Offshore Leaks nu a suflat o vorbă despre evaziunea marilor multinaţionale, preferând scurgerea unor documente legate de politicieni, vedete, stomatologi şi medici. Scandalul conturilor offshore, criza din Cipru şi alte câteva cazuri de evaziune îndelung mediatizate nu fac decât să ofere austerităţii o faţă umană, mai vandabilă, atât timp cât alegătorii europeni pot gasi în conaţionalii milionari noi ţapi ispăşitori ai crizei. Şi cum se poate face mai bine aceasta altfel decât prin obligativitatea publicării declaraţiilor de avere, fapt rar întâlnit în Occident.
La scurt timp după declanşarea scandalului Offshore Leaks şi după ce s-a descoperit că ministrul Bugetului, Jerome Cahuzac, a minţit în Adunarea Naţională cu privire la existenţa unor conturi secrete în Elveţia, în Franţa s-a produs o adevărată revoluţie: deputaţii, senatorii şi miniştrii au fost obligaţi sa-şi declare public averile.
S-a aflat astfel că ministrul de Externe Laurent Fabius are trei frumoase conturi bancare la HSBC, Credot Cooperatif şi Societe Generale, dar şi o datorie de 30.000 de euro la HSBC. Alegătorii au mai aflat că ministrul Industriei, ministrul delegat pentru problemele persoanelor în vârstă şi ministrul însărcinat cu descentralizarea posedă fiecare câte trei livrete de dezvoltare durabilă (conturi de economii defiscalizate), în timp ce legea nu permite decât deţinerea unui singur livret. S-a mai aflat cum acelaşi ministru pentru problemele vârstinicilor, Michele Delaunay, poseda 23 de conturi bancare şi proprietăţi în valoare de 5,4 milioane de euro, cum ministrul Sănătăţii şi Afacerilor sociale are o avere de 1,4 milioane de euro. Desigur, merită menţionate şi fotoliul in valoare de 4.000 de euro al ministrului Industriei, dar şi măsura la pantofi, cămaşa şi tricouri a lui Jean-Luc Melenchon, liderul Partidului Stângii, care a găsuit cu cale să menţioneze în declaratia de avere şi că nu îşi vopseşte părul. Nu în ultimul rând, s-a aflat şi despre cele trei biciclete în valoare totală de 900 de euro ale ministrului Muncii şi despre un Renault Twingo vechi de 14 ani al ministrului Locuinţelor.
Dacă în România pare, de vreme bună, un lucru absolut normal, declaraţia publică de avere a fost şi este încă văzută ca un afront şi un atentat la adresa vieţii private în majoritatea societăţilor occidentale. Rămânând la cazul Franţei, doar preşedintele are obligaţia de a declara public averea. În rest, elitele politice aveau dreptul la discreţie.
În Franţa funcţionează, începând din 1988, Comisia pentru transparenţa financiară a vietii politice, formată din 12 membri, cu un mandat de patru ani, numiţi dintre membrii Consiliului de Stat şi ai Curţii de Conturi. Această Comisie verifică declaraţiile de avere ale aleşilor şi demnitarilor, însă cu o condiţie: asigurarea caracerului confidenţial al declaraţiilor şi al observaţiilor formulate; publicarea sau divulgarea, în orice mod, a oricărei declaraţii sau fragment dintr-o declaratie aflat în posesia comisiei se pedepseşte penal cu un an de închisoare şi 45.000 de euro amendă.
Ceea ce în România ajunge de ani buni să facă deliciul presei, în Franţa era fapta penală până acum câteva săptămâni.
Cum stau lucrurile în alte state
În Belgia, în inima UE, aleşii trebuie să depună o declaraţie de avere, însă ea nu poate fi consultată decât de un judecător de instrucţie, în cadrul unei anchete.
În Germania, ţara rigorii fiscale şi bugetare, miniştrii şi parlamentarii nu sunt obligaţi să îşi publice declaraţiile de avere, ci doar veniturile. Se publică doar declaraţiile de interese.
În Ungaria, declaraţiile de avere ale aleşilor şi ale miniştrilor se rezumă doar la proprietăţile imobiliare.
În Italia, declaraţiile de avere sunt considerate drept partiale de către Transparency International.
În Danemarca, este la libera alegere a deputaţilor şi miniştrilor dacă publică sau nu declaraţiile de avere, la fel şi în Finlanda. Caz similar şi în Spania, unde abia după scandalul de trafic de influenţă şi evaziune fiscală ce a lovit casa regală s-a ajuns la dezbaterea unui proiect de lege pentru publicarea declaraţiilor cu pricina. Iar în Cipru nimeni nu a depus vreo asemenea declaraţie începând din 2008.
Legislaţii similare cu cea românească există doar în Norvegia, Suedia, Olanda şi Marea Britanie.
Potrivit unui raport al Transparency International, în UE se înregistrau în 2012 deficienţe mari în privinţa finanţării partidelor (Suedia), publicarea declaraţiilor de avere (Belgia, Cehia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Slovenia), acces redus la informaţii (Cehia, Portugalia, Slovenia, Suedia, Germania, Bulgaria, Ungaria) şi privind lipsa legislaţiei care să protejeze ONG-urile preocupate de integritatea aleşilor (aici TI indică România printre singurele patru state ce au o asemenea legislaţie în UE).
…şi la Bruxelles
Deasupra tuturor acestor statistici şi sisteme tronează instituţiile europene. Comisarii europeni, cei care vor să fie promotorii transparenţei, atât la Bruxelles, dar mai ales în ţări precum Romania, nu se supun deloc regimului pe care îl impun altora.
Comisarii europeni şi înalţii funcţionari de la Bruxelles nu au făcut publică niciodată declaraţia lor de avere, pentru că nu sunt obligati de nicio directivă. Pe site-ul Comisiei putem citi doar declaraţiile de interse, din care aflăm că Jose Manuel Barroso deţine două apartamente în Lisabona (specificarea valorii nu este obligatorie), mai are proprietăţi în Valpacos, Peso da Regua. În rest, nicio acţiune la vreo companie şi doar o soţie casnică.
Iar comisarul Viviane Reding scrie că: nu a predat în instituţii de învăţământ în ultimii zece ani, nu a activat în societăţi comerciale, nu a activat în sectorul serviciilor în ultimii zece ani, nu are niciun inters financiar, nu are proprietăţi imobiliare, nu are alte elemente patrimoniale, nu are soţ sau concubin. Viviane Reding se pare că nu are nimic în afară de salariul de comisar şi câteva titluri onorifice.
Acesta este cadrul în care se şade România, cu ale sale ANI, DNA şi sute de declaraţii de avere, o ţară care a întreprins adevărate acţiuni de pionierat în UE, la presiunea Bruxelles-ului, acţiuni care acum sunt folosite drept precedent pentru impunerea unor legi până mai ieri de neconceput în societăţile europene.
