Aţi demontat practic o nouă încercare de a se pune botniţă presei româneşti. Cum s-a ajuns aici?
Eu am constatat din 2007, de când am ajuns în Parlamentul European, că în foarte multe state membre apăreau probleme mari în legătură cu libertatea presei. Se semnalau încercări ale guvernelor de a influenţa o politică editorială sau alta, încercări de a trece o legislaţie restrictivă care ar fi făcut viaţa jurnaliştilor imposibilă, şi cu ocazia dezbaterilor pe care le-am avut, când a fost vorba despre Italia, când a fost vorba de Ungaria, de România sau de Bulgaria, am constatat că mulţi colegi din mai toate statele aveau câte ceva de reproşat faptului că libertatea presei era într-adevăr pusă în pericol.
Sunt grade diferite de încercare de influenţare a presei şi grade diferite de posibilităţi pe care le are la dispoziţie presa să se apere.
Raportul în sine nu este un raport despre ţări. Este un raport privind standardele care trebuie să fie respectate în toate cele 27 de state membre. Amendamentul la care vă referiţi dumneavoastră – este foarte adevărat – a venit din România, pentru că aici s-au întâmplat lucruri grave, pentru că de-aici a pornit întreaga dezbatere. Dar când eu l-am propus, să ştiţi că şi colegi din alte ţări, mai ales din foste state comuniste, au recunoscut problema, aşa explicându-se şi aprobarea lui de către Comisia pentru Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne.
Ce se stabileşte punctual?
În primul rând, raportul stabileşte un număr de standarde care se referă la ce înseamnă libertatea presei, cum să nu interfereze factorul politic, presiunea guvernamentală – că este exercitată direct sau prin intermediul măsurilor economice, prin publicitate acordată preferenţial -, se referă şi la libertatea presei faţă de forţele economice care pot influenţa politicile editoriale.
Care au fost observaţiile dumneavoastră privind situaţia presei româneşti?
Eu am constatat că presa din România a fost – şi în ultimii ani tot mai pregnant – sub influenţa factorului politic. Această influenţă s-a manifestat de-a lungul timpului în diferite feluri: intervenţie uneori chiar brutală în presa scrisă sau în cea audiovizuală, până la forme mai subtile, cum ar fi de exemplu acordarea de publicitate într-un mod preferenţial, sau acordarea de publicitate pentru societăţi care n-aveau competitori pe piaţă, ceea ce este iarăşi o formă de a cumpăra bunăvoinţa presei. Chiar cred că asta este definiţia: influenţare prin cumpărarea bunăvoinţei, prin finanţări directe sau indirecte. Pe de altă parte, în mod evident, am constatat o încercare – dincolo de linia scurtă a telefonului – de legiferare în aşa fel încât independenţa jurnaliştilor să aibă de suferit. Dacă vă aduceţi aminte, au fost mari discuţii acum câţiva ani, – când eu activam în zona societăţii civile – despre modificări aduse Codului Penal. Se vorbea despre răspândirea de informaţii false. Oricine din presă ar fi putut oricând să fie trimis în judecată pentru că a săvârşit o astfel de infracţiune.
După care s-a observat că o astfel de încercare a continuat prin acea strategie a CSAT care considera că unele campanii de presă pot să devină vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale, ceea ce este incredibil, ideea fiind acolo aceea că puteai să decredibilizezi instituţiile. Ca şi cum nu este rostul presei să critice, să arate totuşi slăbiciunile inclusiv instituţionale dintr-o ţară.
În alte părţi, de exemplu, în alte state, problema a fost foarte gravă din punctul de vedere al pluralismului presei, pentru că, neexistând o transparenţă în ceea ce priveşte proprietarii, deţinătorii de presă, a fost o surpriză extrem de neplăcută atunci când s-a dovedit că de fapt era vorba de adevărate monopoluri în domeniul presei. Marea Britanie de departe e lider, ca să spun aşa, în această privinţă şi cele mai multe solicitări de a ne asigura că pluralismul presei este respectat chiar de acolo au venit, dar ştim bine care a fost situaţia şi în Italia, unde Berlusconi, când era prim-ministru, era şi mare magnat de presă. Lucrurile acestea trebuie să fie, în mod evident, înlăturate şi unul din punctele asupra cărora insist foarte mult în raport este acela al transparenţei proprietarilor de presă, adică vreau să se ştie care sunt proprietarii nu numai în domeniul audio-vizual, ci şi în domeniul presei scrise, în domeniul presei care apare ca atare online. Eu cred sincer că orice stat poate să vină cu o legislaţie care să oblige la transparenţă.
Este o lovitură indirectă dată raportului MCV?
Eu cred că raportul MCV dovedeşte cât este el de superficial făcut, în condiţiile în care acolo s-a vorbit într-adevăr de legiferarea aceea cu binecuvântarea CSM-ului. Comisia Europeană ar trebui să-şi vină în fire şi să lase garda mai jos. Au existat declaraţii ulterioare în care s-a spus „băi, dar noi nu vrem asta”. Înseamnă că v-aţi dat seama ce greşeală uriaşă aţi făcut în acest raport. Pentru că, să ştiţi, eu am discutat acest aspect din raportul MCV cu colegii din Parlament şi toţi erau sideraţi, nu le venea să creadă că, într-un raport privind cooperarea şi verificarea reformei judiciare în România, Comisia Europeană îşi permite să vină cu formula aceasta potrivit căreia trebuie legea presei, trebuie sancţiuni şi cineva trebuie să transforme în România CSM-ul în cenzorul-şef, este oribil.
Bine că aţi reuşit să demontaţi toată această poveste; mai e un pas, nu? Aprobarea raportului sau…
Deocamdată e o demontare în cadrul grupului politic, unde chiar cred că lumea s-a lămurit deja din plin. Acum mi-aş dori într-adevăr să avem o discuţie în plen, împreună cu şefii CE, despre metodologia acestui raport.
