Salut! Să mă prezint. Aceasta sunt eu. Speranța. Da, eu, ultima viețuitoare din cutia Pandorei. A trecut un timp nedefinit de când am scăpat din cutie și cutreier lumea în corpul meu de abur. Iar acum, fix în ziua asta ciudată, am ajuns la tine.
Am întâlnit atât de multe curiozități în călătoria mea încât dacă m-aș apuca să ți le povestesc nu ne-ar ajunge timpul vieții tale. Nici timpul morții tale nu ne-ar ajunge. La finalul tuturor poveștilor, din oasele tale nu vor mai fi rămas nici fire de nisip. Dar aș putea să-ți povestesc, de exemplu, cele mai recente întâmplări care m-au mirat.
Iată, într-o seară am întâlnit un copil. Mama lui îi citea o carte care începea așa: „Jos, în vale, erau trei ferme. Proprietarii lor se descurcaseră de minune. Ajunseseră oameni pricopsiți. Pe cât de pricopsiți, pe atât de afurisiți. Toți trei erau cam la fel de afurisiți și de mizerabili. Numele lor erau Boggis, Bunce și Bean.“ Ai recunoscut probabil primul paragraf al minunatei cărți „Domnul Fox, vulpoi fantastic“, de Roald Dahl. M-am așezat lângă ei dornic să aud din nou continuarea acestei cărți pe care mi-a fost dat să o ascult de atâtea ori. Și totuși copilul a oprit-o pe mamă. I-a spus că de fapt cei trei, Boggis, Bunce și Bean, erau de treabă. Și dacă nu erau de treabă, atunci nu dorea să audă povestea mai departe.
Curios, mi-am zis! Apoi, s-a întâmplat din nou. Surorile Cenușăresei. „Nu, nu erau rele, erau bune! Prietenoase chiar! Bine, mama, poate au fost rele, dar acum s-au schimbat! Hai să ne jucăm că Cenu și surorile ei erau prietene bune! Uite, se îmbrățișau. Ne pare rău că ne-am purtat urât cu tine. Ești sora noastră și te iubim!“.
Acum, desigur, eu sunt Speranța, așa că te aștepți să se întâmple asemenea lucruri prin preajma mea, nu? „Mama vitregă a Albei ca Zăpada. Uite, de fapt zâmbește! Și lupii, lupii din păduri. Așa-i că te lasă în pace dacă-i întâlnești și nu ai treabă cu ei? Păi pe Moș Crăciun cum de nu-l atacă la Polul Nord? Sunt toți prieteni. Mama, dar cum atacă balenele? Și soldații – ei de ce poartă pușcă? Îmi place cum mărșăluiesc soldații. Vreau să mergem la paradă. Mama, soldații au chiloți?“
Ha! Ai zâmbit! Uite, te-ai prins? Ai înțeles ce făcea copilul acela? Ce fac, de fapt, uneori copiii? Opun rezistență în fața părții întunecate a lumii. Se poate întâmpla ca adulții să le prezinte lumea, iar copiii să nu vrea să accepte, să nu poată accepta că ea include și răul. Și cruzimea. Explicarea cruzimii. Nu, nu nevoia naturală a lupilor de a ataca. Lasă asta. Nu la asta mă refer. Explicarea cruzimii oamenilor mi se pare cel mai greu de făcut. Bine că nu trebuie să fac eu asta. Nu știu cum m-aș descurca în fața unui copil. Norocul meu că sunt doar un abur!
Mi-am mai amintit o întâmplare curioasă! Cu zeci de ani în urmă, tot eu, cu trupul meu aproape invizibil, pluteam plictisită la granița dintre două țări. În una din ele era război. În cealaltă, la câțiva kilometri distanță, peste un râu imens, era pace. Desigur că m-am hotărât să rămân o vreme acolo unde era pace. În fond, ce să fi căutat în mijlocul unui război? Și iată ce am observat. Copiii care trăiau ziua fără griji auzeau noaptea bombele în apropiere. În somnul lor de copii, știau că sunt bombe, nu tunete. Cine le explicase cuvântul „război“? Ce-și imaginau ei că se întâmplă dincolo de râu, acolo unde bombele cădeau? Ce au crezut oare despre soldații pe care i-au zărit trecând prin oraș? Am văzut în corpurile lor transparente de copii uriașa anxietate a neînțelegerii lumii așa cum e ea. Am simțit în somnul lor coșmaruri venite din alte dimensiuni. Pericolul nedeslușit care își croia drum în apropiere. Îl ascultau zguduind pământul, îl lăsau să intre pe fereastră în camerele lor. În urechile lor. În spațiile curate din mințile lor. Da, asta a fost tot. Apoi am trecut granița și am întâlnit și acolo copii. Aceiași copii. Cu toții aveau nevoie de liniște.
Oricum, să mă-ntorc la scopul vizitei mele: am venit să te întreb ceva. Luminile orașului înainte de Crăciun. Foarte frumoase! Pentru cine e toată această bucurie? Pentru voi, proprietarii acestei lumi? De la distanță, văzute în întuneric, luminile astea înfloresc în voi gândul că va fi bine, liniștesc ca niște pastile, nu?
Dar gândește-te așa: copiii voștri visează ceruri de artificii. Lor va trebui să le explicați că dincolo de luminile astea uneori se termină lumea. Dincolo de lumini, frigul. Dincolo de lumini, frica. Dincolo de lumini, copii care nu vor cunoaște un alt decembrie. Dincolo de lumini, copii care visează ceruri de bombe. Oricum, da!, ajută să sperați că va fi bine. În fond, ai uitat cum mă cheamă pe mine?

Vai ce pictura naiva! Lupul se pupa cu Scufita Rosie si Mama vitrega cu Piticii.
Speranto. treaba ta nu e sa constati si sa visezi, tu esti sistemul imunitar al spiritului.
Cu trupul e urmatoare problema: e flamand zilnic. Si in absenta educatiei, cvasi imposibil de
completat in timpul fiecarei generatii, vezi drama din mitiul lui Cronos care-si mananca urmasii inainte sa devina suficient de … deci in imosibilitatea desavarsirii educatiei, foamea se transforma usor in lacomie. De aici toate bombele pe ceruri… Homo homini lupus draga,
nu se pupa Cenu cu surorile!
Poate citesc și războinicii de la Bruxelles iute doritori să ne trezim cu rușii, rușii pe cap dacă-i mai provoacă mult !
Teddy–
Avea dreptate cineva care spunea ca la Bruxelles s-ar fi rasturnat caru cu prosti. Inafara faptului ca inteligentii de la Bruxelles, au adus saracia si dezbinarea in toate tarile Europei, le-au luat idependenta si suveranitatea ,obligandule sa execute tot ce vor ei, in caz ca nu vor ,sanctionati si pedepsiti, acum vor sa ne bage si intr-un razboi mondial.