CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

La Ratisbon (Regensburg), au nimerit în mijlocul uneia dintre numeroasele dispute dintre orăşeni şi episcop. De data aceea, ierarhul a mers mult mai departe decât de obicei, spânzurând în piaţa publică un tânăr consilier al primăriei şi ameninţând să execute şi alţi patru fruntaşi ai cetăţii, pe care-i ţinea prizonieri de mai multe zile. Întreaga localitate era copleşită de eveniment, nimeni nu mai lucra şi toată populaţia se afla pe străzi. Oamenii mai ezitau să atace palatul episcopal, ştiind că ierarhul nu glumeşte şi că va fi în stare să-i ucidă şi pe ceilalţi ostateci, chiar dacă nu mai avea prilejul să organizeze o ceremonie publică în scop de intimidare. Episcopul mai reprezenta legea infailibilă, Legea lui Dumnezeu. Dar pentru câtă vreme încă? Operând cu mijloace atât de secularizate, cuvântul lui nu mai era Cuvântul.

Saltimbancii se pare că au ajuns în momentul cel mai puţin potrivit într-un Ratisbon pregătindu-se de luptă, nu de petreceri vesele. Dar nici ceata pestriţă a Bizantinului nu se prezenta ca o trupă obişnuită de artişti: din ea făceau parte nobili, unii în armură şi prezentând scuturi cu steme impunătoare, iar cine-l vedea pe Fruck era convins pe dată că nu e doar de glumit cu noii veniţi.

Pus la curent cu răzmeriţa din oraş, Bizantinul a trecut fără şovăire de partea populaţiei. Palatul episcopal se afla ferecat, iar lumea stătea în espectativă în faţa porţii. Era evident că ajungea o scânteie ca focul să izbucnească. Totul a pornit de la „impozitul pe femeie”, taxa socotită prea mare pe care episcopul a impus-o la căsătorie. Edilii au ripostat, spunând că oamenii nu au de unde plăti atâta şi că se va ajunge ca majoritatea populaţiei să trăiască în concubinaj, în afara sfintei taine a nunţii. De altfel, tânărul consilier spânzurat în piaţa mare a fost ales ca exemplu, tocmai fiindcă s-a căsătorit în mod ostentativ la Augsburg, ca să evite impozitul local socotit restrictiv.

Pe lângă cei patru ostateci, episcopul îşi apăra reşedinţa cu încă o armă: el ameninţa că va impune o nouă taxă şi pentru înmormântări, ratisbonienii riscând să-şi îngroape morţii fără ultima împărtăşanie şi fără preoţi. În lipsa acelor două argumente, micul detaşament de soldaţi n-ar fi putut face faţă unui atac al plebei. Aşa că ierarhul era dispus la negocieri, deşi încă mai era convins că se află în avantaj. În afară de asta, mai aştepta şi întăriri din nord. Dar până să sosească ajutoarele, orice era posibil, iar starea de asediat în care se afla nu-i mărea în nici un caz prestigiul.

Al Şaptezeci şi doilea şi oamenii săi au ridicat o estradă chiar în faţa intrării în palat şi şi-au început spectacolul: jonglerii, ruperi de lanţuri, înghiţit de foc, întreceri cu săbiile, dans şi muzică. Între timp, Bizantinul chema câte un spectator căruia îi arăta oglinda, rugându-l să identifice în figura din spatele propriului chip imaginea Fugarului, a Celui de Al Şaptezeci şi unulea.

Spectacolul s-a dovedit un interludiu binevenit, ameliorând atmosfera atât de încinsă. Aşa că, după puţină vreme, Bizantinul s-a putut apropia şi de cei ce priveau din spatele zidurilor şi să-i îndemne să se privească şi ei în oglindă.

Ca de obicei, Al Şaptezeci şi doilea avea un plan, pe care-l adapta din mers. Doar că, data aceea, faptul că unul dintre funcţionarii episcopiei, un călugăr bătrân, a afirmat că îl recunoaşte pe Fugar şi că l-a întâlnit la Nürenberg, cu multă vreme în urmă, a avut darul de a-l zăpăci şi pe el. A fost prima oară când se părea că într-adevăr cineva l-a identificat în oglindă pe tatăl său.

– Întreabă-l! Întreabă-l unde e! îl zorea Al Şaptezeci şi doilea. Dar bătrânul călugăr fu chemat în interiorul clădirii.

Oglinda era un alt tărâm, un tărâm discret, un univers paralel ce se oferea privirii, însă ce nu putea fi păşit decât de cei din partea cealaltă a sticlei: doar cineva din oglindă era în stare să acţioneze asupra altcuiva din oglindă, chiar şi numai să discute cu el. Bătrânul călugăr reflectat şi el în sticlă, intrase în oglindă.

Profund tulburat, Bizantinul uită o vreme rostul său în acel loc, iar, între timp, oamenii, ca treziţi dintr-un somn, vociferau tot mai tare şi ameninţai cu asaltul palatului episcopal, dacă cei patru ostateci nu vor fi eliberaţi pe dată. Spectacolul trupei nu mai interesa pe nimeni şi artiştii fură rugaţi să se retragă. Pentru propria lor protecţie.

Revenindu-şi în fire, Al Şaptezeci şi doilea urcă pe estradă şi captură o rază de soare în oglinda sa, rază pe care o fixă de pervazul ferestrei din camera episcopului. Apoi, păşind încet, bufniţa urcă pe acea punte spre palat. Lovi cu ciocul în jaluzelele de lemn, din spatele cărora episcopul privea îngrozit. După ce bufniţa făcu o gaură suficient de mare, raza a pătruns în palat. O lungă linişte apăsătoare acoperi Ratisbon, după care izbucni şi focul.

Era în anul 1334, când palatul episcopal din Regensburg a ars până la temelii. Au scăpat doar câţiva oameni, printre care şi cei patru ostateci. Din păcate, călugărul care l-a cunoscut pe Fugar a fost găsit carbonizat. Nici unul dintre supravieţuitori nu l-a recunoscut pe tatăl Bizantinului.

Bizantinul s-a adresat oamenilor de pe estrada din faţa intrării în ruinele fumegânde:

– Omul mănâncă şi elimină tot ce nu-i trebuie. Şi Dumnezeu se hrăneşte şi elimină rahatul. Aici, le arătă mulţimii rămăşiţele palatului episcopal, se află excrementele Domnului. Nu se cade să le lăsaţi aşa! Faceţi curăţenie!

După care plecă împreună cu toţi ai săi.

Cetăţenii din Ratisbon n-au putut fi pedepsiţi pentru distrugerea reşedinţei episcopale, întrucât nimeni nu s-a atins de clădire, iar bufniţa urcând pe o rază de soare dispăruse de mult, împreună cu cei care au adus-o.

Puţin mai târziu, la Bratislava, în Comitatul Posonium din Regatul Ungar, aflăm cum a fost recunoscut Cornelius şi de ce a fost el dezmoştenit.

Se pare că principala călăuză a Bizantinului au reprezentat-o, totuşi, zvonurile – zvonurile pe care reuşea să le strângă cu ajutorul oglinzii sale – şi că bufniţa n-a fost decât cea care-i arăta drumul de urmat, imediat ce itinerarul era stabilit de Al Şaptezeci şi doilea, în conformitate cu informaţiile primite. După ce a părăsit Ratisbona, Bizantinul a dat de o a doua persoană ce părea că l-a recunoscut cu adevărat pe Fugar. În felul acesta, a aflat că tatăl său „a plecat demult”, cu vreo douăzeci de ani în urmă, spre răsărit. A fost prima informaţie certă. Aşa că şi fiul s-a întors din drum şi a revenit pe cursul Dunării. Iniţial, Bizantinul, sosit din Enigma Europei, a căutat îndelung localitatea numită. Cel ce l-a îndrumat încolo a vorbit despre Pressburg, oraşul cărora slovacii îi spun Prešporok. Cu o pronunţie cu totul diferită, cele două toponime nu reuşeau să se unească în mintea fiului Fugarului. Revenit în Regatul Ungar, a auzit de Pozsony, iar primul întâlnit în acea localitate, un ţigan, i-a spus că se află la Pozhoma. În labirintul străzilor înguste, Al Şaptezeci şi doilea rătăci îndelung, fără a fi sigur că a ajuns în locul pe care l-ar fi călcat tatăl său „demult, cu vreo douăzeci de ani în urmă”.

Trupa Bizantinului a sosit pe apă, coborând pe Dunăre într-o ambarcaţiune la fel de pestriţ ornată, pe cât de pestriţă era însăşi ceata Bizantinului. Iniţial, se pare, ar fi făcut un nou popas la Viena¹. Acolo, au cumpărat ambarcaţiunea, de fapt o barcă mare şi adâncă, căreia i-au adăugat o cabină pe care au împodobit-o cu fel de fel de ornamente colorate, precum şi cu lampioane cu lumină colorată, aduse de un negustor evreu din imperiul hanilor galbeni. Au înălţat şi un catarg cu opt steaguri, unul pentru fiecare pasager: flamura neamului de conţi a lui Cornelius (cu emblema cu pasărea, turnul şi oglinda lacului); cea a familiei de marchizi a lui Bertrand; cea cu coroană regală a lui Carol; însă cea mai frumoasă, cea a Cavalerului de Aur, a Cavalerului Gudrun. Dar şi ceilalţi patru membrii ai echipajului şi-au zămislit însemne heraldice: Fruck – un urs cu coadă de sirenă (o stemă la fel de monstruoasă ca şi cel ce o revendica); un flaut şi o cobză încrucişate ca nişte arme pe o panoplie, pentru Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului; o spadă străpungând un cavaler pentru Grapin şi, mai mare decât toate celelalte, steagul Bizantinului – o pânză violetă cu două găuri în mijloc: într-una era fixată oglinda, iar în cealaltă trona bufniţa. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost îndeajuns, trupul de lemn al ciudatei ambarcaţiuni era îmbrăcat cu o complicată armură metalică, desigur opera lui Carol, din care numeroase nemaivăzute animale de fier ameninţau mereu să sară asupra celui ce ar fi riscat să se apropie prea mult.

În oraşul numit astăzi Bratislava, trupa Celui de Al Şaptezeci şi doilea a acostat pe o insulă în mijlocul Dunării. Stă scris în „Manuscrisul cu flori”² că acolo „au ridicat o estradă mare, pe care au început să-şi prezinte spectacolele nedemne pentru cei câţiva adevăraţi nobili amestecaţi cu simplii saltimbanci. Au scos foc pe gură, au cântat şi au dansat, au prezentat numere de comedie şi s-au purtat asemenea celor mai umili artişti de circ. Lumea a început să se adune pe malurile râului, atrasă atât de zgomotul lor nătâng, cât şi de lucrurile năroade pe care le făceau. Vestea a mers repede şi (ei) au reuşit să stârnească până şi curiozitatea lumii alese din cetate. Numai că s-a întâmplat ca venirea lor să coincidă chiar cu pregătirile pentru înmormântarea ducelui. În oraş au sosit numeroşi oaspeţi, dar şi multă plebe şi gură cască gata să asiste la solemna ceremonie. Nu era, în nici un caz, momentul cel mai potrivit pentru spectacole de saltimbanci”. Din aceeaşi sursă, aflăm că, din palatul îndoliat, au sosit mai mulţi trimişi să le spună nedoriţilor artişti să părăsească urbea şi să-şi vadă de treabă altundeva. Totuşi, obraznicii şi-au continuat spectacolele atât de sfidătoare, neascultând defel de nici un îndemn de bun simţ, iar poporul, în loc să se întristeze şi să cugete la sufletul stăpânului înălţat spre ceruri, se veselea şi aplauda toate scălâmbăielile neruşinate. Atunci, din palat şi-a făcut drum un detaşament de soldaţi pregătiţi să facă ordine cu ajutorul armelor. Lumea s-a dat la o parte, însă aştepta curioasă, de la mică distanţă, să vadă desfăşurarea evenimentelor. Era limpede că pestriţa trupă nu se va lăsa alungată cu una cu două, nici după ce comandantul oştenilor i-a somat ultimativ să părăsească insula. Cum aceia îşi continuau nestingheriţi spectacolul, soldaţii au urcat în bărci şi au trecut apa. Oamenii Bizantinului nu i-au împiedicat s-o facă, dar, atunci când soldaţii s-au apropiat să dărâme estrada, Sublimul Jacques a început un cântec zglobiu, iar Fruck, folosindu-se de o pârghie imaginată de Carol, a făcut ca scândurile ce fixau estrada să se cutremure. Pe acest ritm tot mai îndrăcit, Cornelius şi Cavalerul Gudrun s-au apucat de dans, iar soldaţii zgâlţâiţi de podiumul de sub ei, dădeau impresia că s-au prins şi ei în acel joc. Apoi, Cornelius şi cavalerul Gudrun s-au retras şi i-au lăsat doar pe militari să dănţuiască. Scândurile se cutremurau tot mai tare, iar soldaţii n-au mai fost în stare să-şi menţină echilibrul. După câteva minute parcă interminabile, rând pe rând, oamenii în uniformă au fost azvârliţi în fluviu, zburând ca nişte bolovani dintr-o catapultă.

Printre oaspeţii de seamă sosiţi la funeraliile ducelui se aflau şi doi dintre verişorii lui Cornelius, în drum spre cea aleasă să fie soţia rudei lor, rudă despre care nu mai ştiau nimic. Nu le-a venit să creadă ochilor că un „conte adevărat” este în stare să se scălâmbăie asemenea celui mai de jos saltimbanc, aşa că au folosit întâmplarea, s-au întors acasă şi au povestit-o tuturor: netrebnicul nu se cădea să mai poarte titlul moştenit şi, desigur, nici să mai dispună de averea familiei. Trădarea lui a fost dublă: a încălcat contractul atât de important din punct de vedere politic între cele două case nobiliare şi s-a purtat mult sub demnitatea rangului. Şi aşa a fost Cornelius dezmoştenit.

Ciudat este doar că pe insula de pe Dunăre, la Pressburg, cei doi verişori nu s-au putut pune de acord în privinţa membrilor trupei de saltimbanci care i-a atras pe soldaţi „să danseze” pe scândurile atât de periculos de instabile: unul pretindea că l-a recunoscut pe Cornelius mânuind scutul cu blazonul adevărat, celălalt susţinea că fostul verişor ar fi uzurpat o stemă străină, pe care a descris-o identică scutului Cavalerului Gudrun.

Scribul crede că aceasta n-a fost decât o nouă asimilare între eroii cetei Celui de Al Şaptezeci şi doilea.