CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (63)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Fiul Nătăfleţului părea imun faţă de orice sentiment de iubire, chiar dacă, la nevoie, mima cu mult succes dragostea faţă de o femeie sau camaraderia neţărmurită faţă de un tovarăş vremelnic. Totuşi, un lucru era, probabil, în sângele său, la fel ca şi în sângele fiecăruia dintre Cei O Sută: credinţa că, mai presus de toate, misiunea sa era de a perpetua neamul. Aşa că s-a căsătorit şi el şi a avut doi copii, o fată şi un băiat. Bârfa pornită din invidia mamelor dezamăgite că nu au putut confisca pentru odraslele lor un animal atât de frumos şi atât de bogat, taurul Florenţei, spunea că soţia Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea era singura femeie din lume care chiar nu şi l-a dorit şi nu l-a dorit nici după ce a fost măritată cu el şi că, drept urmare, tânărul soţ era obligat s-o violeze, ori de câte ori avea poftă de ea. Fapt cu adevărat revoltător: soţia trebuie să se supună bărbatului şi când bărbatul era atât de arătos ca şi moştenitorul Palatului Bosci era chiar de condamnat atitudinea acelei femei proaste! (Pe Francesca, soţia celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, o chema la fel ca şi pe mama sa, fiind foarte posibil ca această coincidenţă de nume să-i fi determinat soarta. Se zvonea, desigur în mare şoaptă, dar şi cu satisfacţie, că fiul Nătăfleţului îşi poseda nevasta prin ritualuri speciale, umilind-o şi torturând-o. Posibil ca tocmai rezistenţa care i-a opus-o s-o fi făcut dorită de soţul ei obişnuit doar cu interjecţiile pline de dor ale celorlalte femei. Francesca n-a mai ieşit din casă singură, fiind mereu însoţită de servitori ce păreau că formau mai degrabă escorta unei prizoniere. După o vreme n-a mai fost văzută ieşind deloc. Practicile sexuale uzitate cu ea de soţul ei erau mai degrabă brutale decât rafinate şi l-au inspirat pe marchizul de Sade în povestirile sale la fel de lipsite de imaginaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea dorea plăcerea întreagă şi imediată. De aceea, scribul nu a avut de ce se mira că nu a găsit nici un cuvinţel despre circumstanţele morţii femeii, mama copiilor Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dispărând, evaporându-se pur şi simplu în eter, în interiorul cavoului ce i-a fost căminul.)

Împlinind 22 ani, Al Şaptezeci şi şaptelea se simţea nu numai pregătit pentru a prelua puterea, ci chiar profund nemulţumit că n-a primit-o încă. Care putere? Se pare că ambiţiile sale nu aveau încă un contur precis, însă simţea că timpul trece implacabil şi că potenţialul său este împiedicat să se manifeste. Al Şaptezeci şi şaptelea nu mai avea nici măcar atâta răbdare câtă a reuşit să mimeze până atunci şi simţea tot mai acut că nu se poate bizui decât pe sine. Şi iarăşi: străbunicul – parcă nemuritor – era la fel de abordabil ca şi legendarul sfinx; bunicul, după o perioadă de mare influenţă politică, s-a retras şi el în Palatul Bosci, înainte de a pleca să moară împăcat la mănăstire; la tatăl său nici nu merita să se gândească. Da, retragerea din viaţa publică a bunicului îi luase definitiv senzaţia că va reuşi doar prin scurgerea firească a evenimentelor.

Aşa că a simţit că trebuie să schiţeze un alt plan de atac. Pe care l-a început prin a face inventarul persoanelor cunoscute de care s-ar putea folosi. Aşa că primele contacte le-a realizat bazându-se pe notorietatea trecută a bunicului. Un bunic de care a început încă de atunci să se detaşeze: pe de o parte, fiindcă l-a dezamăgit renunţând la tot, lăsându-l pe el lipsit de sprijinul de care până atunci nu s-a îndoit nici o clipă şi, pe de altă parte, întrucât Înţeleptul îl asculta cu un aer pe cât de cald, pe atât de superior, parcă s-ar fi aflat în faţa unui copil. Totuşi, prin relaţiile bunicului, nepotul a reuşit să fie inclus în câteva misiuni diplomatice, foarte necesare pentru ucenicia sa întru politică.

Încă de la prima s-a deplasare într-o echipă, în care nu a fost primit decât pe un rol de figurant, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să uimească. În primul rând că se purta extrem de politicos cu toată lumea, în vreme ce nu se putea abţine să nu ducă vorbe de la unul la celălalt, ignorând că într-un colectiv atât de restrâns nici un secret nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute. Aşa că a fost trimis acasă. Aceasta a fost prijma lecţie. Pe care n-a uitat-o.

Sosind el mai repede decât informaţia despre circumstanţele revenirii sale¹, peste doar câteva zile a reuşit să obţină încrederea unei alte echipe. De data asta, s-a ferit să vorbească mai mult decât a fost necesar, precum şi să-şi selecteze confidenţii. Iar în loc să-i dăuneze primul eşec, acela chiar l-a ajutat: pleca în răsărit nu ca un novice, ci ca un bărbat care a mai participat la munca diplomatică. Focalizarea celor cu care să se întovărăşească, precum conştiinţa că orice eşec poartă în sine şi un succes în care să poată fi transformat au constituit concluziile pe care le-a tras din această a doua lecţie. Şi nici această a doua lecţie nu o va uita.

Iar scribul trebuie să admită că Al Şaptezeci şi şaptelea era un autodidact înzestrat cu înţelegerea celor prin care trecea.

Dacă despre prima ieşire a tânărului scribul nu ştie mare lucru, misiunea din răsăritul Europei ne-a rămas adnotată pentru că atunci l-a cunoscut Gianni Vengeri, fidelul său biograf. În această călătorie, care a durat aproape doi ani încheiaţi, i-a întâlnit pe cei mai importanţi conducători ai statelor Europei Orientale: Stefan Crnojević în Muntenegru, Matei Corvinul în Ungaria şi Transilvania, Skanderbeg în Albania şi Ştefan cel Mare în Moldova. La ultimul s-a folosit de originea strămoşilor săi, veniţi ei înşişi din „Ţara dinspre tătari”. A fost o experienţă importantă pentru viitor şi adevărata lui şcoală de diplomaţie şi de viaţă. Atunci a învăţat să fie întotdeauna unde trebuia şi niciodată unde nu trebuia. Cum, după numai câteva luni, majoritatea solilor din acel grup s-au întors la Florenţa, Al Şaptezeci şi şaptelea a crescut treptat în ierarhia legaţiei, devenind un soi de adjunct al contelui episcop Gianfranco Muri. (Cu puţină vreme în urmă, fusese socotit doar şeful servitorilor, având însărcinări pe măsură…) Episcopul Muri a fost mai mult om de lume decât monah, iar tânărul său secretar particular (!) a avut grijă ca nimic din plăcerile vieţii pământene să nu-i lipsească, în măsura în care aşa ceva era posibil într-o misiune itinerantă prin locuri străine şi, de cele mai multe ori, nesigure. Gianni Vengeri, aflat şi el în calitate de secretar al lui Muri în acel alai, îşi începe relatarea despre Al Şaptezeci şi şaptelea lăudându-i peste măsură iscusinţa în a preface traiul acela de atâtea ori profund incomod într-o călătorie mai mult decât agreabilă.

Episcopul Cardinal Muri parcă uitase în slujba cui a plecat să cutreiere curţile suveranilor cei mai expuşi pericolului otoman. Cum Florenţa însăşi trecea când într-o tabără, când se alia cu opusul acesteia, toate numindu-se ţări creştine, emisarul era obligat să manevreze cu cea mai mare grijă tratativele, plasându-le, de cele mai multe ori, într-un context interpretabil. De la el a învăţat Al Şaptezeci şi şaptelea să promită marea şi sarea şi să nu poată fi contrazis în discursu-i ambiguu. Până acolo încât episcopul ducea cu el scrisori de împuternicire atât din partea Florenţei, Veneţiei şi Vaticanului, cât şi din Milano, scrisori pe care le scotea la iveală după necesităţi. Lucru nu foarte simplu, fiindcă informaţiile veneau acolo cu şi mai mare întârziere şi erau de multe ori contradictorii, aşa că era dificil să intuieşti de partea cui era mai bine să fii şi, mai ales, cum să nu pari un trădător în urma celor mai proaspete evenimente. La care se mai adăuga şi faptul că autorităţile locale aveau de fiecare dată avantajul propriilor lor servicii de informaţii, pe când misiunea rătăcea din ţară în ţară aflând doar întâmplător ultimele noutăţi, multe surprinzătoare, multe contrazicând cu totul cele ştiute până atunci. Tratarea superficială a acelor ştiri putea avea urmări cu totul neplăcute: odată, întreaga delegaţie a fost arestată, scăpând în ultima clipă de execuţie. Iar când, în timpul dogelui Nicolo Marcello, succesorul acestuia, Pietro Mocenigo a reuşit să apere oraşul Scutari în faţa puhoiului paşei Soliman, discursul lui Mori a trebuit să fie extrem de prudent spre a nu inflama suspiciunile vecinilor albanezilor, cărora nu le-ar fi displăcut ca asediul otoman să fi reuşit.

Puţin mai târziu, „Dumnezeu a vrut”, după cum se exprimă Vengeri, ca desfrâul episcopului să fie pedepsit, aşa că a murit în suferinţe cumplite de „boala celor ce ard”, o maladie îngrozitoare menţionată încă de Flodoard prin anul 950 la Paris. „Boala celor ce ard” sau „focul sacru” – ignis sacer – debuta prin pete negre pe piele, convulsii, spasme, pierderea conştiinţei, toate putându-se transforma în cangrene ale membrelor, până la desprinderea acestora de trup. (Puseuri ale „bolii celor ce ard” au fost semnalate periodic în mai toată Europa până în secolul al XVIII-lea în cadrul maladiei numite ba „boala solognoţilor” (după episodul din anii 1670-1676 din Sologne, la sud de Paris), ba drept „Focul Sfântului Andrei” (forma convulsivă) şi „Focul Sfântului Anton” (forma gangrenară). În Moldova, doctorul Şmil l-a tratat cu succes pe episcop, făcând ca maladia să-şi încetinească evoluţia, însă la întoarcerea spre Italia, la Dubrovnic, boala a reizbucnit în toată grozăvia ei, bietul om rugându-se de Al Şaptezeci şi şaptelea să-l izbăvească. Spre deosebire de alţi muribunzi, care împrăştie în jur duhoarea corpului în descompunere, episcopul conte Muri s-a stins lăsând în urmă un miros proaspăt, asemănător celor mai scumpe esenţe orientale. A fost mirosul care se spune că l-a emanat şi episcopul martir Polycarp, când focul l-a cuprins pe rug. „Dumnezeu l-a pedepsit pe Muri pentru că nu a ştiut să se apere de ispite, însă l-a chemat la El ca pe un adevărat ierarh”, a notat Gianni Vengeri, neprecizând dacă Al Şaptezeci şi şaptelea l-a ajutat pe şeful său se scape de chinuri, luându-i viaţa. Aşa că delegaţia a revenit avându-l în frunte pe nepotul Înţeleptului: rând pe rând, toţi oamenii de vază fie că au părăsit misiunea mai repede, fie că au murit pe drum. Au mai rămas Al Şaptezeci şi şaptelea, Gianni Vengeri, doi preoţi tineri şi trei servitori. Preoţii, abia ajunşi acasă, s-au retras la mănăstirea lor, mulţumindu-i Domnului că le-a îngăduit să-şi mai vadă chiliile. (Mai târziu, unul dintre ei va pleca în pelerinaj la Ierusalim, pierzându-şi urma, scrie acelaşi Vengeri.)