Convulsiile Uniunii Europene (2)

Unele fibrilații generate de magnetismul scaunelor

Textul semnat de mine în urmă cu o săptămână în Cotidianul (https://www.cotidianul.ro/convulsiile-uniunii-europene-1/) se încheia cu presupunerea că în elaborarea listei componenților noii Comisii UE (cu relativa  specificare a atribuțiilor acestora),  Președinta (deja desemnată de Parlamentul EU) a respectivului organ executiv), doamna von der Leyen Leyen “va fi sensibilă, în limita atribuțiilor și în funcție de propriile opțiuni, la semnalele care îi vin din diferite părți în legătură cu convulsiile, de diferite naturi, din interiorul Uniunii”.  Am folosit o exprimare care în deceniul al 7-lea al secolului trecut ar fi fost de considerat de către colegii de la Ecole Normale Superiore din Paris ca tributară tipului de exprimare definită atunci precum “Le français hexagonal”, adică o expresie cu zorzoane pentru evitarea anticipării unei judecăți mai clare care s-ar putea să fie sau să nu fie bine fondată.

Eram oarecum convins, restudiind periodic orientările grupurilor de putere din UE și încrengăturile acestora în guvernele naționale că, in extremis, von der Leyen va găsi o soluție pentru a naviga în apele nu tocmai liniștite ale mulțimii de interese reprezentate de grupările politice din Parlamentul UE pentru a se reinstaura pentru încă un mandat în fruntea Comisiei. Era prea îndrăgostită de scaunul din principalul birou de la Bruxelles pentru ca să nu încerce repetarea primei performanțe, bineînțeles  după satisfacerea cerințelor esențiale ale forțelor care au propulsat-o deja în 2019 în fruntea instituției și care în ciuda rezultatelor de loc strălucitoare la ultimele alegeri pentru europarlamentare erau încă în stare a coagula regrupări în măsură a-i asigura o majoritate. Doamna von der Leyen doar o singură dată în cei cinci ani ai precedentului mandat nu a luat loc într-un fotoliu în fața unui sau alături de un interlocutor-șef de stat: în 2021, în timpul vizitei în Turcia din 6 aprilie 2021 când domnia sa și președintele Consiliului European Charles Michel au participat la Ankara la un lung și complicat colocviu cu președintele Erdogan, într-o perioadă în care Turcia își lărgea sfera de acțiune economică în Mediterana și politică în Mediterana și Africa.

Probabil că atunci, precum susțin unii comentatori, s-a propus ca lipsa unui fotoliu la o întâlnire la vârf să nu-i mai facă parte din biografia instituțională. Pentru realizarea ambițiosului său proiect personal de viață, a fost susținută din plin de PPE, pivotul majorității (PPE, socialiștii, verzii și liberalii) care în 2019 o aduseseră la putere. La 16 iulie 2019 Parlamentul european a ales pe von der Leyen, prin scrutin secret, ca nou președinte al comisiei, cu o majoritate aproape “la mustață”: 383 de voturi pentru, 327 contra și 22 abțineri, pragul necesar fiind de 374 voturi. La alegerea de atunci au contribuit, în proporții diferite, partide din “”familiile politice” ale PPE, Partidului Socialist European, verzilor și liberalilor, la care s-a adăugat votul decisiv al deputaților italieni ai Mișcării 5 Stele (22 voturi), la timpul respectiv forță ,,emergentà” în panorama politică italiană. Doamna Ursula von der Leyen a fost indicată de către PPE ca Spitzenkandidat al acestuia la alegerile din 6-9 iunie a.c. și în virtutea rezultatelor obținute de acesta la nivel european a fost repropusă pentu a concura la un nou mandat, primit din partea Parlamentului U.E în data de 18 iulie 2024, în cadrul reuniunii plenare a acestuia din prima sesiune ținută la Strasbourg între 14-18 iulie a.c.

Parlamentul UE era compus in momentul votului din 719 deputați, majoritatea necesară pentru alegerea Președintelui fiind de 360 de voturi. Au votat pentru 401 deputați , 284 au votat contra, 22 de voturi au fost buletine de vot albe sau nevalabile. Până în ziua exprimării opțiunilor individuale (evident orientate de grupurile parlamentare de referință) alegerea a fost învăluită de incertitudini deoarece se baza pe o artimetică destul de complicată între cele patru partide centriste, PPE, S&d, (în care este inscris și Partidul Democrat Italian) și Liberalii și Verzii în jurul cărora se putea forma o majoritate care să dea continuitate de gestionare a deciziilor PE Comisiei emanată de “Coaliția Ursula 1”.

S-a crezut la un moment dat că orientarea “acului balanței” poate fi dată de partidul italian de dreapta Fratelli d’Italia, lider în coaliția de guvernare din care mai fac parte Forza Italia (partidul “de centru”, fondat de Silvio Berlusconi) și Lega (formațiune politică suveranistă, considerată de dreapta, pentru anumite poziții (în special în ce privește conflictul din Ucraina), condusă de Matteo Salvini. Raporturile cordiale dintre Giorgia Meloni, președinta FDI și doamna von der Leyen (care împreună au abordat în ultima vreme unele teme de interes comun pentru Italia și UE, printre care tema arzătoare a migrațiilor masive din aria Mediteranei) nu se puteau oricum transforma într-o opțiune de vot în afara perimetrului politic și ideologic al FDI.  Doamna Meloni nu se putea oricum sustrage votului formațiunii sale în același sens cu cel al formațiunilor politice naționale ce au aderat la Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR), ea însăși fiind președinta partidului trans-european care emanase respectivul grup. Soluția nu era oricum fezabilă deoarece, pe de o parte, s-ar fi izbit de o detașare netă a verzilor și liberalilor de idea unei asemenea “proptele electorale”, considerată străină propriilor ideologii, iar pe de altă parte deoarece chiar ceilalți participanți la coaliția aflată la guvernare în Italia ar fi fost puși în situația de a periclita natura și stabilitatea guvernului din care fac parte.

Pe scurt: nu se putea renunța la ducerea la bun sfârșit a unei legislaturi în virtutea unei simpatii. În fapt, Forza Italia, membră a PPE, a rămas în perimentrul “majorității Ursula”, Lega a votat contra candidatei PPE. Doamna Meloni nu putea evita votul alături de celelalte formațiuni ce au aderat la Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) al cărui președintă chiar ea este. Direcția votului eurodeputaților din Fratelli d’Italia, gruparea cheie, prezidențialà” din ECR, a fost “acoperită”, adică necomunicată nimănui, ceea ce a permis unora dintre ei (așa cum rezultă dintr-o analiză numerică a voturilor acordate interesatei) să voteze ca “lupi solitari” pentru von der Leyen scutind-o pe aceasta de pericolul pierderii voturile socialiștilor și verzilor, fundamentale pentru garantarea alegerii. Rațiune de Stat sau altceva? Îmi vine în gând o cunoscută expresie a onorabilului Farfuridi: “Eu merg mai departe și zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi”.

Președinta grupului europarlamentar ECR a rămas deci în bune raporturi cu președinta Comisiei, printre altele și datorită faptului că primul Ministru al Ungariei, domnul Victor Orban, l-a părăsit alegând alte căi către “zările de farmec pline”  ale grupului europarlamentar al Patrioților, în care s-au transferat imediat cu arme și bagaje europarlamentarii veniți în PE din rândurile Ligii condusă de Matteo Salvini.

Cred că încă din perioada premergătoare alegerilor pentru poziția de președinte al Comisiei Europene doamna von der Leyen a privit cu destulă luciditate în jur pentru a-și da seama că ceva se întâmplă în eșichierul european. Ceva ce nu putea să nu influențeze în perspectivă politicile UE și raporturile de putere și influență din cadrul Uniunii Europene, care la rândul lor, direct sau prin ricoșeuri, ar fi putut influența, la timpul prezent sau în perspectivă, ocuparea scaunului vizat din Biroul Președintelui Comisiei UE de la etajul 13 al Palatului Berlaymont – un edificiu supertehnologizat de 18 etaje, cu o suprafață desfășurată de 240.000 mp – în care se află și birourile tuturor membrilor Comisiei U.E.

Aparentul confict între președinta in pectore și mai apoi noua președintă a Comisiei Europene și Georgia Meloni privea poziția pe care ar fi trebuit să o aibă în Comisie, Italia, una din țările fondatoare ale Uniunii, membră a G7 și oricum prima țară manufacturieră din UE. Absentă din “coaliția majorității” din PE, ce generează, prin Comisie, programul de sistemul de decizie al acesteia, Italia a pretins, pe bună dreptate, un loc de presigiu în sistemul de guvernare european.  Numirea unui înalt demnitar din afara arcului majorității PE, ar fi fost o noutate procedurală la fel de mare ca numirea unui comisar care provine din rândurile unui guvern de centru-dreapta, cum este cel condus de doamna Meloni.  Numele cel mai vehiculat a fost cel al lui Raffaelle Fitto, ministru (numit la 10 noiembrie 2022)  al afacerilor europene, politicilor de coeziune și al PNNR (Planul Național de Relansare și Reziliență , aprobat în 2021 pentru reîntărirea economiei după epidemia Covid 19 în scopul stimulării industriilor cu compatibilitate ambientală și digitalizării).  Reamintim cititorului că PNRR este parte integrantă din programul UE cunoscut Fondul European pentru relansare, dotat cu 750 miliarde de euro din care o parte substanțială s-a canalizat spre Italia, considerată țara cea mai grav atinsă de pandemie.

Atât la Roma cât și la Bruxelles s-a considerat că Fitto s-a achitat mai mult decât onorabil, în ciuda conjuncturii economice nefavorabile, de îndatoririle ce îi reveneau ca ministru și în spcecial în ce privește PNNR. Până la urmă această propunere a fost acceptată – în pofida rezistențelor și presiunilor făcute în Italia  împotriva numirii sale, în mod special de Partidul Democrat, ai cărui europarlamentari fac parte, în PE, din grupul socialiștilor, ostili în principiu prezenței  în Comisia UE, emanație a partidelor de centru-stânga, participării la gestionarea UE și a unui reprezentant al unui guvern de centru-dreapta și al unui partid anatemizat de stânga postcomunistă și devenită social-democratică la repezeală, după 1990. Într-un articol din ediția telematică a cotidianului l’Unità, cândva, în urmă cu peste 3 decenii organul oficial al defunctului PCI (Partidul Comunist Italian), a fost publicat vineri 20 septembrie 2024 un articol extrem de critic în legătură cu înscrierea lui Fitto pe lista membrilor comisiei propuși de doamna von der Leyen. Se afirmp textual că “nu se poate să nu se noteze cum între cei 27 comisari desemnați Fitto reprezintă, ca să spunem așa, o notă discordantă, fiind, ca și comisarul maghiar și cel slovac, printre cei trei care nu aparțin grupurilor care formează așa zisa majoritate Ursula  (Popularii, Socialiștii, Renew Europe)”. Cu alte cuvinte “UE este a noastră (acelor din majoritatea care a indicat presedinta comisiei) și trebuie să ne-o protejăm de alții”. Nu se mai termină cu demonizările de acest tip, în special în Franța și Italia.

Pe mine m-a frapat pretenția de dominare a intregului “câmp politic” (devenit unfel de “camp tactic” din viziunile noctambule ale generalului SRI  Coldea) cu o majoritate ce, numeric vorbind, exprimà o  diferență nerelevantă (atât după europarlamentarele din 2019 cât și după cele din 2004) între numerele voturilor exprimate (în alegerile europarlamentului pentru președintele (Președinta) comisiei și numerele contra alegerii acesteia. Aceste numere au avut și au, o acoperire într-o departajare numerică a europenilor votanți. Indirect m-a izbit și limbajul șchiop, cu tente exclusivist-agresive. UE nu mi se pare a fi proprietatea exclusivă a unui grup de partide, dacă se poate pe termen cât mai lung (pentru unii) a unei regrupări exclusiviste “progresiste”.  Trebuie să remarc faptul că în 2019, când a fost propusă doamnei von der Leyen, de către guvernul italian,  numirea precum comisar pentru “afaceri economice și monetare” a fostului ministru de externe în guvernul Renzi (2014) și prim ministru (1916-208) Paolo Gentiloni, membru marcant al Partidului Democrat,  dinspre partea centrului-dreapta italian nu au existat obiecții de acest tip: ar fi fost de altfel inutile deoarece nu era la guvern. De altfel Gentiloni, persoană educată, a predat lui Fitto cu cordialitate, chiar din prima zi a confirmării acestuia ca vicepreședinte al Comisiei UE cu împuternicirile mai sus menționate ștafeta privind problemele legate de filierele tematice ce revin de acum compatriotului său.

Giorgia Meloni, prin nominalizarea lui Fitto de către von der Leyen, a legitimat indirect grupul ECR ca factor constructiv în inițiativele Comisiei. Conservatorii nu sunt de altfel “acuzați” de porniri suveraniste precum leghistii, dar sunt totuși suspectați de ambiguitate față de susținerea militară a Ucrainei, în care prin forța împrejurărilor UE trebuie, crede von der Leyen, să se alinieze la pozițiile Alianței Atlantice (a se citi USA).

Cvadratrura cercului

Subtitlul acestei subdiviziuni a textului de față mi-a venit în minte “în automat”, ținând cont de natura chestiunilor ”tehnice” care sunt  abordate cât se poate de rezumativ în rândurile ce urmează.  Este inspirat de titlul unei cărți apărute în limba română în 1975 (Ed. Dacia, ediția 1-a cenzurată) și 2001 (ed. 2-a, necenzurată). Este semnată de colegul meu de meserie și prieten Gheorghe Săsărman, scriitor de cărți de science fiction și romancier remarcabil, care a ales drumul exilului în 1983, an după care a scris și a trăit în Germania, lucrările sale fiind publicate în mai multe limbi, în diferite țări. Cartea la care mă refer, este de nivelul – pentru a avea un punct de referință – Orașelor Invizibile a lui Italo Calvino. Recent Cvadratura cercului a apărut într-o ediție bilingvă și în Italia  (Ed.  Future/Fiction, Roma 2023).

Ce legătură are subiectul nostru cu cărțile lui Săsărman și Calvino cu fantasmagoricele programe de revoluționare a vieții și economiei în centralizata societate europeană guvernată “de la centru până la periferie” puteți desluși și singuri citind atât textele literare enunțate cât și analizele de bilanț și documentele programatice ale UE, coroborate cu fanteziile futuriste ale minților luminate ce indică drumurile pe care să se îndrepte civilizația europeană a viitorului sub conducerea înțeleaptă a unei Comisii și a unor guverne în încăperile cărora unii solicită bani pentru sistemele medicale și alții solicită “Arme, arme, arme!” pe care pana la urmà le si primesc, ca gratioase cadouri mortale plàtite din buzunarele contribuabilor europeni si american care ar prefera pacea. Nu sunt convins de altfel că inițiativele care ar fi trebuit să dea strălucire primului mandat al doamnei președinte von der Leyen în fruntea Comisiei UE ar trebui să fie continuate cu tonuri triumfaliste. Nu cred că mai este nevoie de a da continuitate “luptei victorioase” contra invizibilului inamic Covid 19. Ea s-a soldat cu rezultatele pe care le cunoaștem: 2 ani de închideri-deschideri,  demonizarea reticenților și anatemizarea lor ca “dușmani ai științei” și ca atare ai progresului umanității;  rezultate nu tocmai briliante obținute în acțiunea de reducere a emisiunilor de noxe europene în atmosferă (China, India și alții continuă să polueze “din greu”);  tentativa esuatà de renuntare cu viteză supersonică (în UE) folosirea in industrie a  surselor de alimentare cu energie electrică bazate pe combustibili fosili. S-a verificat însă un efect paradoxal al drumului rapid către progres prin măsurile draconice de excludere a motoarelor termice:  paralizarea sectoarelor sensibile ale industriilor metal-mecanice – în special în domeniul industiei automobilistice.

Evident că nu toată lumea – trăiește într-o societate democratică – vedem lucrurile așa cum se întrevăd prin prisma ochelarilor guvernelor globalizatoare – și Comisia de la Bruxelles este unul dintre acestea – și prin forța împrejurărilor mai puțin puse în serviciul națiunilor. Nu a putut să-i scape doamnei președinte a Comisiei faptul că în Europa bate un vânt favorabil forțelor de dreapta: în Franța Rassemblement National a rămas pe poziția celui mai votat partid și după alegerile legislative, accesul la guvernare nefiind posibil dată fiind coalizarea tuturor forțelor de centru stânga în câmpul Noului Front Popular; în Germania cancelarul social democrat Scholz are o cădere de popularitate impresionantă. La alegerile pentru Parlamentul European,  SPD a primit 13,90 % din voturile electorilor fiind depășit de AfD (15,90%) și talonat îndeaproape de combativii Die Grünen / verzii  (11,90%). Rezultatele ultimelor alegeri la nivel de landuri (Turingia, Saxonia, la care putem adăug votul duminicà din landul Brandenburg in care primatul SPD s-a salvat in extremis, acesta castigand cu un singur procent in plus primul loc 30,9%,din votur), la o diferenzà neglijabilà (in jur de 1% _-29,2))  fatà de AfD, care creste oricum cu 5% fatà de alegerile precedente, dezastrul CDU la aceste alegeri fiind total: 12,1,9% (cu  4% mai putin decat in alegerile anterioare la nivel de laand). Momentan cele două mari centre politice de referință pentru Comisia UE, guvernele de la Paris si Berlin) au mari probleme în casa proprie, din motive diferite dar oarecum de aceeași natură: dezagregarea regrupărilor consolidate și ascensiunea dreptei. Doamna von der Leyen a trebuit, în consecință, să se aranjeze, conform fișei postului, între limitele în care i se poate permite o libertate de inițiativă și în funcție de presiunile care în limbajul diplomatic se numesc “sugestii de care trebuie ținut cont”. Cu Macron, strâns între solicitările repetate ale lui Jean-Luc Mélanchon, liderul formațiunii de stânga radicală La France Insoumise (care a obținut cel mai mare număr de voturi dintre grupările confluite în Noul Front Popular), de a i se încredința formarea guvernului și presiunile forțelor ce tindeau să excludă stânga de la guvernare, fără a fi însă în  stare a se organiza într-o coaliție majoritară deoarece nu aveau numerele necesare, doamna von der Leyen a putut lua pe cont propriu raporturile Comisiei cu Franța, înțelegând prin aceasta renunțarea la serviciile lui Thierry Breton, comisar pentru piața internă in timpul Comisiei  Ursula 1, deja indicat de Macron în 25 iulie 2024 pentru o reconfirmare în Colegiul Comisarilor în perioada noului mandat al acesteia.

În schimbul renunțării la serviciile lui Thierry Breton se promitea Franței o poziție mai importantă. Thierry Breton și-a dat demisia cu efect imediat în ziua de 16 septembrie a.c. În cazul specific von der Leyen ar fi cerut a se retrage numele respectabilului comisar francez oferind în schimb “un portofoliu probabil mai influent pentru Franța în viitorul Colegiu”. Ocupat cu alte probleme, legate de formarea guvernului francez, la a cărui alcătuire Michel Barnier (n. 1951), noul președinte desemnat al consiliului de miniștri, tocmai lucra, Macron a lăsat-o pe doamna van der Leyen să se desfășoare. Între Barnier si von der Leyen existaseră numeroase momente de fricțiune profesională și personală, mai toate privind probleme legate de inițiative personale ale lui Breton care nu au plăcut prea distinsei Doamne: spre exemplu, criticarea publică de către Breton a poziționării societăților lui Elon Musk în raport cu piața comună UE.

La solicitarea lui von dere Leyen, Macron a virat-o scurt si “a schimbat calul” nominalizandu-l pe Stéphane Séjourné. Acesta este unul dintre pionierii macronismului: el și-a însoțit șeful, după “urcarea” acestuia la Palais de l’ Elysée, primind rangul de consilier prezidențial. Mai apoi a fost președinte al grupului Renew Europe (format din deputații a două partide europene: ALDE și PDE) în Parlamentul European. În ianuarie 2024, la vârsta de 38 de ani a devenit cel mai tânăr ministru de externe al celei de a Cincea Republici, fiind nominalizat de cel mai tânăr prim ministru al aceleeași Republici, Gabriel Attal, în vârstă de 35 de ani, cu care conviețuise în uniune civilă timp de 6 ani, până cu câteva luni înainte de a deveni ministru.

Atât Fitto cât și Séjourné au fost nominalizați de doamna von der Leyen pentru poziția de vicepreședinți ai Comisiei Europene. Lui Séjourné i s-a încredințat vicepreședinția executivă și puterile delegate pentru industrie.

În domeniul navigării fără scufundare prin apele tulburi ale protagonismelor și intereselor, doamna von der Leyen a jucat în ultimele săptămâni o partidă strălucită, demnă de flexibilitatea politică a unui mare maestru al ieșirii din capcane, regretatul lider democrat-creștin italian Giulio Andreotti, de 7 ori Președinte al Consiliului de Miniștri și de nenumărate ori ministru în fotoliile cele mai importante ale guvernelor Italiei.  El, spre deosebire de democrat creștina von der Leyen nu căuta să se mențină într-un fotoliu, erau fotoliile care veneau singure spre el.  Doamna von der Leyen a reușit să combine lucrurile în așa fel încât să mulțumească pe toată lumea, dar menținând   frânele conducerii   în întregime în mâinile sale.

După o legislatură dezastruoasă în care a susținut cu tărie ideologia green pompată aproape cu fanatism, a făcut ca industria transporturilor pe roate să depindă de China, a făcut legi suprarealiste în ceea ce privește optimizarea termică a locuințelor, cu cheltuielile individuale aferente și a urmat cu supușenie indicațiile lui Joe Biden în ce privelte Ucraina. A reușit să facă astfel încât să fie realeasă, dând, cum se spune în italiană “un colpo alla botte e un altro al cerchio” (“o lovitură butoiului și o alta cercului”), căutând o soluție geometric-filozofică pentru a concilia într-o poziție stabilă un cub conținut de o sferă in rotație.  A dezvoltat teoria geometrică a cvadraturii cercului cu aplicații la structura decizională a UE.

În momentul cel mai complicat al precedentei legislaturi a avut eschive reușite, datorită incompetenței interlocutorilor instituționali, în ping-pongul de acuze și contrarăspunsuri legate de scandalul Pfizer, scandal care era cât pe ce să îi distrugă noua candidatură. Și care încă nu s-a încheiat. Este inoxidabilà la rugina existentei critice. A capitalizat slăbiciunile Statelor pilot, ale locomotivelor obosite Germania și Franța. L-a trimis la plimbare pe Thierry Breton, persoană incomodă dar competentă, sub privirile lui Macron care nu agrea alți tehnocrați în jur în afara tinerilor favoriți. S-a substituit lui Olaf Scholz, titularul cancelariatului dar și lider al unui SPD în “cură de slăbire”, când a fost să primească indicații de la Bundestag și Berlin lansând lozinca proprie dar neafișată public: “Eu reprezint Germania ”.

Cea mai avantajată de ceea ce  s-a întâmplat în raporturile de putere ale doamnei von der Leyen cu cele două personalități  ce reprezintă statele cu cea mai mare greutate specifică din UE, a fost fără îndoială Spania. Ministrului Teresa Ribera i s-a atribuit vicepreședinția executivă, i s-a dat delegație pentru Grean  deal (mai puțin un sector al agro-alimentarului, pasat comisarului maghiar) și pentru Antitrust. Această vicepreședinție a fost deținută în legislatura trecută de Timmermans, care avea mereu in colimator Romania: un personaj combativ și voluntar în raporturile cu von der Leyen, cu obiectivele institutionale fixate pe Climă și Green Deal. Puterile și caracterul lui Timmermans nu erau în sintonie cu perspectiva din care probabil von der Leyen își considera poziția. Ca atare “comisariatul” său,  înzestrat cu mari puteri, a suferit o “despachetare”, ca și altele, care și-au văzut reduse prerogativele prin transferarea unor competențe la alți comisari. Teoretic se schimbă oarecum perspectiva asupra rolului Centralei de la Bruxelles. O serie de decizii vor fi filtrate la Madrid? Nu cred in aceastà ipotezà: PPE exprimà in Comisie 16 comisari (socialistii doar 4.  În evantaiul celor șase vicepreședinții executive se află și unul ocupat de o eurodeputată româncă, Roxana Mânzatu, din grupul S&D (Socialiști și Democrați). Este înzestrat cu delegări pentru Persoane și Competențe. Nu reușim să înțelegem încă bine cu ce se va ocupa si nici ce pregàtire specificà are..

La nivelul vicepreședințiilor executive poziții importante ocupă persoane implicate puternic în politicile externe ale țărilor din Nord și statelor Baltice.  Kaja Kallas – fost prim ministru al Estoniei –  numită Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Securitate, preia funciia avută de spaniolul Josep Borrell, care a dat numeroase bătăi de cap diplomatiei în ultima vreme, mai ales în contextul conflictului din Ucraina, prin ieșiri intempestive, nu se știe cât de concordate cu doamna von der Leyen. În ce o privește pe doamna Kallas, un editorialist al cotidianul italian Libero  a făcut miercuri 18 septembrie o considerație nu știu cât de amuzantă, dar oricum cu o bază reală, de tipul: “este ca și cum l-ai trimite pe Rambo la Ministerul Apărării”. Doamna Kallas este, cum am mai spus și cu altă ocazie, visceral anti-rusă și ca atare a fost înscrisă pe o listă de persoane sancționate de Rusia pentru exces de ostilitate.

În  cotidianul “Libero” se scrie că în cazul în care se va ajunge la tratative cu Rusia, “ceea ce mai devreme sau mai târziu se va întampla”, Kallas “s-ar putea trezi a fi persoana potrivită în postul greșit”. Finlandeza Henna Virkkunen (PPE) este și ea vicepreședinte executiv cu puteri delegate pentru Suveranitatea Tehnologică și Securitatea Digitală, cea din urmă competență fiind “despachetată” dintre fostele competențe ale fostului comisar Breton, care in domeniul respectiv era chiar “de meserie”. O poziție cu pondere însemnată în comisie va avea și Andreius Kubilius, de două ori premier al Lituaniei, crescut în timpul dominației sovietice.

A fost desemnat comisar pentru Apărare și Spațiu. Dacă privim mai bine lista competențelor vicepreședinților executivi și comisarilor Comisiei compuse de von de Leyen și o suprapunem pe harta Europei centrale și de răsărit unind câteva capitale ale țărilor de origine ale acestora putem avea imaginea unei comunicări pe o linie de front blindată.  Vom afla după alegerile americane din noiembrie – și poate chiar mai devreme, deoarece unii vizitii grăbiti dau bice cailor ce trag trăsurile Istoriei –  dacă această imagine este fructul fanteziei mele sau chiar are un corespondent în realitate. Momentan ne mărginim să mai notăm că din Comisiea Ursula 2 face parte, precum Comisar pentru Economie, fostul vicepreședinte executiv leton Valdis Dombrovskis (PPE), renumit pentru rigoarea cu care chema la ordine statele cu debit excesiv, precum Italia, care era aproape constant “abonată”, după 2018 la apelurile sale. Care de altfel nu au servit la mare lucru: debitul tot crește, în timp ce economia dă doar unele semnale discrete de retrezire.

Ceva se mișcă în eșichier însă. Într-o scrisoare trimisă acum câteva zile viitorului comisar pentru Climă, olandezul Wopke Hoekstra, doamna von der Leyen îi face cunoscut acestuia faptul că “va trebui să fie garantată o abordare neutrală din punct de vedere tehnologic temei tranziției auto în cadrul căreia carburanții sintetici ar trebui să aibă un rol cheie printr-un amendament la regulamentul standardelor de emisii de CO2”.  Se schimbă ceva fără să se schimbe mare lucru? Începe un nou început? Momentan suntem încă în ceață. Într-o ceață în care nu a ezitat să ne împingă și “Agenda Draghi”, prezentată de însuși autorul ei, fostul președinte al BCE, fost președinte al Consiliului de Miniștri al Italiei,  în plenul Parlamentului European, imediat după intervenția prin care doamna von der Leyen și-a prezentat comisia.  Este vorba despre un document orientativ care merită un comentariu separat deoarece imbină un vizionarism utopic cu consideratii pragmatice, provenite parcă dintr-un repertoriu de intentii experimentate de planurile cincinale de forțare a “creșterii” economice si drumului spre bunăstare, nouă bine cunoscute.  Plan care dă drept scontată existenta resurselor financiare pentru punerea sa in practică.

Cu certitudinea că resursele finaciare nu sunt o problemă pentru U.E. Doamna von der Leyen a făcut  prima sa vizită oficialà in străinàtate la Kiev, imediat  după prezentarea Comisiei U.E., promitand lui Zelensky un imprumut de 35 de miliarde de euro, garantat de veniturile asset-urilor ruse sechestrate (cele 200 miliarde de euro depozitate pe langă centrala belgianà Euroclear). Suma reprezintă dublul sumei ce se angajase să o livreze SUA si UE, in contextul unui mai larg angajament de ajutor financiar al tuturor tărilor din  G7 (45 miliarde de euro) in timpul summit-ului liderilor din Puglia (13-15 iunie).  De unde va lua acesti bani U.E.? Cu siguranță îndatorandu-se pe piața liberă si emițând obligațiuni. Suma se va adăuga celor alte 118,3 miliarde de euro date până acum cu titlul de ajutor Ucrainei, acoperite de sursele derivate din îndatorări si emiteri de obligațiuni.  Nu stim dacà sumele respectiv vor fi considerate de neo-comisarul Valdis Dombrovskis inglobabile la capitolul critic al “debitului excesiv”…al statelor U.E.