O parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale au dovedit încă o dată că acţionează la ordinele politice ale actualei puteri. Motivarea unei decizii din 24 noiembrie a.c. este trasă la indigo după declaraţiile publice făcute de premierul Boc. Prin respectiva Decizie, Curtea Constituţională şi-a desfiinţat practic o decizie dată pe 3 noiembrie 2010.
O decizie clară pe 3 noiembrie…
Pe 3 noiembrie 2010, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională prin Decizia 1.431 constata: „Angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art.114 alin.(1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională”.
În motivarea Deciziei din 3 noiembrie, Curtea a constatat printre altele că „nu a existat un blocaj în Parlament privind dezbaterile Legii Educaţiei Naţionale” (aşa cum susţinea punctual de vedere al guvernului – n.a.) şi că „angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale încalcă prevederile art.114 din Constituţie, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale” (cu referire la o decizie similară, nr.1.557/2009) şi că „recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu îşi găsesc o motivare nici în fapt, nici în drept”.
… şi una ambiguă pe 24 noiembrie
După ce premierul Emil Boc a interpretat într-un stil propriu şi original Decizia CCR nr. 1.431/2010, susţinând că „nu influenţează continuarea procedurilor privind asumarea angajării răspunderii guvernului pe Legea Educaţiei Naţionale” (cum poate continua o procedură care este considerată ca fiind neconstituţională este un mister ce-l depăşeşte chiar şi pe cel privind dispariţiile din Triunghiul Bermudelor – n.a.), Curtea Constituţională, la sesizarea premierului, dă, cu majoritate de voturi, pe 24 noiembrie Decizia 1.525/2010, care sună astfel: „Există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită. Definitivă şi general obligatorie”.
În motivarea Deciziei 1.525 care a fost publicată pe 7 decembrie, argumentul forte îl reprezintă faptul că preşedintele Senatului, Mircea Geoană, a sesizat CCR privind un conflict de constituţionalitate „după ce Birourile Permanente reunite ale Parlamentului au stabilit calendarul procedurii angajării răspunderii”. Se spune negru pe alb că dacă Geoană ar fi sesizat CCR pe 18 octombrie, înainte de desfăşurarea şedinţei Birourilor Permanente reunite, în loc de 19 octombrie, atunci angajarea răspunderii guvernului, chiar aflată în desfăşurare, nu ar mai fi fost valabilă. Un astfel de argument halucinant nu ar putea fi invocat nici măcar de un judecător debutant de la o judecătorie orăşenească. Mircea Geoană nu avea cum să sesizeze CCR privind angajarea răspunderii guvernului înainte de oficializarea acestei proceduri. Pe vorbe sau simple declaraţii la TV nu se poate face vreo sesizare oficială. Este ca şi cum cineva ar face o plângere penală în care reclamă că urmează ca o persoană, X, urmează să-i creeze un prejudiu. Şi pentru ca absurdul situaţiei să fie 100%, mai este de precizat că în opinia separată publicată de cei patru judecători ai Curţii care s-au opus motivaţiilor Deciziei din 3 noiembrie (adică judecătorii care au dat practic Decizia contrară din 24 noiembrie), NU este invocat argumentul depunerii cu întârziere a sesizării CCR de către Mircea Geoană. Dacă am catalogat ca halucinant argumentul de mai sus, o altă formulare reprezintă un unicat în materie şi reprezintă practic o autodesfiinţare a unei Decizii CCR anterioare: „Curtea reţine că Decizia sa nr.1.431 din 3 noiembrie 2010 nu poate fi invocată în sensul blocării procedurii de angajare a răspunderii Guvernului asupra Legii educaţiei naţionale şi, în consecinţă, urmează să constate că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”. Practic, prin această formulare se renunţă la invocarea jurisprudenţei CCR (Deciziile date de-a lungul timpului de către CCR – n.a.), ceea ce reprezintă un atentat la sistemul de drept.
Conflict constituţional la CCR
Practic, prin Decizia 1.525 din 24 noiembrie 2010 şi (mai ales) prin motivarea ei, judecătorii pro Putere, la care s-a alăturat şi Ion Predescu (care avea cu totul altă viziune pe 3 noiembrie), au declanşat ei însăşi un conflict constituţional. Pentru că practic neagă formularea din Decizia 1.431, „angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art.114 alin.(1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională…” ignoră caracterul respectivei decizii: „Definitivă şi general obligatorie”. Un constituţionalist consultat de cotidianul.ro a calificat ca „inexplicabilă” Decizia din 24 noiembrie, şi consideră că în „ciudata situaţie de fapt” în practica juridică „se ţine cont de factorul cronologie, prima decizie având putere de «lege»”.
O explicaţie pertinentă
Mai mult, sursa citată a mai precizat un lucru foarte important pe care nimeni nu l-a remarcat: „În punctul de vedere trimis de guvern ca răspuns la sesizarea făcută de preşedintele Senatului şi care a contat foarte mult în luarea Deciziei 1.431 din 3 noiembrie 2010 nu se face nici o referire la faptul că sesizarea lui Mircea Geoană ar fi fost făcută după declanşarea procedurilor de angajare a răspunderii guvernului – nici nu se putea susţine o astfel de aberaţie, nu s-a făcut nici o referire la faptul că prin depunerea amendamentelor la proiectul de lege şi acceptarea citirii actului de angajare în Parlament s-ar fi stins conflictul constituţional invocat de preşedintele Senatului. În prima fază, în apărarea sa, guvernul a invocat doar dreptul de a-şi asuma angajarea, a afirmat că există un blocaj în Parlament privind dezbaterile privind legea educaţiei, a afirmat că nu este vorba de ocolirea dreptului de legiferare al parlamentului şi a invocat argumentul necesităţii reformei din învăţământ. Nimic altceva. Acest aspect demonstrează că Decizia din 3 noiembrie a fost corectă. De ce nu a prezentat guvernul la prima sesizare argumentele care au stat la baza sesizării făcute ulterior de premierul Emil Boc, sesizare ce a generat Decizia din 24 noiembrie, este uşor de explicat. Pentru simplul fapt că nu erau argumente de natură juridică şi constituţională. Premierul le-a invocat ulterior când a avut informaţia sau asigurarea că judecătorii CCR îi vor da dreptate”.
