CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În cazurile obişnuite, aprovizionarea Palatului Bosci se făcea prin intermediul armatei de servitori. Cei mai privilegiaţi negustori ajungeau cel mult la Rodolfo. Şi atunci când apărea un litigiu, cazul ajungea tot în faţa lui Rodolfo, majordomul care a preluat comanda supremă în numele stăpânului, a Sfinxului Florenţei, la care nu penetra nimeni. Nimeni în afară de Contador şi de Ţipor. Dacă acesta din urmă era acceptat pentru a realiza cu Al Şaptezeci şi patrulea un joc doar al lor, Contador se afla de faţă în calitate de… arbitru. Lucrurile se desfăşurau astfel: Ţipor intra în odaia întunecoasă, tuşea pentru a-şi anunţa prezenţa (deşi nu era nevoie…) şi se aşeza pe un scaun pregătit lângă uşă pentru el. După o vreme, îşi făcea apariţia şi abatele. Urma o pauză lungă, despre care Contador pretindea că era un schimb de replici fără cuvinte între gazda rămasă sprijinită de pervazul ferestrei şi evreul ce părea că a aţipit scufundat în scaunul său cu spetează înaltă. Semiîntunericul din odaie era amestecat cu mirosurile dulci-amărui ale unor beţişoare aduse din India şi care ardeau înfipte în suporturile lor din fildeş decorate cu elefanţi, maimuţe şi cu figura burduhănoasă a lui Buda. Alături, într-o butaforie din metal nobil şi pietre irizând puternic, o cascadă minusculă şiroia neîncetat, recipientul fiind astfel gândit încât se autoalimenta continuu, realizând un tip de perpetuum mobile imaginat şi construit de către Cossimo Locatti şi vândut pe bani grei pentru uzul personal al Omului din fereastră. Semiîntunericul, acel miros, precum şi şipotul neîncetat al apei din micuţa cascadă acţionau asupra simţurilor celui ce intra în acea încăpere¹ şi îi provoca o stare pe care, mult mai târziu, Braid o va numi „hipnoză”. O stare care nu-i era străină lui Contador, membru al grupului Patazzi. Dar o stare greu suportată de un nou venit, bun pretext pentru ca Rodolfo să nu-i permită nimănui să-i conturbe stăpânul: „Odată, se justifica majordomului oaspeţilor insistenţi, o femeie a intrat în camera LUI şi după numai câteva clipe a leşinat. A fost nevoie să fie scoasă repede şi doar Dumnezeu a vrut să nu moară pe loc. Şi doi nobili cavaleri din Franţa au păţit amândoi acelaşi lucru!”. Nimeni n-a verificat veridicitatea acelor spuse, dar nici n-a mai stăruit cineva să pătrundă în acele încăperi. Nu se ştie niciodată: „Dar dacă o fi chiar aşa cum spune servitorul?”

Jocul Omului din fereastră cu Ţipor continua în cadrul unui ritual niciodată călcat: fără a se scoate un cuvânt – gazda nici măcar binevoind să-şi întoarcă faţa spre oaspetele său. După o vreme, Ţipor părea că se trezeşte din aţipeală şi pleca. Pleca şi Contador. Apoi, după un timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de ce-şi imaginase Al Şaptezeci şi patrulea în răstimpul cât cei doi au fost de faţă, evreul îi aducea lui Rodolfo un obiect, un mic animal ori „un gând materializat” (Juan Contador). Nimeni nu ştia exact cu ce se înfăţişa Ţipor, totul fiind aşezat într-un cufăr masiv, pe care-l cărau doi zdrahoni de-ai negustorului. După ce lăsau geamantanul în faţa uşii, majordomul îl împingea în odaie. Pe urmă apărea şi Contador, primea înapoi cufărul gol şi citea de pe figura servitorului de taină dacă i-a fost livrat stăpânului ceea ce se aşteptase ori dacă acela a fost înţeles greşit. Dacă da, dacă Omul din fereastră se arătase mulţumit, abatele primea contravaloarea în bani şi i-o transmitea negustorului. Dacă nu, dădea el o sumă de florini, cât îi indica majordomul, florini pe care îi recupera fără nici o întârziere de la Ţipor. Acesta a ieşit foarte rar în pierdere, recunoaşte Contador, Ţipor fiind capabil să satisfacă şi cele mai ciudate dorinţe.

Puţină lume ştia de acest joc, iar cei ce l-au aflat, au încercat să-i descoase pe cei doi hamali despre conţinutul livrărilor lor. Însă nici hamalii nu ştiau mai mult decât că, uneori, cufărul era foarte greu, pe când, alteori, părea să fie gol, că, uneori, aveau impresia că duc ceva prost împachetat, fiindcă se lovea la fiecare pas de unul sau de altul dintre pereţi, iar, altădată, li se părea că transportă fiinţe vii. Mai ales această ultimă afirmaţie lăsa drum liber oricăror ipoteze. Însă ce ipoteză putea să mai mire, atunci când era vorba de asemenea personaje? Şi cine să aibă curajul să le mai aducă şi acuze? Cel mult Fra Gregorio, însă acela nu s-a temut să învinuiască şi oameni cu funcţii mult mai înalte, motiv pentru care a şi sfârşit aşa cum a sfârşit. Dar chiar şi Fra Gregorio vorbeşte, referindu-se la acest subiect cu prudenţă: nu pentru că i-ar fi fost frică, ci fiindcă recunoştea că nu exprimă decât ecoul unor zvonuri şi că nu are dovezi suficiente pentru a jura în faţa lui Dumnezeu că toate acele întâmplări erau şi reale. El, Fra Gregorio, n-a fost vreodată martor ocular la toate acele fapte. Măcar de atât l-a scutit Bunul Dumnezeu!

Aşa că vom reveni la sursa Contador. În 1420 au fost inaugurate lucrările la Marele Dom. Era pe vremea când Martin al V-lea, ultimul papă dat de ilustra familie romană Colonna, a izbutit să scoată Cetatea Eternă din cel mai cumplit marasm la care a ajuns să decadă vechea capitală a lumii. Florenţa, dimpotrivă, dorea să arate că omul mai are puterea de a crea, nu numai de a supravieţui. Pentru aceasta, ambiţia de a ridica domul cel mai mare din lume trebuia să-i justifice statutul de nou centru al rafinamentului, adică al spiritului care, prin graţia lui Dumnezeu, învinge întunericul. În vreme ce sfântul părinte se întorcea în Italia, în drum spre Cetatea Eternă, a trebuit să adeste o vreme la Mantua şi apoi la Florenţa, aşteptând ca, mai înainte, regele Neapolelui², să accepte să părăsească Roma. La Florenţa, Martin al V-lea a fost vizitat şi de bătrânul Baldassarre Cossa, fostul antipapă Ioan al XXIII-lea, eveniment ce s-a constituit într-o întâlnire de mare însemnătate, vizita fostului antipapă dovedind că „schisma apusului”, prin care Sfântul Scaun a fost divizat atâta vreme şi care a făcut atât rău creştinătăţii, n-a rămas decât o tristă amintire. Au fost de faţă mulţi martori, pentru ca vestea să meargă cât mai departe. Contador pretinde că, la sfârşitul audienţei, Martin l-ar fi condus pe Baldassarre Cossa prin centrul oraşului, amândoi fiind aclamaţi de mulţimea adunată pe marginile drumului. Signoria Florenţei a vrut să cinstească evenimentul cu serbări şi focuri de artificii, cu un ospăţ popular şi cu „vitraliile mişcătoare” ale lui Cossimo Locatti, dar papa a cerut ca momentul să fie tratat cât mai sobru. Trecând pe sub fereastra de la care privea Al Şaptezeci şi patrulea, amândoi înalţii ierarhi s-au oprit şi şi-au ridicat privirile. Apoi l-au salutat cu mâinile pe Omul din fereastră, binecuvântându-l, iar acela, la rândul său, a închinat către ei o cupă cu vin de Chianti.

La trecerea sfântului alai, era firesc ca lumea să se îngrămădească să urmărească spectacolul de pe margine şi de pe zidurile şi ferestrele caselor, de unde se putea vedea mai bine. Generaţii întregi, din tată în fiu, numeroşi florentini îşi aduceau aminte de acea zi şi o povesteau cu lux de amănunte urmaşilor. Şi, fiindcă se ştia pe unde va trece cortegiul, era la fel de firesc şi ca ferestrele şi balcoanele palatelor familiilor celor mai înstărite – popolo grasso – să fie împodobite maiestuos, într-o adevărată competiţie. Aşa că nu trebuia să sară neapărat în ochi palatul Bosci, cu cele trei ferestre de care atârnau mereu covoare scumpe şi pe pervazurile cărora se aflau stivuite perne de mătase viu colorate. Şi, totuşi, ambii papi s-au oprit tocmai sub locul de unde îi veghea Al Şaptezeci şi patrulea şi au privit îndelung la el, binecuvântându-l. Acesta a fost un moment care nu s-a uitat atâta vreme cât au trăit urmaşii martorilor oculari ai întâmplării.

Baldassarre Cossa, fostul antipapă Ioan al XXIII-lea, a murit puţină vreme după întâlnirea cu Martin al V-lea şi a fost înmormântat cu toată cinstea în capela de botezuri, unde amintirea i-a fost asigurată de sculpturile lui Michelozzo şi Donatello. Dar până să-şi găsească liniştea veşnică, s-ar mai fi întâlnit încă o dată cu Omul din fereastră.

Despre acel antipapă trebuie amintit că în jurul său circulau zvonuri dintre cele mai contradictorii, niciodată confirmate din plin. Cea mai cumplită acuză nu se învârtea în jurul tinereţii sale aventuroase, ci că l-ar fi otrăvit, la Bologna, unde devenise legat papal, pe predecesorul său pe tronul pontifical, Alexandru al V-lea. Fusese vremea când apusul avea concomitent trei papi, dintre care doar unul singur, Grigore al XII-lea, va fi trecut în catastiful Vaticanului, Ioan al XXIII-lea, care domnise efectiv la Roma, rămânând în istorie drept antipapă. Grigore acceptase, deja atunci când a fost ales, să demisioneze în clipa când şi ceilalţi doi ierarhi cu pretenţii papale vor face acelaşi lucru. Însă şi aceia aveau susţinători puternici, ceea ce îi dădea fiecăruia convingerea că e adevăratul şef al bisericii catolice. Dacă Angelo Correr, Grigore al XII-lea, fost patriarh latin de Constantinopol, impunea prin vârstă (avea peste 80 de ani deja la consacrare), prin ţinută (era foarte înalt, foarte uscăţiv şi umbla foarte drept) şi prin felul demn de a se purta, dacă aragonezul Benedict al XIII-lea, „papa de la Avignon”, reuşise să-şi menţină poziţia timp de aproape 30 de ani, fapt cu totul uimitor pentru cineva care va rămâne în anale totuşi doar ca antipapă, Cossa se distingea prin capacitatea de a supravieţui la nivelul cel mai înalt. Arestat şi condamnat, el a fost unul dintre prizonierii de lux ai istoriei, petrecându-şi momentele de triumf sub protecţie imperială, iar cele de captivitate la ospeţele prinţilor germani. Şi ce ospeţe! Lui Ioan al XXIII-lea îi plăcea mâncarea bună şi multă. La sfârşit, noul papă, Martin al V-lea, l-a reprimit în rândul înalţilor ierarhi în calitate de episcop cardinal al Toscanei. Grupul Patazzi fusese în relaţii cu fostul antipapă, cât acesta domnise la Roma, relaţii la fel de misterioase pe cum era întreaga activitate a celor din jurul veneţianului. La trei ani după moartea lui Cossa, când a devenit doge Francesco Foscari – care avea şi el să deţină funcţia foarte multă vreme -, grupul lui Patazzi a prosperat, dovadă că s-ar fi situat de la început de partea câştigătoare în luptele pentru putere din Veneţia. Cum cei treizeci şi patru de ani cât a condus Foscari destinele „Reginei Adriaticii” s-au transformat într-o nesfârşită perioadă de războaie, s-au legat şi dezlegat şi o mulţime de alianţe, printre care cele cu Florenţa erau foarte importante.

În 1420, după plimbarea simbolică a papei şi a fostului antipapă prin cetate, Baldassarre Cossa s-a întâlnit aproape zilnic cu abatele Contador. Acesta se pare că l-a vizitat pe episcopul cardinal mai mult în calitate de medic, lui Cossa fiindu-i greu să accepte multe dintre sfaturile taumaturgului, mai ales cele de a trece la un regim alimentar mai puţin opulent. Ca să-i arate primejdiile la care se expune, de n-o lasă mai moale cu mâncatul în exces³, Contador l-a dus în palatul Bosci pentru a-l vedea pe Raoul aflat în ultimul grad al bolii. (De data aceea, vizita clericului chiar a fost vizita pentru ultima împărtăşanie.) Raoul nu mai era decât piele şi oase, în vreme ce, într-o altă încăpere ce da în acelaşi coridor, stând sprijinit de pervazul unei ferestre, Al Şaptezeci şi patrulea părea sănătatea întruchipată. Cât a reuşit Contador să-l sperie pe prelat cu imaginea lui Raoul, atât l-a însufleţit întrevederea cu Omul din fereastră.

Despre acea vizită la locul unde nu putea pătrunde niciodată nimeni s-a vorbit şi chiar s-a şi scris mult. Este un bun exemplu pentru modul în care a fost colportată viaţa acestui personaj. Atât Ioan al XXIII-lea, cât şi Omul din fereastră nu s-au bucurat de nici un apropiat, de nici un intim cu care să fi pătruns împreună în amintire. Cossa a fost un veşnic oaspete special al supuşilor sau al „paznicilor” săi şi tratat în spiritul maximal al tuturor convenţiilor ce decurgeau din acele situaţii, în vreme ce Al Şaptezeci şi patrulea n-a comunicat, timp de 66 ani, cu lumea decât de la înălţimea ferestrelor de la etajul al doilea al Palatului Bosci. Practic, tot ce se ştia despre ei era filtrat de imaginaţia celor ce i-au văzut. Adăugând la aceasta misterul din jurul grupului contelui Pantazzi, orice informaţie despre acele personaje trebuie luată cu multă prudenţă. Ca şi întâlnirea din Palatul Bosci dintre Omul din fereastră şi Cossa, în prezenţa lui Contador. FAE (Frei, aber einsam⁴), sonata pentru pian şi vioară de Brahms, se spune că ar fi fost inspirată din deviza de viaţă pe care şi-ar fi ales-o celebrul virtuoz al viorii Joseph Joachim. Numai că pe frontonul Palatului Bosci, deasupra sfinxului, se putea citi acelaşi înscris în cea mai pură limbă latină. La rândul său, Ghidul Florenţei din 1874 pretinde că „Liber, dar singur” ar fi apărut pe palatul Bosci după anul 1420 şi că aceasta ar fi fost prescurtarea unei fraze des invocate de Baldassarre Cossa, episcopul cardinal de Tuscolo şi fostul antipapă Ioan al XXIII-lea: „Nu există favoare mai mare pentru un creştin decât să trăiască liber şi singur doar cu Dumnezeu”. La rândul ei, fraza e atribuită încă Sfântului Antonie cel Mare, primul retras în pustie dintre credincioşii intru Isus.

Cu prilejul invocării acelei „întâlniri istorice”, au fost combinate toate amănuntele imaginabile a fi fost ascunse în întunericul din spatele Omului din fereastră. Se spunea că s-ar fi aflat de faţă şi alte personaje aduse de hamalii lui Ţipor în celebrul cufăr şi care ar fi plecat pe aceeaşi cale. Chiar se şoptea că atunci şi acolo s-ar fi hotărât politica mare a lumii, printre cei prezenţi numărându-se cele mai importante capete încoronate ale Europei şi chiar şi Marele Vizir, comandantul armatelor turceşti. Desigur, de la acea adunare n-ar fi lipsit nici Cosimo de Medici, fiul celebrului Giovanni de Bicci, înţeleptul bancher. Mai mult, se pretindea că Martin al V-lea ar fi aflat de acea întrunire secretă şi că ar fi considerat că Baldassarre Cossa, fostul antipapă, şi-ar fi depăşit din nou atribuţiile, motiv pentru care mâncăciosul episcop cardinal al Toscanei ar fi murit înecat cu un os de peşte, cu prilejul unuia dintre chiolhanurile sale zilnice. Fiind pedepsit pentru lăcomia sa nepotolită în aceeaşi măsură în ceea ce priveşte mâncarea, ca şi onorurile. (Ce sfârşit frumos pentru un asemenea gurmand! se recunoştea şi de cei mai critici adversari ai săi.) Scribul pomeneşte această legendă fantastică doar pentru a arăta extraordinarul impact pe care a ajuns să-l joace Al Şaptezeci şi patrulea în conştiinţa vremii. Multă vreme, s-a spus că tot atunci ar fi fost momentul când ilustra societate de responsabili ai mersului lumii ar fi postulat ideea că doar acele popoare au vocaţia dominaţiei care reuşesc să se desprindă din rigiditatea vieţii dictată de confortul stabilirii într-un anume loc. Marile cuceriri se fac prin îndrăzneala mişcării, în special prin deplasarea pe apele nesfârşite ale lumii. Un secret la lumină acesta, însă apusul doar atunci l-ar fi descoperit: Africa, de la cartaginezi, nu avea corăbii cu care să se avânte în larg, nici orientalii din Asia îndepărtată n-au venit pe ape. Cât va mai putea dura asta? Veneţienii singuri au îndrăznit, iar, de la vechii vikingi încoace, europenii s-au mulţumit să ajungă hagii, oprindu-şi paşii la Sfântul Mormânt. Epoca de glorie a lui Alexandru Macedon a trecut de mult, de acum pământul va trebui cucerit acostându-se pe ţărmuri. Cei ce nu vor înţelege acest comandament al evoluţiei, rămânând lipiţi de uscatul lor, vor sfârşi drept sclavi ai cuceritorilor veniţi pe ape. Baldassare Cossa nu putea să fi lipsit de la acea adunare de taină, mai ales dacă se aducea la lumină că acesta – fost mic senior la Ischia, unul dintre locurile secrete unde îţi ţineau piraţii prăzile – a ajuns ceea ce a ajuns jefuind şi el mările. Cine să ştie mai mult ca fostul Summus Pontifex ce beneficii puteau aduce expediţiile pe nesfârşitele mări ale Terrei? De altfel, legenda avea să mai continue multe decenii şi se va stinge abia odată cu amintirea Omului din fereastră. De pildă, amiralul lui Carol Quintul, Andrea Doria, unul dintre cei mai de succes mercenari ai istorie (dacă ne gândim că a reuşit să trăiască până la o vârstă extrem de înaintată) avea să-şi convingă suveranul să pornească bătălia pentru Alger. Dar nu numai atât, amiralul Doria a insistat, fără prea mare succes, să pornească şi o expediţie mult mai ieftină şi mai promiţătoare în josul coastelor Africii. În mod ciudat, argumentele folosite de el nu se bazau pe experienţa averilor cu adevărat fabuloase aduse de exploratorii în slujba ibericilor, ci pe concluziile întrunirii din Palatul Bosci. Surse ulterioare nu comentează izvorul acelor argumente: fie că istoria Celui de Al Şaptezeci şi patrulea nu le era cunoscută, fie că li s-au părut bună doar pentru menestreli. Doar o singură remarcă în chestiune a găsit scribul, o remarcă negativă: în cinstea amiralului lui Carol al V-lea, celebru luptător împotriva piraţilor, unul dintre cele mai faimoase transatlantice de lux de după al doilea război mondial se va numi SS Andrea Doria. În timpul celei de a cinzeci şi una curse pe care a întreprins-o, la 25 iulie 1956, în drum spre New York, nava s-a ciocnit de un alt vapor de pasageri, MS Stockholm, aparţinând de Svenska Amerika Lines. Consecinţele ar fi putut fi la nivelul dezastrului Titanicului, dacă mijloacele de comunicare şi de intervenţie n-ar fi devenit mult mai performante. Imediat au apărut o serie de materiale de presă, câteva suspicionând catastrofa drept urmarea intervenţiei unei mâini criminale. Aşa a revenit la suprafaţă şi amiralul din veacul al XVI-lea, despre care Ron Brown a spus că s-ar fi inspirat dintr-un fals conţinând „un fel de stenogramă” a unei întâlniri secrete la Florenţa, în Palatul Bosci, când trimişii persoanelor importante ale lumii au stabilit importanţa expediţiilor maritime de descoperire şi cucerire de noi teritorii. „Întâlnirea aceea n-a fost decât un fals” pentru că „n-ar fi putut participa la ea atâtea părţi rivale şi, mai ales, reprezentanţii Veneţiei [care aveau tot interesul să-şi conserve experienţa avantajelor iniţiativelor în domeniu]”. Scribul se abţine de la orice comentariu, însă nu poate ignora simplul fapt că Ron Brown mai avea informaţii despre existenţa Palatului Bosci.