În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
În 1469, atunci când foarte tinerii Lorenzo şi Giuliano au ajuns să-şi preia imperiul, Al Şaptezeci şi şaptelea devenise şi el alt om: preocupat de planurile sale, şi-a impus, într-un pact cu sine însuşi, să-şi pregătească atent ascensiunea, astfel ca atunci când ar fi trebuit să dea lovitura cea mare să fie asigurat de o putere financiară suficientă ca nici hazardul şi nici cine ştie ce coaliţie potrivnică să nu-l poată surprinde. Termenul pentru acea „lovitură cea mare” şi l-a fixat pentru anul când va împlini 40 ani, o vârstă după care considera că orice satisfacţie ar veni mult prea târziu, dar şi o vârstă când neastâmpărul tinereţii credea că se va fi domolit suficient cu experienţă şi înţelepciune1. A fost un pact cu sieşi deosebit de dificil pentru cineva obişnuit să acţioneze după primul impuls şi a fost, totodată, şi victoria cea mai mare că a putut să-şi respecte aproape până la capăt promisiunea pe care şi-a făcut-o. Într-adevăr, la moartea lui Piero Gutosul, Al Şaptezeci şi şaptelea îşi cunoştea deja bine rolul şi şi-l juca aşa cum sperase în cele mai optimiste vise: devenise independent posedând o avere proprie tot mai consistentă, îşi făcuse un renume de mare senior, se învăluise cu faima unui condotier în retragere, care însă putea oricând să revină la armele pe care s-a deprins să le folosească atât de bine2.
Aşadar, la moartea lui Piero de Medici, fiul Nătăfleţului a ştiut să se folosească de faptul că noii stăpâni au trebuit să înveţe din mers modul de a conduce marele imperiu financiar. Iar noii stăpâni, Lorenzo şi Giuliano, în ciuda faptului că s-au dovedit mult mai dotaţi decât s-a aşteptat oricine, erau încă foarte, foarte tineri.
În vremea aceasta, Al Şaptezeci şi şaptelea devenise o tumoare ascunsă a organismului afacerilor Casei de Medici, însă alte priorităţi erau mai stringente: aceleaşi veşnice schimbări de forţe în viaţa politică a unui teritoriu atât de mare cum era cel în care îşi aveau ea interesele, aceleaşi intrigi de palat în mai toată Europa, dar şi rivalitatea tot mai accentuată cu familia Pazzi şi conflictul tot mai dur cu papa Sixtus al IV-lea. Acestea erau principalele priorităţi ale lui Lorenzo, iar Cavalerul Marchiz, cel ce părea că duce mai mult viaţa sa din tinereţea florentină, cucerind femei şi amestecându-se în tot felul de conflicte de stradă, părea un subiect secundar. Faima sa din cântecele lui Vengeri, precum şi depărtarea de casă, îi atribuiau alt rol şi îl făceau mai puţin vizibil încât, în mod surprinzător, a rămas aşa până şi pentru majoritatea biografilor Medicilor. Care n-au fost deloc puţini.
Numai că Al Şaptezeci şi şaptelea, asemenea unui vierme dintr-un măr, rodea cu putere şi cu perseverenţă din interior. Folosindu-se şi de amintirea celor două misiuni diplomatice din prima tinereţe, a reuşit să lege între ele şi contactele cu marile personalităţi cu care – şi în special prin care – spera să cucerească puterea, să dea „marea lovitură” şi să revină la Florenţa, la Palatul Bosci, în fruntea unei procesiuni pe care şi-o imagina în fiecare zi şi în fiecare noapte, moment pentru care a fost în stare să-şi stăpânească firea iute şi să-l pregătească drept clipa îndelung dorită. Pentru că, după umila părerea a scribului, nu entuziastele laude aduse de Gianni Vengeri au dat strălucire personajului, ci tocmai nesperata sa răbdare de a pregăti cu atenţie un scop pentru care a avut nevoie să-şi înfrângă veşnica surescitare ce i-a adus atâtea neplăceri. Da, susţine scribul, câştigarea răbdării a fost cea mai mare victoria a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Răbdare fără de care n-ar fi putut să smulgă atâtea promisiuni de la marii seniori în mod obişnuit total indiferenţi faţă de unul ca el. Bineînţeles, argumentul şi forţa sa au fost banii. (Şi nici măcar banii săi…) Cavalerul Marchiz a reuşit să împrumute case regale, cardinali şi episcopi şi a făcut tot ce a putut spre a se infiltra şi la Vatican. Când Sixtus al IV-lea a trecut de partea familiei Pazzi, ajungând chiar să intre în dispută directă cu imperiul Medici, pare de-a dreptul incredibil ca un om din anturajul lui Lorenzo să fie acceptat de papă. Poate că acesta a fost şi motivul pentru care direcţia acelor tranzacţii a şi fost ignorată: Cavalerul Marchiz a reuşit să-şi formeze o echipă de „intermediari profesionişti”, cu ajutorul cărora banii îşi pierdeau urmele într-un labirint extrem de greu de urmărit. Al Şaptezeci şi şaptelea a găsit persoane – printre VIP-uri, ca şi printre anonimi -, persoane dispuse să se împrumute de la el şi să transfere acele împrumuturi mai departe, devenind din creditori debitori. Desigur că de-a lungul unui asemenea lanţ, comisioanele succesive diminuau suma iniţială, însă acele scăderi erau suportate doar de către următoarea verigă a afacerii, banca nepierzând nimic, iar, la rândul lor, „intermediarii profesionişti” obţinând, fără mare efort, câştiguri bunişoare. Pe o cale atât de întortocheată, direcţiile se învălmăşeau şi doar Cavalerul Marchiz mai ştia sursa primă şi punctul final între care se situa întregul traseu al unor sume de multe ori foarte mari. Mai ales că în asemenea cazuri, centrala afla doar identitatea primului intermediar, iar acela era întotdeauna cu o bună reputaţie fiscală, înlăturând orice suspiciune. Pe deasupra, de cele mai multe ori fiul Nătăfleţului îşi alegea intermediarii chiar dintre persoanele care au apelat şi altădată la întreprinderile Medicilor şi care puteau garanta împrumuturile nu numai cu bunuri fizice, dar şi cu influenţa lor.
Însă cel mai important pentru ca ingineriile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea să poată dăinui atâta vreme l-a reprezentat faptul că – deşi iniţial nimeni n-ar fi crezut-o – fluşturaticul şi arogantul peste măsură de la Florenţa a reuşit să înveţe extrem de profund legile contabile, încât, peste vreo doi ani, nu numai că nu mai putea fi contrazis nici de un funcţionar cu experienţă, ci a devenit el cel ce-şi dovedea argumentele în faţa oricui pentru măsurile pe care le lua. Încât rămâne ciudat doar că la Florenţa imaginea sa a rămas aceeaşi cu cea a celui ce a fost el cu mai mulţi ani în urmă, iar în filiale era văzut ca un profesionist serios şi extrem de eficace. Şi aici cântecele lui Gianni Vengeri au continuat să joace un rol important în persistenţa acestui chip dublu, având în centru un Cavalerul Marchiz campion al aventurilor, învingător în toate confruntările cavalereşti şi apărând cu totul diferit de postura unui funcţionar cu nasul în registre3.
Pe oriunde l-au dus paşii, Cavalerul Marchiz se bucura de acel dublu chip, însă a sosit momentul pentru ca scribul să încerce să se întoarcă la scopul pe care-l urmărea – scop în favoarea căruia a reuşit să se transforme într-o asemenea măsură. „Scopul pe care-l urmărea”, tentative ce au mai existat, atunci când personajul a mai fost scos la lumină de către cercetători4. Al Şaptezeci şi şaptelea nu a acţionat singur, ci cu ajutorul unui evreu – Ţipor – şi al lui Tommaso Portinari, asociatul Medicilor şi consilier al lui Carol Temerarul, acelaşi Tommaso Portinari care va duce filiala din Bruges la faliment. (Dar asta se va întâmpla abia în 1481…) Aceşti doi colaboratori se coordonau de minune, fiecare deschizându-i Cavalerului Marchiz Umberto alte uşi, de multe ori uşi atât de opuse una alteia, încât în condiţii normale ar fi fost de neimaginat să aibă cineva acces în ambele direcţii. Prima întrebare pe care şi-a pus-o scribul a fost dacă Tommaso Portinari şi Ţipor au lucrat în cunoştinţă de cauză pentru scopul urmărit de Al Şaptezeci şi şaptelea. Scribul are serioase motive să se îndoiască: Portinari n-avea nici un interes să se opună Medicilor, întrucât mai ales cu banii acestora reuşea să-şi menţină relaţiile şi standardul de viaţă opulent; Ţipor, îşi hrănea numeroasa familie din aceleaşi surse. Erau ei simple unelte în mâinile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea? Nici acest lucru nu pare deloc verosimil. Mai degrabă, crede scribul, fiecare dintre cei trei se folosea de ceilalţi doi în urmărirea unor scopuri asemănătoare, paralele pe tronsonul de drum al acelor ani. Dar, revenind la scopul vlăstarului din Palatul Bosci, abia aici se despărţeau itinerariile celor trei: dacă Portinari s-a îmbătat tot mai mult cu succesul afacerilor şi nu dorea decât să ducă o viaţă cât mai opulentă într-o ambianţă de mare senior, dacă Ţipor, grijuliu cu ai săi, ştia că orice avere este vulnerabilă în faţa unui nou pogrom, aşa că se străduia să adune cât mai multe mijloace de existenţă pe care să le plaseze în locuri diferite, astfel încât de ar fi să piardă într-un punct, să-i rămână suficient altundeva pentru a putea trece cu cât mai puţine reţineri necazul5, Cavalerul Marchiz visa zi şi noapte să aducă averea Madicilor la ruină, s-o salveze tot el şi, recunoscători pe bună dreptate, Lorenzo şi Giuliano6 scăpaţi de ruşine şi de mizerie să-l aşeze chiar ei în fruntea bucatelor. La început la Florenţa, apoi în toată Toscana, apoi în toată lumea.
1 Ceea ce dovedea un lucru rar: Al Şaptezeci şi şaptelea, un ins atât de nestăpânit, era conştient de impulsivitatea sa şi de consecinţele ei nefaste şi spera ca, la un moment-dat, să şi-o înfrângă.
2 În privinţa acelui renume, un rol important l-a jucat şi Gianni Vengeri, un derbedeu ştiutor de carte aciuit pe lângă Cavalerul Marchiz şi hrănindu-se vârtos din banii aceluia. Deja prin 1460 au început să circule cântecele despre faptele de vitejie ale Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea şi ele au avut un asemenea succes încât şi eroul lor a început să creadă în adevărul lor şi să se poarte ca atare: Al Şaptezeci şi şaptelea a ajuns să joace rolul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea!
3 S-a întâmplat ca Al Şaptezeci şi şaptelea, întrucât era numit direct de către scribul menestrel, să fie recunoscut şi atunci consideraţia de care se bucura bancherul devenea totală: un bancher, oricât de bogat şi oricât de creştin, era cel ce, la fel ca şi evreii, îţi amintea tot timpul că-i eşti dator, motiv pentru care n-avea cum să fie iubit. În schimb, un erou de legendă, chiar dacă te împrumută cu dobândă, o face în continuarea înaltelor sale principii morale de bunătate, a dragostei faţă de aproape şi în virtutea scopurilor profund caritabile.
4 Şi felul cum a dispărut in istorie a născut explicaţii diferite, însă toate putând fi clasificate în trei categorii:
– 1. Cavalerul Marchiz a fost un actant atât de jalnic, încât nu-şi merită locul în amintirea oamenilor;
– 2. Faţă de Cavalerul Marchiz s-a realizat un tragic abuz, crimă judiciară, care nimănui nu-i convenea să fie amintită;
– 3. Cavalerul Marchiz a creat o reţea atât de eficientă, încât ea a funcţionat şi după dispariţia lui fizică, fiind preluată de alţi păpuşari. Care, în mod evident, n-aveau interesul să divulge dedesubturile afacerii.
5 Contrar celor mai mulţi evrei, obişnuiţi (şi de multe ori constrânşi) să stea împreună, „înghesuindu-se unii în alţii, asemenea oilor dintr-o turmă”, după cum spunea acelaşi Gianni Vengeri, fapt ce i-a făcut să aibă un profund simţ al tradiţionalei familii unite, Ţipor şi-a risipit neamurile în cele patru vânturi, „pentru ca măcar unii să scape, când vor veni apele mari şi astfel să-i mai rămână şi lui un scop în viaţă. Altfel, dacă i-ar pierde pe toţi dintr-o lovitură, ce rost ar avea să mai trăiască? (Numai că se spunea că Ţipor ar fi fost bigam şi să ar fi avut două familii în două ţări diferite. Un alt spectacol de actori din epocă vorbeşte chiar despre un Ţipor cu atâtea familii, încât le încurcă tot timpul, spre hazul spectatorilor.)
6 Cei doi urmaşi ai lui Piero n-au făcut decât să beneficieze din plin de o avere deja existentă, în vreme ce el, Al Şaptezeci şi şaptelea, aproape dezmoştenit de străbunic, şi-a croit singur drumul spre glorie, lucru pe care îl sugera oricui. Ei n-aveau nici un merit, aşa că era evident ca el trebuia să aibă parte de măreţia a cărui autor era şi care îi era uzurpată de nenumăraţii copii de bani gata.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.