CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Anii au trecut şi Cavalerul Marchiz Umberto a apucat să-şi infiltreze interesele în întreaga Europă. Între timp, dinspre răsărit se zvonea că i-ar fi venit mereu, la nevoie, ajutoare financiare din legendara avere a familiei, „deoarece Omul din fereastră n-a adus cu el decât o mică parte din tezaurul pe care-l stăpânea atât de misterios”. („Păi, cine-i atât de prost încât să-şi ţină tot avutul într-un singur loc, atunci când avutul acela îi poate ispiti chiar şi pe cei mai credincioşi colaboratori?”) Aşa că, pe lângă celelalte legende protectoare, rezervele inepuizabile de care ar fi dispus Cavalerul Marchiz îl făceau şi mai eficient în ochii celor mulţi. Iar cine este atât de eficient nu poate fi decât de temut.

În vreme ce Al Şaptezeci şi şaptelea era preocupat să-şi facă aliaţii necesari ţelului său final, a „marii încercări”, Portinari şi Ţipor, nutrind alte scopuri, îşi continuau şi ei munca. Aşa s-a ajuns ca, într-adevăr, Al Şaptezeci şi şaptelea, treizeci şi cinci de ani să ajungă o forţă de luat în seamă. O forţă atât de mare încât fusese capabil prin împrumuturi şi alianţe cu alţi bancheri să schimbe culorile sferelor de influenţă. El, care visase de copil să cucerească lumea cu ajutorul spadei şi care se imaginase condotierul condotierilor, a deprins cu dibăcie mânuirea tăişului ucigător al banului, o armă infinit mai puternică decât cele folosite pe câmpul de luptă. Tăişului ucigător al banului, pe care până nu de mult îl dispreţuise, considerându-l unealta demnă doar de mârşava viclenie a cămătarilor. Şi, ceea ce a fost cel mai remarcabil, Al Şaptezeci şi şaptelea, cel ce năzuia să-şi pornească marşul triumfal în cucerirea lumii de acasă, de la Florenţa, luându-le locul celor din familiile Medici şi Pazzi¹, a reuşit să-şi înveţe atât de bine rolul folosindu-se chiar de banii şi de relaţiile celor a căror poziţie jinduia s-o ocupe şi s-o ridice mai sus. Mult mai sus! În curând, printre cei la care avea uşa permanent deschisă se numărau şi contele Patazzi, Girolamo Riario – cel care a primit de la unchiul său², papa Sixtus al IV-lea, Imola şi Froli, drept un nou regat, dar şi episcopul de Vac, Bátyai Szilassy Vince, domnul Ţării Româneşti, Radu zis „Cel Frumos” – care a domnit de patru ori³ -, prinţul Moldovei, Ştefan cel Mare⁴ – numit de papa Sixtus al IV-lea „Athleta Christi” –, Jean de Abordeaux – misteriosul sfetnic al lui Ludovic al XI-lea, cel care, se spune, îi organiza regelui orgiile sadice (pentru care avea nevoie de mulţi bani) -, Albrecht al III-lea – Achiles – de Brabant, Gjon Kastrioti – ultimul principe al Arberiei – şi, probabil, mulţi alţii. În principiu, ar fi îndeajuns să consultăm riguroasele registre ale băncilor spre a vedea pe cine a împrumutat Cavalerul Marchiz Umberto şi a ne da seama cu cine a încercat să colaboreze mai departe. Numai că lucrurile nu mai sunt atât de simple: pe de o parte, ne este greu să decelăm pe cine a servit Al Şaptezeci şi şaptelea şi pe cine l-au împrumutat directorii de filiale credincioşi lui Lorenzo de Medici şi neimplicaţi în planurile strănepotului Omului din fereastră; pe de altă parte, găsim în catastife nume care ar putea foarte bine fi atât ale unor interpuşi, cât şi nume care nu ne mai spun astăzi nimic. (De cele mai multe ori, aceste nume acopereau totuşi interesele unor personaje importante, însă nu chiar întotdeauna…) Apoi mai găsim şi nume care în clipa împrumutului nu reprezentau mare lucru, însă care aveau să intre curând după aceea în istorie datorită faptelor săvârşite. Un exemplu ar fi junele Olgiati, cel ce l-a asasinat pe Galeazzo Maria Sforza, ducele de Milano. Printre asemenea adnotări vom da şi de conjuraţii lui Ludovic Maurul sau printre cei ai lui Niccolo d’Este la Ferrara. Ca să nu mai vorbim despre unii participanţi ai complotului Pazzi, spre care tocmai ne îndreptăm cu paşi rapizi⁵. Poate că şi în alte perioade au fost atâtea comploturi şi asasinate, însă în timpul la care ne referim acestea s-au succedat într-o cavalcadă oribilă a morţii celor vizaţi şi mai ales a celor implicaţi în atentate. Gianni Vengeri se arăta încântat de acele evenimente, pe care, în monumentul ridicat Cavalerului Marchiz Umberto le va numi „exerciţii pregătitoare ale marii încercări”.

Cel mai strălucit dintre aceste „exerciţii pregătitoare ale marii încercări” a fost relaţia pe care Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a clădit-o prin Raffaele Riario, „Cardinalul Riario”, cum va fi înscris în istorie. Strănepot al aceluiaşi papă Sixtus al IV-lea şi nepot după mamă a lui Girolamo, stăpânul „regatului Imola şi Froli”, tânărul de doar şaptesprezece ani a ajuns cel mai tânăr cardinal din istorie, iar după moartea binefăcătorului său, a fost sprijinit de unchiul său Giulliano della Rovere, papa Iuliu al II-lea. În privinţa acelui tânăr, Cavalerul Marchiz Umberto a dat dovadă de un fler deosebit, făcându-l pe scrib să-i atribuie şi alte calităţi decât cele subliniate de contemporanii personajului: Raffaele Riario a fost practic produsul celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, cel care l-a iniţiat în arta armelor, a iubirii şi a intrigilor. Al Şaptezeci şi şaptelea ar fi putut să-i fie tată şi s-a ocupat de viitorul cardinal mai mult decât de proprii săi copii. Fiu al Violantei Riario şi a lui Antonio Sansoni, băiatul a preferat să-şi ia numele mamei, datorită înrudirii cu tatăl unchiului, papa Sixtus al IV-lea. Cavalerul Marchiz s-a împrietenit iniţial cu Sansoni şi a ajuns un fel de mentor al fiului acestuia. Scribul este obligat să anticipeze: în conjuraţia Pazzi, Cardinalul Riario a reuşit să-şi dovedească neimplicarea şi aşa a rămas înscris şi în anale. Doar că, peste decenii, nu-i va fi la fel de uşor să se disculpe în complotul (de asemenea nereuşit) împotriva lui Leon al X-lea, papă din familia Medici. Deocamdată, prezumţia de implicare în atentatul împotriva fraţilor Medici din catedrala Santa Maria del Fiore a fost întărit de faptul că tânărul cardinal se aflase tocmai atunci la Florenţa, iar unchiul său, Girolamo Riario, ar fi avut numai de câştigat dacă lovitura de stat ar fi reuşit. Atât cei doi Riario, cât şi Antonio Sansini primiseră credite substanţiale, prin intermediari…, din partea unor filiale ale băncilor Medici. Şi nu de la instituţiile Pazzi, cu care se bănuieşte că au conspirat împreună… Şi alte persoane implicate în atentatul împotriva fraţilor Medici din catedrala Santa Maria del Fiore s-au bucurat de adevărate daruri din aceleaşi surse: lista nu este completă, oricât de sârguincios s-a străduit scribul s-o cerceteze, fiind de bănuit că multe tranzacţii s-au făcut prin intermediari, prin oameni care nu mai pot fi identificaţi ca atare.

Cu această introducere, scribul a ajuns la punctul în care planurile celui de Al Şaptezeci şi şaptelea s-au precipitat. Mai trebuie spus, înainte de a fi înfăţişate faptele, că strănepotul Omului din fereastră n-a dorit să se ajungă la asasinarea celor doi Medici, că a fost convins că, în ultima clipă, va putea interveni şi îi va salva, iar Lorenzo şi Giuliano îi vor rămâne recunoscători pe vecie că le-a venit atât de hotărâtor în apărare. În fond, nu era vorba decât despre o schimbare neesenţială a planului iniţial: Cavalerul Marchiz pregătise falimentul mai multor sucursale ale băncilor, astfel încât să provoace un efect de domino şi întregul edificiu bancar să se prăbuşească asemenea unui castel din cărţi de joc. Din banii săi, ar fi reuşit să împiedice dezastrul total, izbăvindu-i pe Medici, dându-le o rentă viageră „cu totul onorabilă” şi preluându-le afacerea. O soartă asemănătoare o pregătise şi pentru familia Pazzi. Ar fi urmat, rând pe rând, „salvarea” unor principi şi a unor înalţi ierarhi. Desigur, toate la rândul lor, întrucât Al Şaptezeci şi şaptelea era conştient că va deveni evident pericolul pe care-l reprezenta pentru cei mai puternici oameni ai lumii şi că aceia vor încerca să-l ucidă. Numai că, la ora aceea, el va fi deja înconjurat de armata cea mai puternică, deoarece va fi armata cea mai bine plătită. Cât de simple sunt toate!

Sigur că, povestite astfel, visele Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea pot părea elucubraţiile unui nebun. Dar câţi conducători celebri ai lumii n-au ţesut astfel de planuri şi câţi n-au reuşit – măcar pentru o vreme – să le pună în aplicare? Mai ales atunci când au dat de colaboratori zeloşi abia aşteptându-şi conducătorul cu care credeau că vor împărţi minunatul viitor? Câţi? Nu putem şti câţi: cine, în afară de Dumnezeu, ne-ar putea face o listă cu personaje de acel soi care au eşuat în încercările lor?

Unul dintre colaboratorii Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea a fost chiar Francesco Pazzi. Ce spera de la acesta, dacă nici pe el nu voia să-l distrugă, ci să-l „salveze”? Familia Pazzi se dezvoltase paralel cu familia Medici, însă la momentul acţiunii reuşise să se alinieze Sfântului Scaun, să-i sufle familiei Medici monopolul alaunului şi să poată nădăjdui cu temei să ocupe poziţiile rivalilor în Toscana⁶. Pe Lorenzo şi pe Giuliano, Al Şaptezeci şi şaptelea nu-i putea cumpăra cu… banii lor. Pe toţi ceilalţi, da. Era de acum Anul Domnului 1477. Cavalerul Marchiz simţea că jocul lui trebuia să se materializeze cât de repede, altfel risca să fie descoperit încă înainte de a începe şi înainte de a putea lupta singur. Şi nu-i mai lipseau decât câteva luni, după calculele sale! Mai multe filiale ale imperiului Medici se aflau în pragul falimentului, desigur tocmai filialele de care se folosise Cavalerul Marchiz cel mai intens. Rapoarte disperate implorau fonduri de la Florenţa, iar de acolo veneau controale menite să descopere de ce s-a ajuns în precara situaţie. Capul răutăţilor nu era greu de descoperit, însă Umberto era aproape imposibil de găsit pentru a da explicaţii. Mai mult decât atât, el nu dispărea decât din câmpul vizual al însărcinaţilor de la centru, între timp continuându-şi acţiunea altundeva. Şi altundeva. Şi altundeva! În iulie sosi o precizare expresă către toate filialele, prin care se interzicea ferm orice ingerinţă venită de la Al Şaptezeci şi şaptelea. Ba mai mult, i se interzicea aceluia să mai intre în vreo clădire aparţinând familiei de Medici.

Dar tocmai atunci, în vara aceluiaşi an, Lorenzo lansă un plan nu foarte diferit de al Cavalerului Marchiz Umberto, chiar dacă mijloacele gândite erau cu totul altele: iniţial, l-a concediat cu mult zgomot din slujba Florenţei pe condotierul Carlo Fortebraccio, apoi l-a făcut să atace Siena, pentru ca locuitorii de acolo să fie obligaţi să ceară protecţia Florenţei (adică ajutorul lui Lorenzo Medici), iar aceasta să reunifice, astfel, Toscana, neutralizând principatul lui Riario şi, prin acela, interesele Vaticanului. Doar că scenariul a fost descoperit⁷, iar consecinţa a fost o alianţă între Vatican şi Napoli alături de Siena împotriva Florenţei. Al Şaptezeci şi şaptelea mai câştigă ceva timp şi chiar dacă, în realitate, se găsea şi în continuare sub ameninţarea pumnalului asasinului plătit, folosindu-se de evenimentele ce se derulau, acum reuşise să înjghebeze un grup de atac extrem de puternic menit să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire scopurile. Momentul acţiunii sosise! Nu mai trebuia decât să abandoneze – deocamdată! – arma financiară şi să revină la puterea forţei! Un adevărat strateg ştie să alterneze metodele!

Deocamdată, Al Şaptezeci şi şaptelea, nemaiavând acces în întreprinderile de unde îşi fura seva puterii, îşi continuă activitatea prin Portinari şi prin Ţipor. Bani avea destui. Şi putea avea tot mai mulţi. Atacul împotriva fraţilor moştenitori ai Casei Medici va fi dejucat, desigur, în ultima clipă, după ce va interveni Marele Salvator. Va urma tentativa de pedepsire a asasinilor. Salvaţi şi ei în ultima clipă de acelaşi Om al Destinului sosit în clipa potrivită cu forţa potrivită. Atunci vor fi vizaţi, rând pe rând, diferiţii actori. Şi ei vor fi împinşi până la marginea prăpastiei. Şi ei vor fi izbăviţi de Acelaşi Erou. Toţi vor fi salvaţi şi toţi îi vor rămâne îndatoraţi neam de neamul lor Marelui Salvator şi nimeni nu va putea să mai ridice prea mult capul, întrucât, după toate acele dezvăluiri, oprobriul public îi va sili să se păstreze în cel mai mare anonimat. Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a planificat „marea lovitură” bazându-se pe sentimentul puternic al onoarei. Sentiment de a cărei putere nu s-a îndoit nici o clipă, atunci când… nu era în legătură cu el însuşi! Gianni Vengeri ne descrie varianta victoriei imaginate de Cavalerul Marchiz Umberto şi ne va lăsa tabloul amănunţit al unei lumi conduse de acela⁸.

Cum s-au desfăşurat de fapt lucrurile? Asta nu trebuie să mai fie povestit de către un scrib atât de nevolnic, asemenea celui ce s-a înhămat cu atâta îndrăzneală la descrierea vieţilor Celor O Sută. Cum s-au desfăşurat de fapt lucrurile au povestit analiştii şi autorii cei mai serioşi. Şi nu o dată! Complotul Pazzi a fost pregătit cu migală, ducerea sa la îndeplinire s-a amânat de mai multe ori, evenimentele politice, însă şi mici dar importante întâmplări personale remodelând de fiecare dată concreteţea planurilor. Şi, în sfârşit, la 25 aprilie 1478, în catedrala Santa Maria del Fiore, fulgerul a căzut: Giuliano a fost ucis, dar Lorenzo a scăpat, iar reacţia populaţiei a fost cu totul alta decât s-au aşteptat conjuraţii. Majoritatea acestora au fost omorâţi pe loc. De la punctele sale de observaţie, Al Şaptezeci şi patrulea a urmărit un spectacol lugubru: oameni spânzuraţi în ferestrele Senioriei, alţii ucişi în plină stradă, cadavre batjocorite pe străzi. Printre primele victime, Francesco Pazzi şi arhiepiscopul Salviati. Dar şi mulţi alţii. Printre ei şi abatele Contador. Alţii au apucat să fie în prealabil judecaţi. Între care şi Cavalerul Marchiz Umberto. Contele Patazzi a dispărut şi nu mai e de găsit în anale.