Ultimile imagini cu Avram Iancu în viață, în 1872, deși nu a împlinit nici măcar 50 de ani, înainte de a se stinge (Foto 1,2). A fost părăsit de toată lumea, dat afară din spitalul din Baia de Criș. Rătăcește prin satele muntenilor din Apuseni, pe unde primește de pomană.
Doarme pe unde apucă, uneori, și prin păduri. Ajunge la spitalul din Baia de Criș. Ungurul de aici, administratorul, îl știe, așa că-l primește gratis. Are o tuse chinuitoare și sângerează. După ce se pune, cât de cât, pe picioare, e dat afară! Se culcă, noaptea, pe prispa unui brutar, Ioan Stupină, zis ”Lieber”, meșter în covrigi. Seara-i răcoare, e toamnă-n munți. E aflat mort, înghețat, pe 10 septembrie 1872.
Asupra eroului național al românilor din Transilvania sunt găsite o năframă zdrențuită, fluierul de cireș de care nu se despărțea niciodată și o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph I, unsă de grăsime și mototolită, pe care nu o mai trimisese niciodată. Cauza decesului: o nouă hemoragie. Preotul din Vidra, Vasile Gomboșiu, notează că numele celui decedat este ”Avram Iancu, Eroul Românilor”, care a murit la 48 de ani, fiind ”june”. Omul fusese împărtășit, iar moartea, una ”firească”. (sic!)
Abia acum românii din Transilvania își dau seama ce Om au pierdut, dar este prea târziu. E îngropat cu funeralii naționale pe 13 septembrie 1872, în Panteonul Moților din Țebea, lângă ”Gorunul lui Horea”. Vin 36 de preoți și doi protopopi. Sunt 4.000 de persoane, dar unii vorbesc și de 10.000. Clopotele se trag, în munți, trei zile și trei nopți, Se cântă ”Marșul lui Iancu” și ”Deșteaptă-te, române!” Crucea de piatră e donată de preotul Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat, simplu: ”AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872″.
Necrologul său e și mai simplu: ”Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”. Foto 3 – Unica imagine de la funeraliile sale, la Țebea, în septembrie 1872. Au slujit 36 de preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit), din Roșia Montană.
Sursa
General Georgescu Daniel
Trupele retrase la Câmpeni se întorc împotriva trupelor lui Hatvani ce primise întăriri și le zdrobesc 18 mai dimineața. Drept răzbunare Hatvani spânzură pe preotulul de 28 de ani Ioan Buteanu la Iosășel. Îl înfrânge și pe colonelul Kemeny Farkas ce venise cu 7000 de oameni și 19 tunuri în contra lui Iancu. Ungurii s-au razbunat pe civilii din satul Mărășel unde au ucis fără milă batràni femei, copii, iar pe copiii sugari în viață i-au pus la sânul mamelor omorâte să moară de foame. Trupele care au săvârșt acest macel au fist distruse la Fântânele. Și putem continua. Finalul este cunoscut, ungurii fățiși dușmani ai monarhiei au râmas cu cu drepturi iar românii care au apărat monarhia nu au primit nimic. Fiind la Viena să ceară dreptate, împaratul vrea să-l decoreze dar Avram Iancu refuză decorația cerând “să decoreze națiunea sa cu îndepinirea promisiunilor”. Mare indignare austriacă refuzul, urmând să fie urmărit de poliția secretă austriacă și arestat. “Contrastul dintre culmile de aspirații la care s-a menținut Avram Iancu din Duminica Tomii a anului 1848 pânâ în vara anului 1849 și golul de realizări au dus la prăbușirea lui morală. Sufletul și minte i s-au frànt ca trupul lui Horia pe roată.” “Avram Iancu a murit de două ori scria Ion Gorun. L-a ucis mai întâi falșitatea și perfidia -și abia la 1872 l-a atinc și coasa vremii”