Criză de guvern sau criză de soluții? Jocuri interne sau jocuri globale?

Demiterea unui guvern prin moțiune de cenzură nu este chiar o criză. Se formează altul. Dacă adoptarea moțiunii este consecința pierderii iremediabile a susținerii parlamentare de care guvernul demis a beneficiat spre a obține mandatul, de asemenea nu este obligatoriu să ne aflăm în situație de criză. Aceeași majoritate poate genera un alt guvern sau o alta se poate forma pe o bază mai solidă, circumscrisă de compatibilitatea convingerilor și solidaritatea intereselor. Când sunt soluții nu sunt crize. Crizele încep acolo unde o problemă nu are soluție.

CRIZA ALTERNATIVELOR REZONABILE

În România momentului actual se poate vorbi de o criză care este mai mult decât guvernamentală, respectiv este criză politică, întrucât nu există alternative la guvernul tocmai demis. Asta nu pentru că nu s-ar putea forma un alt guvern la fel de neavenit (din punctul acesta de vedere ofertele concurente sunt potențial numeroase), ci pentru că nu există nici o majoritate parlamentară posibil de format care, prin guvernul adus în funcție, să aibă capacitatea de a soluționa celelalte crize care concomitent se desfășoară sau sunt iminente în România: criza medicală (a sistemului medical), criza economică (agravată de decizia eronată privind oprirea activității economice ca formă de combatere a pandemiei Covid 19), criza alimentară (este foarte aproape și are caracter conex crizei economice), criza energiei (vezi explozia prețurilor la energie), criza de coeziune națională (fractura între cei care se tem de boală / moarte și cei care se tem de pierderea libertății este majoră), criza de încredere (se manifestă la toate nivelurile, dar mai ales în relația condușilor cu conducătorii), criza constituțională (Constituția este practic suspendată), criza geopolitică (România este captivă a unor jocuri geopolitice la scară regională și globală care o lasă cu tot mai puțini aliați de încredere și cu tot mai mulți adversari, în condițiile în care pierderile de suveranitate sunt enorme și lipsite de compensație.)

Pe un atare fundal, esența crizei politice stă în împrejurarea că nici un partid dintre cele ale curentului principal (ne referim în special la PSD și PNL, care, în această ordine, sunt și partidele cu cele mai multe mandate parlamentare) nu dorește să guverneze. Astfel, nici unul dintre acestea nu au venit la consultările cu președintele republicii, organizate în vederea găsirii soluțiilor pentru formarea unui nou guvern, cu o propunere de prim-ministru. Discursul lor explicativ nu merită analizat întrucât argumentele prezentate sunt simple speculații credibile și digerabile numai de analfabeții politicii.

Când partidele sistemului – aici cuvântul „sistem” are sensul de ordine constituțională cu instituțiile ei specifice și jucătorii creați de ea – fug de răspunderea guvernării, iar partidele anti-sistem (în cazul nostru USR și AUR) insistă să guverneze fie în nume propriu (USR) fie prin guverne așa zis „apolitice”, lipsite legitimitate democratică (AUR), toate para constituționale (prin program și / sau modul de formare), este limpede că avem de a face cu o criză politică de factură constituțională. Adică o criză foarte gravă.

Pe de o parte, cei ce se bucură de cea mai mare susținere populară refuză să își îndeplinească mandatul. Pe de altă parte, cei care vor puterea, fără a beneficia de un mandat democratic relevant, o cer spre a o exercita în vederea demolării sistemului al căror administratori doresc să fie. Partidele antisistem pretind ca, prin aplicarea formală a regulilor actualului sistem constituțional românesc, să li se confere dreptul de a-l distruge pe acesta prin aplicarea reală a regulilor produse de ideologia lor.

SĂ ZICEM CĂ CE VEDEM ESTE ADEVĂRAT

Vă propun să facem un exercițiu analitic pornind de la ipoteza că lucrurile stau chiar așa cum le vedem și că ceea ce ni se spune și ni se arată nu ascunde intenții și acțiuni mergând în sens contrar cu aparența.

Așadar, ce vedem?

Președintele României desemnează pentru a forma o majoritate parlamentară dispusă să îi acorde votul de încredere ca prim-ministru pe dl Dacian Cioloș, șeful unui partid care la ultimele alegeri a obținut doar 15% din mandate și care, după un an și jumătate de catastrofală prestație guvernamentală de coaliție (dacă ar fi să amintim doar despre infernul spitalelor care iau foc unul după altul și în care oamenii mor cu zile, ar fi suficient), tocmai se prăbușea în sondaje.

Sub aspect formal, președintele are acoperire: a acordat șansa celui mai mare partid care s-a arătat dispus să guverneze avansând numele unui potențial premier. Dacă USR nu ar fi dat un nume, tehnic ar fi trebuit să cheme la încercarea de a guverna pe cel propus de AUR sau, în caz de forfait al acestuia, pe cel propus de UDMR. Potrivit Constituției, președintele nu poate scoate din buzunar nume de premieri și nu poate forma sau împiedica formarea de coaliții parlamentare în susținerea unui anume guvern, ci, prin consultări cu partidele, trebuie să estimeze cine are șansele cele mai mari de a coagula o majoritate; președintele mediază, iar nu tranzacționează, prezidează, iar nu guvernează. Deci, la prima vedere, s-a purtat corect.

Lucrurile sunt, totuși, ceva mai profunde. Cum poți crede că un partid care pleacă de la un nivel de 15% din mandate, poate ajunge să strângă 51%, necesare pentru a forma guvernul, convingând să i se subordoneze partide cu reprezentare de două ori mai mare? Cum poți crede, mai concret, că PNL, ajuns recent sub președinția premierului demis prin acțiunea premierului desemnat, va acorda votul celui care nu numai că i-a doborât guvernul, ci a făcut-o și întorcând armele, adică transformându-se din aliat în inamic și pactizând cu inamicii săi ereditari?! Cum poți crede că PSD, un alt partid cu reprezentare parlamentară majoră dintre cele două (PSD și PNL) fără de care nu se poate forma o majoritate guvernamentală, ar putea da votul unei formațiuni care nu doar că l-a concurat, ceea ce este firesc, ci l-a demonizat și amenință pe față cu trimiterea la închisoare a liderilor săi?!

Nici chiar UDMR, o formațiune așezată cu opțiuni conservatoare, precum și reprezentanții celorlalte minorități, în mod normal, nu pot fi fericiți a se asocia cu un partid care sprijină minoritățile sexuale, în ideea relativizării diferențelor naturale, dar nu și minoritățile naționale, fiind ostil păstrării identităților culturale. USR este pentru ștergerea tuturor diferențelor între oameni, inclusiv cele obiective, iar nu pentru fragmentarea societății pe tot felul de criterii. Cum se poate subordona naționalismul udemerist, globalismului uniformizator userist? Când PNL păstra echilibrul între acestea era una; fără PNL (sau fără PSD) la conducere, este alta?

Așa stând lucrurile, și ele nu stau altfel, concluzia este că, la fel ca în bancul cu țăranul care și-a adus mârțoaga la târg ca să o facă de rușine, președintele Iohannis l-a scos pe Dacian Cioloș în arena gladiatorilor politici ca să îl facă de râs și să îl scoată pe el și partidul său din orice joc politic actual și viitor. La o primă evaluare, dl Cioloș nu are nici o șansă, iar criza urmează a se prelungi. Se prefigurează așadar dispariția USR ca partid relevant în România.

CE NU VEDEM ȘI ESTE

Nu constituie nici un secret faptul cu USR este un partid drag președintelui francez Emmanuel Macron, acesta fiind protectorul și promotorul dlui Dacian Cioloș pe arena europeană.

Poate că funcția cu virtuțile cele mai strategice în Parlamentul european (mai mult chiar decât funcția de președinte al acestuia) este cea de președinte al unui grup politic. Pentru ca un român să nu ajungă în această poziție s-a ajuns la înscenarea unor acte de corupție și la implicarea justiției în luptele politice.

Și totuși, în atari condiții, Dacian Cioloș a fost propulsat în fruntea grupului politic creat sub influența președintelui francez, pe osatura partidului acestuia, partid cu un program progresisto-globalist hiper-temerar.

Fără îndoială că geambașii politicii știau că pentru a avea succes politic în România este important (nu neapărat și suficient) ca mai întâi să ai succes în străinătate. (După cum pentru a fi distrus politicește în România, cel mai sigur este să fii compromis mai întâi în străinătate.) Astfel, dl Cioloș, un om ajuns de nicăieri comisar european (pentru că nicăieriul trebuia să poarte un nume i s-a spus Viorel Hrebenciuc, dar asta nu epuizează șarada), spre a deveni apoi un detestat prim ministru, neconstituțional urcat pe umerii victimelor incendiului de la Clubul Colectiv, este relegitimat la Bruxelles, ca vârf de lance al Franței macroniene și astfel pregătit pentru parașutarea la București, evident ca săgeată a aceluiași arcaș.

Când Dacian Cioloș, a lăsat Parlamentul european spre a deveni șeful unui partid, deocamdată de buzunar, de la București, și a intrat în competiție cu președintele en titre al acestuia, Dan Barna (rezultatul concursului fusese, cel mai probabil, stabilit și știut cu mult înainte de deschiderea urnelor și departe de locul votului userist), ar fi trebuit să fie evident că se pregătește o ofensivă majoră a macronismului în România. Un lider de pace era înlocuit cu unul de război. De fapt, este vorba despre o contra-ofensivă consecutivă eliminării reprezentanților USR de la guvernare, prin acțiunea, fără îndoială, conjugată a premierului Cîțu și președintelui Iohannis; și, mai mult ca sigur comandată de unii dintre partenerii noștri externi.

Desigur, nu se poate exclude că nominalizarea lui Dacian Cioloș de către Klaus Iohannis ar putea fi rezultatul unui calcul făcut și transmis ca mutare în plic de către cei care, din rațiuni geopolitice, au dat și liber la excluderea USR din guvernul PNL, respectiv SUA și / sau Germania. Eșecul celui nominalizat în coagularea majorității necesare noului guvern ar putea să accelereze și să definitiveze căderea USR, îndepărtând macrono-soroșismul de la gurile Dunării. Ceea ce, de altfel, ar fi și în interesul Rusiei.

Este greu de crezut, însă, că Dacian Cioloș ar fi acceptat să fie miel de sacrificiu și să primească mandatul formării guvernului, știind că nu are nici o șansă. De asemenea, cu greu s-ar vedea de ce sponsorii francezi ai domnului Cioloș ar accepta sacrificarea unei persoane pe care au crescut-o cu atât grijă. Prin urmare, faptul că în câteva săptămâni România ar putea avea un guvern condus de USR, cu participarea sau susținerea PNL, PSD etc (nici unul nu este nici liber și nici ce pare a fi, iar păpușarii își închiriază, împrumută, schimbă sau vând păpușile după trecătoarele lor nevoi) nu poate fi exclus.

De altfel, terenul este pregătit. România este coaptă pentru o guvernare progresisto-globalistă; sau, cel puțin, adusă în cvasi imposibilitatea de a se opune la instalarea unei asemenea guvernări.

CĂTRE O NOUĂ ORDINE INTERNĂ DESCHISĂ GLOBALISMULUI

Unul dintre motivele pentru care USR merită respect este candoarea cu care își prezintă intențiile. Nimeni nu va putea spune vreodată că i s-a ascuns ceva și că nu a fost avertizat.

Acceptarea unei guvernări dominate de USR nu înseamnă admiterea unui anumit mod de a administra interesul public, ci aprobarea schimbării modului nostru de viață.

Argumentația adusă în sprijinul măsurilor de guvernare preconizate interesează mai puțin. Importante sunt concluziile.

În acest sens, USR ne anunță, chiar în aceste zile, că România nu poate fi condusă fără eliminarea drepturilor și libertăților cetățenești prevăzute de Constituție, și cu menținerea Parlamentului ca reprezentant suprem al națiunii și unică autoritate legiuitoare. Pentru a putea scăpa de amenințarea virusului ucigaș SARS-Cov2, dar și a celor care nu cred în periculozitatea acestuia și în „știință” (sic!), Constituția trebuie (să rămână) suspendată și toată puterea dată executivului.

Evident, este spre binele comun ca eforturile executivului în lupta cu pandemia, să nu fie tulburate prin răspândirea teoriilor conspiraționiste. Libertatea de a le prezenta public trebuie, deci, suprimată, iar cei care o fac trebuie pedepsiți aspru.

Va fi menținută libertatea de a te supune. Cine nu se supune va fi exclus de la protecția autorității publice, suportând un fel de capitis deminutio maxima (în dreptul roman însemna pierderea cetățeniei, familiei și libertății). În schimb, premiul supunerii va fi „revenirea la normalitate”. O nouă normalitate, însă, desocializată, dezumanizată, denaționalizată și destatalizată, cu consumuri uniformizate și minimizate, cu disciplină maximizată.

Identitatea culturală va fi aneantizată, religia combătută, iar proprietatea (re)colectivizată, deopotrivă cu gândirea. Ateismul USR are un caracter militant nedisimulat. La fel și „proletarizarea” identitară. Toate sunt chiar în programul de guvernare cu care USR s-a prezentat la negocierile de la Cotroceni. Acesta se cere, doar, puțin decriptat.

Acest program, pentru unii teribil, rezonează perfect cu starea de spirit a unei societăți înspăimântate de moarte, de suferință și chiar de … libertate. O societate fragmentată și fizic și spiritual, care își așteaptă salvarea de oriunde, dar mai puțin de la lupta proprie.

DEPINDEM DE REZULTATUL JOCULUI DINTRE HEGEMONII GLOBALIȘTI

Totul este acum dacă la centrul de comandă se va lua decizia ca așa ceva să li se întâmple românilor, ca o asemenea ordine să se instaleze la gurile Dunării, ca România să devină un avanpost al globalismului, ca și, desigur, al ambițiilor macroniene. Problema nu este una de ideologie, ci de geopolitică.

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, Franța a contribuit esențial la nașterea statului național român. Asta servea intereselor ei, ca națiune imperială, în lupta cu imperiile multinaționale. Prin România a avut și un avanpost est-european în regiunea strategică a Mării Negre.

De ce nu ar folosi și acum aceleași mijloace pentru ca prin globalizarea (denaționalizarea) României să obțină atuuri în promovarea ambițiilor sale de actor global? Și cum statul-națiune a fost incubatorul democrației moderne, iar ordinea democratică pe plan intern face statele în cauză să reclame o ordine democratică și pe plan extern, odată cu identitatea națională a statului român, se impune și renunțarea la modelul democratic, pe care tot Franța l-a inspirat în trecut. Prima dată, sprijinul francez ne-a convenit. De astă dată, însă…situația se schimbă. Atunci eram ajutați să ne naștem; acum ni se impune să murim.

Cu certitudine SUA nu este doritoare să știe Franța tăind și spânzurând la Marea Neagră. Chiar dacă actuala administrație democrată, spre deosebire de administrația republicană a lui Donald Trump, este adepta teoriilor soroșiste referitoare la ordinea lumii, instinctul său geopolitic o face a se opune ca respectivele teorii să ajungă în spațiul danubiano-pontic prin intermediul macronismului, iar globalizarea României să fie un produs francez. Asta mai ales acum când raporturile americano-franceze sunt de-a dreptul conflictuale.

Problema este că SUA se retrage din Europa și are probleme mult prea mari în spațiul indo-pacific pentru a se preocupa prea mult de ceea ce se petrece pe teritoriul românesc.

Germania nu a fost niciodată bucuroasă să vadă Franța construindu-și vehicule politice la gurile Dunării. La urma urmelor, Dunărea este și un fluviu german, dar nu este unul francez. Mittel Europa este un spațiu pe care Berlinul a trebuit mereu să îl negocieze cu Rusia, eventual intervenind ca intermediar între aceasta și Imperiul Otoman, și nu are nici cea mai mică plăcere să se întâlnească acolo și cu ambițiile franceze.

Germania, însă, este cuprinsă astăzi de zbaterile dureroase ale tranziției de la merkelianism la neo-merkelianism. De aceea este greu să oprească o ofensivă franceză pe frontul românesc; mai ales dacă prepușii săi de la București nu sunt în stare să se mențină pe poziții prin forțe proprii, ducând o luptă de partizani eficientă. Iar dacă nu se poate opune Parisului, este posibil ca Berlinul să găsească a fi mai practic să i se alăture.

Este de presupus că nici Rusia nu are motive să fie încântată de implantarea soroșismului- macronian în vecinătatea sa apropiată. Dezagregarea națiunii române ar putea fi, însă, pentru unii geo-strategi de la Moscova, un bun prilej de a plăti niște polițe Bucureștilor. De Macron se vor ocupa după aceea, când România ar putea fi jucată ca monedă de schimb în cadrul pertractărilor referitoare la edificarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa centrală și orientală.

Dacă toate acestea sunt adevărate sau, cel puțin, probabile, înseamnă că singurii care își pot apăra tradițiile, identitatea, religia și aspirațiile naționale sunt românii înșiși (din nenorocire, rămași și în criză de lideri). Pentru asta ei au a-și pune în aplicare programul la care îi îndeamnă însuși imnul național: „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani!” Atât! Nici mai mult, nici mai puțin.