CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Atunci când a notat mai sus că: „Aşa a debutat legenda Celui de Al Şaptezeci şi patrulea la Florenţa. A fost un debut bun acesta, un debut care l-a făcut să fie imediat acceptat de mulţime şi privit cu curiozitate de cei avuţi. Cine era personajul? De unde venea? Cum putea fi atras de partea cuiva? De ce puteri dispunea? Iată suficiente întrebări pentru o comunitate nu foarte mare, însă extrem de activă.”, scribul a perifrazat sensul sonetului cules de un autor anonim. Textul, circulând în secolul al cincisprezecelea prin Toscana, nu lămureşte prea mult interogaţiile, ceea ce presupune că fiul Exorcistului a rămas până la capăt o figură importantă, simbolică, enigmatică.

Iniţial, aşa cum e şi firesc, reprezentând o noutate, personajul a stârnit o sumă de întrebări. La care nu s-a putut răspunde decât cu ipoteze născând alte întrebări şi noi legende. Şi tocmai acele explicaţii, anulându-se reciproc, au lăsat deschisă orice posibilitate şi au şi învălmăşit şi mai mult sursele: scribul a găsit nenumărate relatări în versuri şi în proză care ar fi putut foarte bine să reprezinte trimiteri la Al Şaptezeci şi patrulea, la fel cum, la fel de bine, puteau fi avatarurile altor personaje. Scribul nu va relua această lungă listă, spunând doar că Omul din fereastră, odată ce lumea s-a obişnuit cu el, a devenit un reper la fel de ca şi albia râului Arno sau ca şi Dealul Morarilor: când te sculai dimineaţa, puteai fi sigur că vei zări toate acestea la locul lor, chiar dacă nu vei mai fi conştient că le vezi.

Aşadar, prima întrebare: „Cine a fost Omul din fereastră?” La început, da. La început a fost momentul formulării câteva supoziţii, de care mai târziu nu s-a îndoit nimeni. Omul din fereastră era una şi aceeaşi persoană cu străinul venit într-o iarnă la Florenţa în fruntea unui convoi de (zece, douăzeci sau chiar cincizeci de căruţe, datele contrazicându-se în funcţie de sursă), străin care ar fi cumpărat din timp, printr-un emisar, Palatul Bosci, netocmindu-se nici o clipă la preţ. Şi abia sosit, într-o seară, după înnoptat, omul a pătruns în clădire şi n-a mai ieşit niciodată de acolo. Căruţele au fost descărcate încă în aceeaşi noapte şi armata de servitori, amestecându-se printre florentini, în vreme ce se îngrijea de aprovizionarea casei, a început, încetul cu încetul, să fie recunoscută drept aparţinând cetăţii. Unii dintre acei servitori s-au căsătorit cu femei toscane, alţii şi-au dat copiii gineri localnicilor. Cu toţii erau însă extrem de precauţi când era să ofere informaţii despre stăpânul lor, deşi toate legendele privind acest subiect pretind a se fi tras din poveştile domesticilor Omului din fereastră. Dar mai erau şi destui slujitori care, deşi locuiau şi ei în dependinţele palatului, nu aveau nici un contact direct cu stăpânul, mulţi spunând că nici nu l-au văzut vreodată de aproape, în decurs de zeci de ani, de când se aflau în slujba sa. Că nu l-au văzut nici ei decât din stradă, privind în sus la fereastra peste care se revărsau covoarele din fir şi pernele de mătase¹. Ceea ce face şi mai relativă orice informaţie despre el.

A doua întrebare – „De unde venea? – şi-a găsit un răspuns la fel de vag, mai ales că, la câteva luni după sosirea atât de neobişnuită a Omului din fereastră la Florenţa, şi-au făcut apariţia şi membrii familiei sale: puţini bărbaţi, câteva femei şi mai mulţi copii. Desigur nu toate acele persoane erau neamuri ale stăpânului, unele nu erau decât servitori însoţitori, aşa cum altele făceau parte dintre rudele sărace aciuite mai peste tot pe lângă cei ce au reuşit în viaţă, rude care cu greu puteau să-şi dovedească legăturile de sânge cu şeful clanului. Şi aceste persoane au venit împreună cu un convoi de căruţe, mult mai puţine de data asta, însă suficiente pentru a li se putea recunoaşte şi lor rangul. Dintre ele, două femei ieşeau în evidenţă, fiind mai distins îmbrăcate, deşi cu rochii şi cu podoabe puţin cunoscute la Florenţa, rămânând neprecizat care dintre ele era soţia Celui de Al Şaptezeci şi patrulea. (Gurile rele bârfeau că el ar fi trăit cu amândouă în acelaşi pat… Dar cine a văzut unde şi cu cine dormea Omul din fereastră şi cine putea spune că ştie cu adevărat ce se ascundea în spatele ferestrelor de la înălţimea cărora privea fiul Exorcistului².) La rândul lor, copiii au fost identificaţi, mai ales după ce au crescut şi şi-au ocupat locul lor în viaţă. Faptul că tot acel convoi a venit altfel îmbrăcat ca locuitorii peninsulei, a născut noi ipoteze, iar Fra Gregorio îi numeşte boi, în vreme ce Contador spune că ar fi fost greci proveniţi din neamul pecenegilor.

A treia întrebare – „Cum ar fi putut fi atras Omul din fereastră de partea cuiva?” – a venit ca o consecinţă a încrederii florentinilor în legenda tot mai încetăţenită despre puterile personajului, după ce în jurul lui s-au consolidat numeroase superstiţii. (Dacă treci pe sub fereastră şi Al Şaptezeci şi patrulea nu se află la locul lui, vei avea în mod sigur neplăceri, dacă înconjori clădirea şi Al Şaptezeci şi patrulea nu se află la niciuna dintre cele trei ferestre la care putea fi văzut, te paşte chiar o nenorocire; dimpotrivă, de mergi pe calea ta şi simţi privirea protejându-te de la fereastra sub care treci, te afli în siguranţă pentru tot restul zilei; însă – atenţie! – de vrei să provoci destinul şi ceri mai mult de la el, văzându-l pe Omul din fereastră la unul dintre punctele sale de observaţie şi, făcând colţul, căutându-l şi la al doilea geam, de-l găseşti şi acolo, înseamnă că te aşteaptă o surpriză dintre cele mai plăcute. Iar de ai îndrăzneala să-l descoperi şi la a treia fereastră, poţi fi sigur că destinul te va copleşi pentru întreaga viaţă. Da, însă asemenea căutări conţineau şi riscuri pe măsură: de nu te mulţumeai cu primul semn favorabil şi îl căutai pe Omul din fereastră şi după colţ, fără a-l găsi şi acolo, se anula şi predicţia pozitivă în urma faptului că l-ai văzut la fereastra sub care te-a dus în mod natural drumul. Cu atât mai mult pierdeai de l-ai văzut la două ferestre şi lipsea de la cea de a treia. Acesta era un joc pe care l-au preluat vreme de zeci de ani toţi florentinii. De fapt, mai mult decât un joc: o credinţă aptă de a modifica planuri ferme şi de a schimba percepţia a tot ceea ce se petrecea în jur.) Superstiţiile născute din prezenţa Omului din fereastră, adânc intrate în conştiinţa colectivă, au ridicat imaginea Celui de Al Şaptezeci şi patrulea mult peste statutul unui om, fiul Exorcistului devenind, mai degrabă, semnul vizibil al destinului. Pe vremuri, orânduitorii sorţii, zeii păgâni, erau ademeniţi cu jertfe şi ofrande. În Florenţa renascentistă voinţa divină era implorată cu rugăciuni, penitenţe şi indulgenţe, cu monumente sacre şi cu adorarea relicvelor, cu geniul artiştilor, cu pedepsirea greşiţilor. Dumnezeu e pretutindeni, Spiritul Lui copleşeşte existenţa a tot ce e pe Pământ. Pe Dumnezeu nu poţi să-l cumperi, pe el poţi doar să-l implori să te ierte şi să-ţi mai ofere o şansă. Foarte repede, Al Şaptezeci şi patrulea se dovedise că a devenit un semn al lui Dumnezeu. Un semn ce nu putea fi abordat mai mult decât prin respect şi recunoaştere.

Să ne mai punem şi următoarea întrebare – De ce puteri dispunea?”. De ce puteri dispune un semn al lui Dumnezeu? (În cazul Celui de Al Şaptezeci şi patrulea nici măcar nu era vorba despre putere, ci despre semnul puterii. Un semn ce nu poate fi influenţat, ci doar, cel mult, recunoscut. În mod ciudat, sub ferestrele Celui de Al Şaptezeci şi patrulea nu au trecut pelerini de aiurea, sosiţi în mod special în Toscana spre a-şi cunoaşte viitorul. Convenţia pretindea că semnul suprapământean nu putea fi relevat decât de treceai în mod firesc pe lângă Palatul Bosci.)

Inabordabil, dar mereu prezent, Omul din fereastră a fost vreme de 66 ani semnul recunoscut al Voinţei lui Dumnezeu, reperul cel mai sigur al Florenţei.

Cele trei ferestre la care a fost atâta vreme văzut fiul Exorcistului dădeau una chiar spre Palazzo della Signoria, a doua spre uliţa scurtă şi strâmtă, unde se afla, de fapt, frontonul principal încadrând uriaşa poartă, a treia spre o stradă mai largă, dar acea latură nu dispunea de nici o intrare, ci doar de zid la parter şi de trei rânduri de ferestre la cele trei etaje. Acelea erau locurile unde putea fi văzut Omul din fereastră. Dar mai era, desigur, şi o a patra latură a lui Palatului Bosci, o latură care dădea spre râul Arno, deşi clădirea nu era construită chiar pe mal. De la ziduri şi până la apă se întindea un maidan împrejmuit, unde vegetaţie a fost lăsată să se dezvolte în voie. Maidanul acela, se spunea, a fost iniţial grădina familiei Bosci, însă acei oameni sărăcind şi nemaiavând bani s-o întreţină, au lăsat-o în paragină. Pentru a nu se aciui în ea tot felul de borfaşi, locul a fost îngrădit de jur împrejur, aşa că nu mai era accesibil nici măcar dinspre clădire. (Mai ales vecinătatea nemijlocită cu palatul i-a făcut pe Bosci să ridice acele garduri.) Drept urmare, ferestrele ce dădeau spre râu nu puteau fi zărite de trecători. Şi, totuşi, legenda povesteşte că, în zilele senine, când aburii Florenţei se ridicau mult deasupra cetăţii, „lăsând cerul mai albastru decât sufletul, iar fereastra spre Dumnezeu se deschidea cu multă bunăvoinţă”³, în apele râului se oglindea o a patra fereastră, avându-l printre ramele ei pe Cel de Al Şaptezeci şi patrulea. Era o imagine cu totul specială, despre care ne-a rămas chiar şi o operă ştiinţifică aparţinându-i lui Cossimo Locatti, cel ce, specializându-se în tainele opticii, a realizat o serie de aplicaţii pentru cetatea sa: un ochean cu care se putea vedea ceea ce se petrecea după colţ, o instalaţie pentru captarea razelor de soare în scopul de a le arunca sub formă de foc în taberele duşmane⁴ şi, nu în ultimul rând, „vitraliile schimbătoare”, adică geamuri cu desene ce îşi modificau formele şi culorile în funcţie de momentul zilei în care le penetra soarele. („Vitraliile schimbătoare” au fost considerate o adevărată minune a Florenţei şi atrăgeau numeroşi vizitatori străini. În special în, amurg, se spunea, figurile de pe sticlă pur şi simplu prindeau viaţă. Din păcate, Locatti n-a binevoit să-şi divulge secretele, ci doar să ofere spre admiraţie realizările-i finite. Astfel, odată cu moartea lui şi cu dispariţia lucrărilor sale, amintirea i se va stinge încetul cu încetul. (Omul a fost atât de maladiv de suspicios că ideile i-ar fi putut fi însuşite, folosite şi dezvoltate de alţii, încât a lăsat cu limbă de moarte ca puţinele sale însemnări să fie arse, cenuşa strânsă într-un săculeţ şi pusă în copârşeul său, ca să le poată supraveghea şi după ce va părăsi lumea asta. Şi, într-adevăr, acel geniu al renaşterii a dus cu el în mormânt nu numai notiţele, însă şi amintirea operelor sale finite: rând pe rând, „vitraliile schimbătoare” au dispărut, cele mai multe distruse de intemperii şi incendii, monumentalul geam dinspre râul Arno al Palazzo Bosci, după cum vom vedea, nimicit de mână omenească. Nici celelalte invenţii nu i-au supravieţuit: dintre cele amintite, din ocheanul de văzut după colţ nu a rămas nici un exemplar, iar aparatele de aruncat foc în spatele redutelor duşmane pur şi simplu n-au mai funcţionat şi nici n-a fost cine să le repare. Aşa că, devenite nefolositoare, n-au mai fost păstrat nici ele. Niccola Pergamenti, care n-a aflat despre viaţa şi opera lui Cossimo Locatti decât pe cale orală, notează, pe bună dreptate: „Niciodată orgoliul de a fi mereu tu în privirea celor ce-ţi admiră opera nu a avut alt efect decât atât dispariţia ta, cât şi dispariţia operei pe care, zămislind-o, ai crezut că te va face, la rândul ei, nemuritor. Este un orgoliu pe care Dumnezeu nu-l permite.”)

Cossimo Locatti s-a folosit de chipul Omului din fereastră oglindit în apele râului, deşi, în mod normal, Al Şaptezeci şi patrulea se afla mult prea departe pentru ca acel lucru să se poată întâmpla. Locatti a descoperit originea optică a fenomenului şi l-a aplicat în minunate scene vivante prezentate la marile serbări ale oraşului, când Arno devenea un ecran pe care se derulau secvenţe ale unor legende populare sacre sau laice. „Acele spectacole erau atât încântătoare, cât şi înfricoşătoare, oamenii bogaţi şi plebea, cetăţenii Florenţei şi lumea venită de aiurea asistând încremenită. După care urmau rugăciuni, iar cei ce au trecut prin toate astea nu erau niciodată siguri dacă au văzut sau doar au visat minunea” (Niccola Pergamenti). Aşadar, dacă, trecând sub una dintre ferestrele dinspre Piaţa Veche, dinspre străduţa unde se deschidea poarta mare a palatului sau dinspre peretele sever fără nici o intrare, puteai să te convingi nemijlocit că Omul din fereastră se află la locul său şi te supraveghează cu dreptate şi bunăvoinţă, chipul aceluia oglindit în apele râului nu putea fi zărit decât dintr-un singur loc, de pe o colină (ce nu era orientată direct spre Arno!), loc stabilit de Locatti pe baza calculelor sale ce nu dădeau niciodată greş. Şi ce putea fi mai miraculos decât prezenţa Omului din fereastră alături de revelaţiile oferite de Locatti într-un timp atât de fabulos unei cetăţi atât de fabuloase?