Chișinăul nu își permite „pacea” altora

Planul de pace în 28 de puncte propus de Donald Trump pentru a încheia războiul dintre Ucraina și Rusia nu este doar o schemă de negociere între Kiev și Moscova. Dacă ar fi acceptat, el ar crea un precedent care poate lovi direct și Republica Moldova. Concesiile cerute Ucrainei, și anume limitarea armatei, blocarea aderării la NATO, recunoașterea unor teritorii ocupate de Rusia, statut special pentru limba rusă și protecție sporită pentru Biserica legată de Moscova, sunt exact tipul de revendicări pe care Kremlinul le-a formulat și în raport cu alte state din spațiul ex-sovietic.

Pentru Republica Moldova, miza este uriașă, pornind de la statutul limbii ruse și riscul federalizării țării, până la rolul Bisericii Ortodoxe Ruse în fosta colonie sovietică și prezența trupelor ruse în Transnistria. Dacă lumea acceptă „modelul ucrainean”, presiunea ca Chișinăul să facă „aceleași compromisuri pentru pace” poate deveni foarte reală.

În planul pentru Ucraina, unul dintre puncte prevede garantarea drepturilor minorităților lingvistice și eliminarea „măsurilor discriminatorii”, cu referință explicită la folosirea limbii ruse în educație și mass-media. La prima vedere, pare o formulă neutră. În realitate, Rusia cere de ani de zile ca limba rusă să primească statut privilegiat în Ucraina și în alte foste republici sovietice.

Și în Republica Moldova tema a fost folosită intens politic. Dacă însă planul Trump ar deveni un fel de standard internațional, Moscova ar putea spune: „Dacă Ucraina a fost obligată să protejeze special limba rusă, de ce nu și R. Moldova?”. S-ar putea relansa proiecte de lege pentru un statut aparte al limbii ruse, prezentate sub eticheta drepturilor minorităților, dar, în realitate, deschizând larg ușa pentru mass-media și propaganda Kremlinului.

Pe termen scurt, asta ar tensiona din nou dezbaterea identitară, ar alimenta diviziuni între vorbitorii de română și cei de rusă și ar complica eforturile de integrare europeană. Pe termen lung, dacă limba rusă ar primi rol cvasi-oficial, spațiul mediatic al Moldovei ar rămâne prins în orbita Moscovei, iar orice încercare de a limita canalele toxice ar fi atacată ca „discriminare”.

Un alt element toxic din planul pentru Ucraina este cel teritorial. Recunoașterea de facto ori de jure a controlului rusesc asupra Crimeei și unei părți din Donbas și înghețarea frontului pe linii convenite este o formă de capitulare. Statul agresat pierde teritorii, agresorul păstrează câștigurile.

Pentru Republica Moldova, aceasta trimite direct cu gândul la experiența Memorandumului Kozak din 2003. Atunci, Rusia a încercat să impună federalizarea Moldovei, cu Transnistria și Găgăuzia ca entități cu drept de veto și cu trupe ruse rămase pe teritoriul țării. Planul ar fi „transnistrizat” toată R. Moldova, transformând regiunile controlate de Moscova în blocaj permanent pentru orice decizie pro-europeană.

Voronin a refuzat în ultimul moment să semneze, presat de societate și de partenerii occidentali. Dar ideea nu a murit. De fiecare dată când se discută „soluții politice” pentru Transnistria, varianta unui statut special foarte larg revine pe agendă.

Dacă Ucraina ar fi împinsă să accepte pierderi teritoriale și poate zone cu statut special negociat sub presiune, Moscova ar avea un precedent solid. Moscova va spune că așa cum s-a procedat și în cazul Ucraina, va trebui procedat și în cazul R. Moldova. Acest lucru ar însemna mai multă autonomie pentru Transnistria, poate și pentru Găgăuzia, și desigur renunțare la unele prerogative suverane. Asta ar însemna, în realitate, o federalizare impusă din exterior.

Pe termen scurt, s-ar crea o uriașă criză politică internă, cu tabăra pro-europeană acuzată că „nu vrea pace”, iar politicienii pro-ruși prezentând federalizarea ca pe singura alternativă la destabilizare. Pe termen lung, R. Moldova ar deveni un stat cu două-trei centre de putere, cu regiuni care pot bloca politica externă și de securitate. Practic, un stat captiv, controlat de R. Moscova.

Planul Trump include referințe și la „toleranța religioasă”, în contextul criticilor ruse față de restricțiile impuse de Kiev Bisericii subordonate Patriarhiei Ruse, folosită de serviciile de spionaj de la Moscova. Mesajul este clar și anume Rusia vrea ca structurile sale religioase să fie protejate explicit în Ucraina.

În R. Moldova, situația e și mai sensibilă. Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, subordonată Moscovei, domină spațiul religios. Diferite investigații au demonstrat deja cum Moscova a folosit rețele de preoți pentru a influența alegerile în favoarea forțelor pro-ruse, oferind bani, „pelerinaje” și alte beneficii în schimbul mesajelor politice rostite de la amvon.

Dacă se conturează un model de acord regional care spune, practic, „nu atingeți Biserica Rusă, orice măsură contra ei e discriminare”, Chișinăul va avea mâinile legate. Orice tentativă de a sancționa implicarea politică a clerului, de a investiga finanțările obscure sau de a reglementa propaganda mascată în predici ar putea fi prezentată ca atentat la libertatea religioasă.

Asta ar însemna, în fapt, blindarea celui mai puternic canal de influență al Moscovei în societatea dintre Prut și Nistru. Pe termen lung, Biserica ar risca să rămână un actor politic informal cu impact uriaș asupra orientării geopolitice a populației, iar statul nu ar avea aproape niciun instrument legitim de intervenție.

În fine, problema prezenței militare ruse din Transnistria este poate cea mai concretă amenințare, mai ales că majoritatea sunt recrutați din populația R. Moldova. În prezent, trupele ruse se află ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, iar Adunarea Generală ONU a cerut explicit Rusiei să le retragă. Chișinăul insistă, cel puțin declarativ, pe retragere și pe transformarea misiunii de pe Nistru într-o misiune civilă internațională.

Planul Trump nu cere Rusiei retragerea trupelor din teritoriile ocupate ale Ucrainei, ci, dimpotrivă, prin recunoașterea controlului său asupra acestor teritorii, îi legitimează implicit prezența militară acolo. Modelul este clar, fără a se discuta despre „trupe ruse în țară străină”, ci despre „armată rusă pe propriul teritoriu sau în zone speciale convenite”.

Dacă această logică prinde, Moscova va avea un precedent puternic pentru a cere ca și trupele din Transnistria să fie acceptate ca „forțe de pace” recunoscute, eventual parte a unui acord mai larg de securitate regională. Exact ceea ce prevedea și Memorandumul Kozak și anume menținerea pe termen lung a unui contingent de ocupație rus, cu acordul unui Chișinău aflat sub presiune.

Consecințele ar fi distructive pentru arhitectura de securitate regională, iar R. Moldova ar deveni, oficial, un stat cu trupe străine permanente pe teritoriu. Neutralitatea constituțională ar fi golită de conținut, iar orice discuție despre apropierea de NATO sau cooperare militară cu Occidentul ar fi practic blocată. În plus, Rusia ar păstra un cap de pod militar între Ucraina și România, cu potențial de destabilizare a întregului flanc estic.

Pentru R. Moldova, problema nu este doar ce se întâmplă în Ucraina, ci ce tip de precedent se creează pentru regiune. Chișinăul nu își permite „pacea” altora.

Un plan care recompensează agresiunea, legitimează pierderea de teritorii, protejează rețelele de influență ale Moscovei și normalizează prezența trupelor ruse creează un context extrem de periculos pentru un stat mic, vulnerabil și încă neanchorat în structuri de securitate colectivă.

Pacea adevărată nu poate fi construită pe capitulare și „aranjamente” care transformă statele suverane în zone gri, negociabile între marile puteri. Pentru Republica Moldova, lecția acestor luni este clară. Orice discuție despre modele de „reglementare” trebuie filtrată printr-un criteriu simplu, întărește sau slăbește suveranitatea statului?

Dacă răspunsul este al doilea, indiferent ce nume poartă planul, Trump, Kozak sau altul, el nu este o soluție de pace, ci doar o altă formă de presiune geopolitică.