Prin previzibila excludere a senatorului Sorin Roşca Stănescu, Partidul Naţional Liberal şi mai ales Crin Antonescu îşi dau adevărata măsură a staturii morale care îi mână în luptă. Care luptă, se vede acum de la o poştă, nu e una politică, ci doar o maimuţăreală a acesteia, o agitaţie convulsivă a coatelor în vederea accederii la avantajele Puterii, prin cele câteva funcţii mai mult simbolice în guvern sau administraţia locală şi perspectiva din ce în ce mai îndepărtată, mai improbabilă, a candidaturii unice a prezidenţiabilului Crin în numele USL.
Cum memoria românilor e scurtă, nu e cu totul inutil să amintesc faptul că adevărata luptă politică în acest partid a fost dusă tocmai de cel de care liberalii se despart acum fără nicio părere de rău, ba chiar cu un rânjet batjocoritor. Cum altfel să luăm declaraţia lui Crin, vizând viitorul celui devenit oaia neagră a liberalilor: „Mă gândesc că şi PSD s-ar putea să îl ia…”, dacă este adevărat transcriptul publicat de „Adevărul”. Cine s-a războit cu soldăţoiul mediatic al lui Victor Ponta, Sebastian Ghiţă şi întreaga echipă a televiziunii acestuia având şi sprijinul aproape întregului SRI – una mai „colorată” chiar şi decât OTV-ul scos astăzi în afara legii de CNA – şi asta doar pentru a sări în apărarea aceluiaşi Crin Antonescu, atacat în modul cel mai abject din studioul acestei infecţii publice? Pe cine şi de câte ori a vrut neapărat Ponta să lovească din aceeaşi cauză, aşa cum numai securiştii de altădată ştiau, încercând să-i impună colegului de la conducerea USL această excludere?
Întrebări retorice, desigur, acum când acest personaj, rămas onorabil chiar şi ca victimă a unei intoxicări, trebuie să plătească pentru că a îndrăznit să-l atace tocmai pe duşmanul comun, zice-se, al celor doi, sacrosanctul Băsescu. Şi iată răsplata liberală: du-te la partidul lui Ponta! De unde, evident, cu acelaşi rânjet sarcastic, Victoraş l-ar trimite direct la Cotroceni…
Asistăm în aceste zile la un adevărat coşmar construit cu migală de actanţii scenei politice. Mai ales în interiorul USL, unde se pregăteşte o noapte a cuţitelor lungi, spre satisfacţia celeilalte tabere, a lui Băsescu. În aceste condiţii, aceasta îşi pierde parcă tot mai mult din caracterul odios ce ne-a făcut să ne ducem la 41 de grade Celsius ca să aruncăm în urne condamnarea unui personaj sinistru al istoriei contemporane, sub forma unor buletine de vot. Personaj căruia Ponta îi pupă mâna printre mârâieli şi înjurături, iar cel ce vrea să îi ia locul pe scaunul ce pârâie din ce în ce mai îngrijorător, mâncat de viermi şi de putregaiuri, abia dacă mai găseşte din când în când o vorbă mai colorată, sau, mai nou, se declară de acord cu el.
În rest, marele război se duce chiar între aceşti adevăraţi donquijoţi. Şi putem pronunţa liniştiţi, după tipic spaniol, penultima consoană a cuvântului, având în vedere că ne-au furat până acum încrederea pe care ne-am pus-o în ei, prin promisiuni deşarte de care nici măcar nu se mai simt legaţi cu nimic. Îi vedem bâţâindu-se caraghioşi pe caii lor de lemn, în mâini cu suliţe de mucava pe care nu ştiu nici măcar împotriva cui să le îndrepte, a duşmanului comun sau mai degrabă împotriva celui ce pretind fiecare că le e prieten şi aliat.
La Consiliul Naţional al PSD, Ponta a aruncat cele mai otrăvite atacuri la adresa amicului său politic prin gura subordonaţilor săi, între care, prin virulenţă, a strălucit tocmai „prostănacul” de altădată Mircea Geoană, ce şi-a trasformat porecla în renume la alegerile prezidenţiale din 2009. Atunci a avut întregul sprijin al lui Crin Antonescu, cu ajutorul căruia ar fi putut câştiga bătălia în care se angajase, dacă nu s-ar fi dus, într-un gest de un infantilism cras, tocmai în bârlogul lui Vîntu. Când putea să ştie că băieţii veseli ai marinarului îi urmăresc şi înregistrează orice pas. Acum nu se sfieşte să-l muşte de posteriorul nădragilor pe fostul camarad, ameninţându-l făţiş că se va trezi singur pe câmpul de luptă, cu spatele descoperit. Lucru pe care doar Crin nu l-a ştiut până acum. Şi dacă în cazul lui Geoană putem vorbi liniştiţi de candoare, exprimându-ne eufemistic, în cazul lilialului cavaler al mai mult decât tristei figuri nu putem vorbi decât despre indicibilă poltronerie. În perioada suspendării lui Băsescu, a avut toată puterea în mână. Putea să determine un vot în parlament care să impună demiterea lui Băsescu, dar nu a făcut-o.
De ce? El însuşi a scăpat porumbelul din gură, întrebat fiind la un post de televiziune de cine se teme. „De Departamentul de Stat!”, a răspuns, hlizindu-se ca şi cum ar fi spus un banc bun. Căci dacă Ponta s-a umilit la Bruxelles în faţa lui Barroso, el s-a umilit la Bucureşti, în faţa trimişilor americani. Iar acum se umileşte în faţa lui Ponta, dându-i cu piciorul singurului apărător pe care l-a avut: Sorin Roşca Stănescu.
