CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Foarte curând, consternarea i s-a transformat în noi accese de furie. Scurta perioadă în care a reuşit să pară altul a trecut repede, iar răbufnirile sale erau tot mai greu digerate de cetate. Cine ştie cum s-ar fi terminat toate astea, eroul ignorat pregătindu-se chiar să plece din Toscana, să-şi cumpere o armată şi să se întoarcă pentru a-i pedepsi pe florentinii pe care acum îi ura. Numai supunându-i şi umilindu-i, aşa cum l-au umilit ei încăpăţânându-se să nu-i recunoască reuşitele, îşi va găsi liniştea, îşi zicea. Doar faptul că el nu avea prea mulţi bani lichizi şi că, de câte ori avea nevoie de fonduri trebuia să-i ceară de la străbunic – nefiind niciodată refuzat – l-a oprit să plece mai repede. (Dacă primea sumele obişnuite fără nici o ezitare – şi, de multe ori, nu era vorba despre sume mici – de data asta i-ar fi fost necesară o adevărată avere, pe care ştia că ar fi fost nevoie s-o justifice. Şi cum să mărturisească despre ce era vorba, mai ales că nici măcar el, strănepotul, nu putea să comunice în mod direct cu Omul din fereastră? Sigur, orice slujitor al Palatului Bosci avea gura ferecată, numai că, de data aceea, era totuşi vorba despre un plan pe cât de îndrăzneţ, pe atât de periculos. Şi numai să spui aşa ceva era destul pentru a fi acuzat de înaltă trădare şi să termini sub mâna gâdelui! Iar, în cazul acela, nici măcar numele pe care-l purta nu l-ar fi putut salva…)

Al Şaptezeci şi şaptelea era total dezorientat. Stătea toată ziua şi zămislea planuri fantasmagorice de răzbunare, iar nopţile şi le petrecea în petreceri secrete, chinuind fete tinere.

Spre norocul său, a urmat o nouă întâlnire întâmplătoare cu Gentile Becchi. De data aceea una decisivă pentru viitorul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Mai era acesta acelaşi cu bărbatul schimbat din urmă cu doar puţini ani? Era din nou altul? Sau a fost acelaşi mereu? Becchi a mâncat destulă pâine albă de pe urma muncii sale cu copiii fruntaşilor Toscanei pentru a putea descifra manifestările vlăstarelor protipendadei. Mai deştepţi ori mai puţin deştepţi, mai îndrăzneţi ori mai timizi, răsfăţaţi de bogaţii lor părinţi sau ţinuţi într-un regim cazon, toţi erau conştienţi de mici de poziţia lor socială, toţi îl considerau un privilegiu natural şi toţi insistau să le fie recunoscut statutul. Nepotul Înţeleptului şi strănepotul Omului din fereastră nu era singurul june care nu avea răbdare să ajungă la onorurile aşteptate, doar că se manifesta mai direct, mai puţin convenţional. Probabil datorită caracterului moştenit din partea spiţei Malatesta. Becchi se şi mira cum de a putut un tânăr atât de impulsiv să conducă o delegaţie diplomatică, un tânăr care numai de calităţi diplomatice nu dispunea! Însă asta nu era treaba mentorului. Dascălul este chemat să-i îndrume pe tineri pentru tot parcursul vieţii lor, asemenea căpitanului unei corăbii, pus să răspundă de echipajul ce i-a fost încredinţat începând cu ridicarea ancorei şi până la acostarea în portul de ţintă. Aşa că Becchi, simţind că neliniştea tânărului se apropie de un clocot care să nu mai poată fi stăpânit, i-a ţinut o disertaţie despre putere şi, şezând amândoi pe o bancă la umbra celui mai bătrân stejar din Toscana – cel puţin acela a fost renumele acelui copac distrus abia de o bombă din cel de al doilea război mondial –, a încercat să repare peste vremi eşecul şcolar pe care l-a avut cu acel tânăr dificil. Aşa că nu şi-a contrazis fostul elev, dar l-a făcut să cotească pe un drum mai puţin primejdios, unde, credea bătrânul dascăl¹ ambiţiile nemăsurate s-ar putea preface în preocupări utile atât Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, cât şi Florenţei. „În lumea de astăzi, puterea nu se mai câştigă prin sabie, ci prin puterea banilor. Şi armatele cele mai noi au nevoie de o susţinere materială pe măsură, chiar dacă ele îşi obţin, de multe ori, autonomia prin prăzile de război. Dar aceste câştiguri sunt şi efemere şi nici nu reprezintă mai mult decât premiul binemeritat acordat de stăpân mercenarilor săi. Soldaţii pe cât de uşor dobândesc acele câştiguri, odată văzându-se biruitori, pe atât de repede le şi irosesc în plăcerile simţurilor. Aşa că, pentru a putea să se folosească şi pe mai departe de ei, stăpânul trebuie să scoată tot timpul alţi şi alţi bani din buzunar. Dacă nu-i mai are ori dacă se zgârceşte, oştile care i-au fost până atunci fidele se vor întoarce împotriva lui. Astăzi, cu sabia nu se mai poate cuceri decât clipa, un răstimp mai lung se supune doar banului”. După care, Becchi, conform îndelungatei sale pregătirii umaniste, a continuat regretând epocile eroice ale antichităţii, când fidelitatea, patriotismul şi eroismul necondiţionat de vreun câştig imediat puteau suplini aurul mandatarilor.

Atât i-a vorbit dascălul fostului său elev neascultător până ce acesta a priceput că decât să-i învingă pe concetăţenii săi ingraţi cu sabia (ca un adevărat Malatesta ce se considera!²), o victorie cu şanse întotdeauna îndoielnice, mai bine să-i umilească cu tirania banilor. Sigur că tânărul nu a mărturisit concret ce plan nebunesc i-a frământat mintea disperată, însă nici nu era nevoie să fii mare psiholog spre a-ţi da seama că exaltarea aceea paroxistică nu putea sfârşi bine.

Iniţial, ascultându-şi fostul mentor, gândurile tânărului au fugit de la pildele luate din faptele marilor eroi ai antichităţii la seiful fără fund din Palatul Bosci şi la modul cum l-ar putea deschide întru scopurile sale. Să aştepte până ce va primi el cheia ce oferea drumul spre comoară i se părea absolut de neimaginat. Absolut! Mai ales că Omul din fereastră părea să fi venit din veşnicie şi să rămână acolo până în veacul veacurilor. Pe urmă a devenit atent la spusele lui Gentile Becchi: acesta, depăşind disertaţia despre stricarea necontenită a vremurilor şi ajungând de la eroii elini la fruntaşii contemporani, i-a povestit despre gloriosul drum spre succes al familiei Medici³. Drum ce se baza nu pe fapte de arme, ci pe talentul de a face bani. Către familia Medici l-a trimis Becchi pe Al Şaptezeci şi şaptelea.

Însă, încă înainte de a-l vedea acolo, trebuie amintite relaţiile dintre palatele Florenţei. Dacă între marile familii de bancheri existau alianţe fragile şi, uneori, conflicte deschise de lupta pentru putere, conflicte ce se puteau sfârşi chiar cu atentate urmate de pedepse capitale (cum va fi cazul celebrei „Conjuraţii Pazzi”), legăturile cu Palatul Bosci se prezentau cu totul particular: familia din jurul Omului din fereastră părea că nu se amestecă în joc şi că doar îl supraveghează. De unde o întrebare firească: chiar pentru cei dispuşi să accepte ad literam legenda descălecării Celui de Al Şaptezeci şi patrulea în fruntea unui şir nesfârşit de căruţe cu bogăţii (completate şi cu al doilea convoi, cel ce a adus şi familia Omului din fereastră în Toscana), tot e dificil de înţeles cum reuşea acel ciudat clan singular să-şi conserve bogăţia. Au existat mai multe zvonuri, unele chiar consemnate în cronici, însă nu s-a păstrat nici o dovadă a unor plasamente aducătoare (de atâta vreme) de dobânzi şi nici despre nişte oameni de maximă încredere fixaţi în poziţii active şi mereu câştigătoare pentru mandatarii lor. Şi, totuşi, adâncind taina, locatarii Palatului Bosci n-au dat vreodată cel mai mic semn că ar trece printr-o jenă financiară, fiind dispuşi atât la acte caritabile, cât şi la mecenat. Ciudat este şi că acele zvonuri niciodată confirmate n-au decăzut în legende fanteziste. Omul din fereastră şi palatul său au supravieţuit ca nişte constante cărora nici cei mai mari cărturari nu ştiu să le dea de capăt. Constante ce se află acolo unde se află, părând să aibă menirea de a da continuitate acestei lumi. Şi nu poate fi trecută cu vederea nici neimplicarea de nici un fel a celor din Palatul Bosci în vreo facţiune politică ori în vreo alianţă economică. Până şi să intri în legătură cu ei era aproape imposibil, darămite să ajungi la tratative. Aşa că marile familii burgheze care au stat la baza înfloririi atât de spectaculoase a Florenţei⁴ n-au avut decât să se lupte între ele. Scribul a simţit nevoia de a aminti această situaţie, care a durat deja, iată, de patru generaţii, pentru a da o imagine cât mai clară în legătură cu noutatea absolută cum unul din spiţa aceea atât de exclusivă se înregimenta într-o partidă anumită. La început, Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea însuşi i s-a părut imposibilă alternativa ce i s-a propus. Aşa că, în contradicţie cu obişnuinţa sa de a acţiona după primul impuls, i-au trebuit mai multe ore de a întoarce propunerea lui Becchi pe toate părţile. (Pentru dascăl, şi această adăstare în calcularea variantelor era un câştig: fostul său elev cumpănind, îşi punea frâu impulsivelor gesturi necugetate.)

A doua zi, reîntâlnindu-se cei doi în acelaşi loc şi la ora stabilită, hotărârea a fost luată. Dar cu câteva amendamente: strănepotul Omului din fereastră nu dorea să intre ca un simplu slujbaş în afacerile Medicilor. „Nimeni din familia mea nu ar accepta aşa ceva!”. Drept urmare, în prealabil, Al Şaptezeci şi şaptelea îşi cumpără un titlu nobiliar, adăugând noua sa stemă alături de complicatele semne de pe zidurile Palatului Bosci. În primăvara anului 1471, la vârsta de 33 de ani, Al Şaptezeci şi şaptelea devine Marchizul Umberto⁵, iar, două zile mai târziu, începea colaborarea cu familia Medici. („Doar două zile mai târziu…” Gentile Becchi a trebuit să admită că progresele elevului său privind cumpătarea încă nu au fost prea mari, tot nerăbdarea terorizantă fiind cea care îl mâna pe acesta din spate.)

Da, în anul 1471, Marchizul Umberto era un senior în toată puterea vârstei, prezumtiv moştenitor al unei averi despre care nimeni n-ar fi putut spune cât era de mare, însă care prezenta, de peste o jumătate de veac însângerat, disponibilităţi nelimitate pentru orice capriciu ce şi-l permiteau nonşalant numeroşii membrii ai familiei adăpostite în Palatul Bosci. Nici un semn de slăbiciune nu a arătat vreodată această avere capabilă să achite la termen, chiar şi în vremea celor mai cumplite crize, orice factură i se punea în faţă. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea nu era în situaţia de a fi obligat a se angaja într-o poziţie umilă. Al Şaptezeci şi şaptelea nu era obligat de nimeni şi de nimic⁶. „De sus, nici mama nu i-ar fi permis aşa ceva”. Ceea ce a simţit şi Gentile Becchi, cel ce s-a încăpăţânat să introducă un membru atât de important al clanului acela unic în casa celor mai influenţi jucători de pe eşichierul Florenţei. Dacă mentorul Medicilor avea suficientă prestanţă asupra lui Lorenzo pentru ca vorbele sale să fie ascultate cu atenţie, asupra imprevizibilului şi mereu surescitatului Marchiz Umberto nu exista om pe pământ apt a-l controla. Astfel că, aşa cum a fost de aşteptat, după doar câteva ore de „muncă” în banca centrală, noul angajat a arătat că nici prin gând nu-i trece să respecte măcar una dintre înţelegerile convenite. Din prima clipă, el s-a prezentat drept şeful suprem. Conduită mai mult decât periculoasă chiar pentru siguranţa elementară a afacerilor. Iniţial, Al Şaptezeci şi şaptelea a fost dat în grija lui Francesco Sassetti, asociatul majoritar şi directorul general. Asta fiindcă nu s-a stabilit, deocamdată, o formulă definitivă a statutului noului marchiz, urmând ca, pentru început, acesta să deprindă regulile de bază ale meseriei. Abia apoi urma să se ajungă la o asociere. Perspectivă ce a reprezentat un lucru de mare mirare: cu Palatul Bosci nu s-a putut face niciodată nici o tranzacţie, Omul din fereastră n-a dat nimănui bani împrumut (orice dobândă i-ar fi fost oferită) şi neutralitatea celebrei clădiri n-a fost perturbată de vreo implicare într-o afacere (cunoscută).