În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Scribul iarăşi bate câmpii. De fapt, el n-ar fi trebuit să relateze decât că Magister Amori a cunoscut-o pe Francesca da Polenta, că aceasta n-a fost în nici un caz atât de castă la 30 ani, cum pretinde legenda cea veche şi nici cum o înfăţişează legenda cea nouă, când pictorii şi compozitorii romantici îi redau chipul moştenit prin filiera lui Dante. Iar infirmul gelos Giovanni (sau Gianciotto) Malatesta, legendarul ei ucigaş şi al propriului său frate, a mai avut şi alte motive să-şi răzbune onoarea şi chiar a şi făcut-o1.
„Viaţa e vis” a devenit o obsesie a veacului Nătăfleţului şi subiect dramatic, un secol mai târziu. Ceea ce n-a fost decât o simplificare a ecourilor avatarurilor Celui de Al Şaptezeci şi şaselea. Acesta se întreba: „Dacă sufletul meu călătoreşte în diferite trupuri, de ce n-ar fi posibil ca şi trupul meu să fie vizitat de alte suflete?” Prea vag pentru cei mulţi şi discutabil după ce, cu o mie de ani înainte, la Cel de Al Cincilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, reîncarnarea a fost anatemizată de către împăratul Justinian. Dar nici Origene şi nici papa Vigilius n-au suferit pentru teoria visului, tot o plimbare a sufletului. Mai toţi oamenii visează. Mulţi îşi aduc aminte de întâmplările cunoscute în şi prin somn. Însă nimeni nu-şi aminteşte de cele petrecute în altă ipostază. (Nimeni? Doar Al Şaptezeci şi şaselea a avut această calitate?) „Sunt eu cel din acest trup ori nu sunt decât altcineva care a poposit aici, în vreme ce în corpul meu tocmai se află un alt spirit, un alt suflet. Poate că al celui mai mare duşman al meu. Poate că eu, ucigându-l pe cel mai mare duşman al meu aflat tocmai în corpul meu, mă anulez pe mine”, a ajuns să spună Nătăfleţul, disperat de o asemenea posibilitate. Disperat el, care n-a omorât niciodată nici măcar o muscă. „Viaţa e vis, nefiind niciodată sigur dacă starea de veghe este cea a omului treaz ori dacă visul reprezintă realitatea concretă”, a rămas în curând din această gândire2. O altă carte, scoasă de acelaşi Plantin, o va populariza. Iar Calderon de la Barca o va pune pe scenă.
Vis sau altă ipostază, Nătăfleţul – Magister Amori, îşi riscă şi el viaţa în preajma Francescăi din Rimini, ceea ce ne face să credem că atentatul lui Giovanni asupra soţiei şi fratelui său s-a petrecut la suficientă vreme după nuntă pentru ca asasinul să fi avut răgazul să ucidă atâţia rivali. Şi ne mai pune un semn de întrebare în legătură cu ingenuitatea doamnei, „prima femeie modernă”, cum o numeşte, în Istoria literaturii italiene, Francesco de Sanctis. Magister Amori, campion al amorurilor primejdioase, se laudă cu faptul că Francesca da Polenta a fost una dintre cele mai talentate partenere pe care le-a avut, apte de-ai fi cea mai bună elevă în deprinderea complicatelor tehnici de iubire.
Şi, acum, să revenim la cărţile lui Christofell Plantin, care a trăit cu un veac mai târziu decât Al Şaptezeci şi şaselea! Pe tipograful din Anvers, Nătăfleţul l-a cunoscut prin Al Optzeci şi unulea, cel ce va fi numit de către scrib „Bufonul”. Surpriza i-a fost mare: cu ocazia aceasta, a aflat fiul Înţeleptului că sufletul său nu transgresa doar trecutul, ci, în aceeaşi măsură, şi viitorul. Aşa cum e şi firesc, se dumiri el: dacă, în cazul său, nu mai există timp, nici deosebirea dintre ce a fost, ce este şi ce va fi nu mai are relevanţă. Aşa a priceput faptul că reţinea şi memoria a numeroase întâmplări şi personaje care au trăit după el3. Întâmplări şi personaje ce nu se legau de nimic din experienţa sa consolidată şi care-l făceau să fie, de multe ori, atât de nesigur în pielea Nătăfleţului. Nu se legau acele întâmplări şi personaje de nimic fiindcă nu aveau încă la ce se conecta. Doar un presentiment îi sugerau impresia puternică a unor fapte ce vor fi şi al căror ecou doar el îl percepea.
Într-un anticariat din Germania, scribul a dat peste o carte foarte veche, un fel de jurnal tipărit în secolul al şaisprezecelea la Anvers. Arătând-o specialiştilor, aceştia l-au căinat că a dat atâţia bani pe un fals: „Nu-ţi trebuie prea multă ştiinţă pentru a desluşi din literele şi limbajul caduc evidenţa că tipăritura se vrea un fel de jurnal al lui Nostradamus. A lui Nostradamus care, chiar dacă a fost contemporan cu Plantin4, este puţin probabil să fi dorit să-şi facă public jurnalul său intim. În special, Nostradamus!” au pufnit specialiştii.
Pentru scrib s-a deschis o ipoteză pe care, de asemenea, n-a avut curajul s-o divulge nimănui: pentru Al Şaptezeci şi şaselea, toate astea puteau avea alt înţeles: prin crăpătura care i-a permis lui însuşi să păstreze memoria diferitelor sale încarnări de ce să nu fi pătruns şi Nostradamus? Mai ales că pentru Nătăfleţ, Nostradamus exista cu mult înainte ca acela să se fi născut. Poate că Nostradamus, eliberat şi el de zidurile timpului şi ale spaţiului, să fi avut o memorie şi mai prestigioasă, şi mai devoratoare, capabilă să ordoneze şi evenimentele timpului socotit ulterior. O memorie transcedentală atât de agresivă încât l-a obligat să se descarce de ea prin scris. Citind acel jurnal (apocrif?), aceasta a fost impresia scribului. O carte ciudată, care, ori de câte ori o răsfoiai, părea să cuprindă alt conţinut, în funcţie de starea în care te aflai. Într-o lectură, scribul a dat şi de îndemnul expres al autorului (oricine o fi fost acela) ca volumul să nu fie ţinut prea mult în casă, fiind nociv pentru cititor. „Şi nici să nu fie îngropat în pământ cartea, pentru că din locul acela o să crească plante otrăvitoare pentru organismul uman”. Deşi, iniţial a bănuit că recomandarea n-a fost decât ordinul unui inchizitor, scribul a trăit într-adevăr impresia că suportă greu lectura acelei cărţi, că îi apar tot felul de neajunsuri nu numai psihice, chiar şi suferinţe fizice. Gândindu-se la banii pe care i-a dat anticarului german, scribul a ezitat să distrugă volumul. Până când, simţindu-se tot mai rău, chiar şi după ce l-a depozitat într-un cufăr cu boarfe vechi din podul casei, s-a hotărât să-l ardă. Cartea5 pusă pe foc a ars îndelung şi, privind-o cum se transformă în cenuşă, scribul a simţit cum îi revin puterile.
Un lucru „din trecut” tot a ţinut minte scribul din cartea tipărită la Anvers: în 1478, după ce a avut loc conjuraţia Pazzi, în care Giuliano de Medici îşi pierde viaţa, după ce s-au închis şi obloanele „posturilor de observaţie” din Palatul Bosci, în urma dispariţiei Omului din fereastră, Al Şaptezeci şi şaselea s-a pomenit singur. Şi tatăl său murise, şi credinciosul Roberto murise şi el. Şi fiul său murise. La aproape 70 ani, Nătăfleţul a constatat că el, cel ce n-a reuşit niciodată să-şi taie cordonul ombilical, a ajuns să fie cuplat doar de morţi. Ieşirile sufletului său din corpul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea au devenit tot mai dese, tot mai de necontrolat, tot mai distrugătoare. În toamna aceluiaşi an, stă scris în cartea atribuită de anticar lui Nostradamus, la Florenţa au murit mai mulţi oameni decât dacă oraşul ar fi fost scena unei bătălii. În stilul său esopic, autorul spune textual: „În anul acela nefast, când au căzut mai multe stele ca oricând, în oraşul cu clădirea cu orologiu au murit mulţi oameni, mai mulţi ca din pricina ciumei sau datorită săbiilor inamice. Unii oameni au murit, în acel an cumplit, chiar de două ori.” Şi ni se povesteşte, mai departe, ca pe o pildă, că urmaşul unei familii extrem de bogate, ne mai găsindu-şi liniştea în palatul său, care dădea spre toate punctele cardinale, a pogorât în trecut şi l-a însoţit pe un strămoş din spiţa a opta [Magister Amori? Nota scribului] până ce a dispărut şi acela. El a sperat să-şi reîntâlnească nevasta, după ce a confundat-o cu altă femeie cu care soţia sa avea acelaşi nume şi acelaşi chip. Întâlnirea l-a dezamăgit. Atunci a vrut să revină în palatul său, dar nu a mai găsit drumul de întoarcere. Pentru prima oară, nu a mai dat de trupul său. Aşa că a dispărut şi el, găsindu-şi, în sfârşit, liniştea. Liniştea copilului care a fost, când s-a născut.
1 Ceea ce nu înţelegea Nătăfleţul era cum de cei doi îndrăgostiţi – ucişi, după Dante, de soţul gelos pentru un simplu sărut, nici măcar pentru adulter – au ajuns în infern, în vreme ce asasinul lor şi, după cum vom vedea, şi al altor oameni, nu este supus caznelor iadului. Dar dacă, ignorându-se succesiunea, neexistând aceasta nici pentru sufletul Francescăi Malatesta, iubita lui Paolo ispăşea şi crimele soţiei Nătăfleţului? Singur şi „Gestul Francescăi” fiind suficient pentru sentinţa Judecăţii Divine.
2 Scribul ştie de aceste raţionamente ale Celui de Al Şaptezeci şi şaselea dintr-o remarcă ironică a lui Gianni Vengeri, care, în mod evident, nu a ştiut ce a luat în derâdere.
3 El – Al Şaptezeci şi şaselea? Păi, sufletul său, intrând în atâtea trupuri a fost, pe rând, fiecare dintre „titularii” acelor corpuri.
4 „Vasăzică Nostradamus şi nu bunicul său l-a cunoscut pe tipograf”, îi venea să exclame scribului, dar ştia că n-are cum să explice această revelaţie. Pe lângă faptul că ar fi fost la fel de posibil ca Nostradamus să fi intrat în legătură cu Plantin chiar prin intermediul bunicului său.
5 Scribul n-are destinul celui de Al Şaptezeci şi şaselea şi cu atât mai puţin pe cel al lui Nostradamus. El nu ţine minte nici majoritatea amănuntelor propriei vieţi, cu atât mai puţin pe cele trăite de cei socotiţi a fi alţii. Probabil că, nefiind făcut pentru aşa ceva, pe măsură ce cartea ardea, a uitat mai tot ce a citit din ea. Şi ceea ce, de cele mai multe ori, nici n-a fost în stare să priceapă. Mai ales că, aşa cum ne învaţă teologii, Dumnezeu Atotputernicul poate face ca şi ceva care a fost să nu fi fost.
În cartea aceea să fi citit scribul despre ceea ce i-a şoptit vechiul crucifix lui Rodolfo, majordomul Omului din fereastră? Scribul nu-şi mai aminteşte şi nu-şi mai aminteşte nici conţinutul acelui mesaj.
