Chiaburul și argatul

Un chiabur se întorcea acasă,

Pe înserat, cu-argatul, dela coasă,

Când se’ntâlniră, după vreun ceas,

Cu ursul din pădure, nas în nas.

Ursul îl ia, ‘l-învârte, ‘l strânge

Şi îl trânteşte morfolit cu sânge,

Gata să’nceapă căsăpitul: I se apropie chiaburului sfârşitul.

– Iubite Stepanușca, nu mă lăsa mâncat,

Se roagă de subt urs chiaburul, de argat,

-Mi-eşti scump și dr g, ca și copiii mei,

– Ajută-mă să scap şi-ți dau ce vrei.

Argatul, cu securea și cu-o putere nouă,

Despică țeasta ursului în două

Şi furca’n pântec i-o înfige.

Fiara începe să se încârlige,

Chiaburul a scăpat.

Dar tot el e cel supărat

Şi, ocărându-l pe argat, se scoală.

Biet Stepanuc, mâhnit, dar cu sfială

Intreabă pe chiabur, cam cu’ndoială:

– Văd că măʼnjuri și nu știu ce-am greşit.

Chiaburul îi răspunse:

– De ce ai fost tâmpit,

Să îl înțepi atât de apăsat?

Că toată pielea s’a stricat.

I.A. Cârlov, Fabule , 1952

Foto:  graiulsalajului.ro