De ce Catedrala Mântuirii Neamului e bine venită

La câteva zile după ce Traian Băsescu a fost ales, în 2000, Primar General al Capitalei, am dorit și am avut o întâlnire la Patriarhie cu Părintele Patriarh Teoctist. Ideea mea era să fac o apropiere între cel ales și posibilitatea de a găsi o locație în București pentru un mare proiect al BOR. Au fost mai mult amabilități decât promisiuni concrete. Momentul în care am simțit o certă adeziune la marele proiect propulsat de Părintele Patriarh Daniel a fost acela când s-a conturat ca posibilă
amplasarea Catedralei în vecinătatea Casei Poporului. Absurdul conceperii giganticei construcții, plătită cu uriașe sume de bani ai statului (dictați de Ceaușescu), pe când se tăiau masiv banii pentru școli, spitale și grădinițe (inclusiv cele pentru copiii cu handicap fizic și mental), îmi părea că prin înălțarea Catedralei se mântuie. Era precum salvarea dintr-o boală, dar și răscumpărarea din servitutea îndurată înainte de Revoluție. Ultima servitute națională, foarte concretă, a fost chiar
construcția Casei Poporului. Ea nu a costat doar două miliarde de dolari, cum s-a spus și încă se mai spune. Dacă nu ignorăm că o mare parte din construcție s-a făcut prin muncă forțată, deghizată, spre exemplu, în ” serviciu militar obligatoriu pentru rezerviști ” (de fapt cei mai buni tehnicieni și meseriași cu înaltă calificare), sau în obligații ale întreprinderilor peste plan, atunci costul real se ridică la 6 (șase) miliarde de dolari, așa cum au evaluat economiștii români. Acum câțiva ani, aflându-mă la o conferință economică în Spania, am făcut împreună cu câțiva experți un
calcul (desigur aproximativ) al costului Casei Poporului în condiții de piață, plecând de la suprafața construită, prețul real al betonului armat destinat să reziste la cutremur de gradul 8.0 pe Richter, prețul de astăzi al enormelor suprafețe acoperite cu marmoră, al stucaturii și lambriurilor sculptate, a uriașelor candelabre de cristal și covoarelor de lână și s-a ajuns la suma de 20 (două zeci) de miliarde de dolari. Da, e adevărat și ne mândrim cu faptul că în construcția clădirii s-a încununat cea mai înaltă măiestrie a arhitecților, designerilor și artizanilor români. Dar, națiunea română a fost supusă la o secătuire a resurselor sale. Ce autostrăzi, străzi,spitale, școli, grădinițe s-ar fi putut construi atunci, apropiindu-ne, iar nu îndepărtându-ne de lumea europeană occidentală.
Catedrala Mântuirii Neamului, o construcție frumoasă în sine, stă acum să spună ce e credința față-n față cu suferința îndurată dintr-o voință a necredinței. Mai am însă un alt argument. După Revoluție s-au construit mii de biserici și lăcașe de cult. Au curs critici la adresa ”risipei” de resurse. Ele nu se susțin din perspectivă democratică. Bisericile s-au construit prin voința și eforturile liber consimțite ale comunităților de credincioși. Au fost și bani publici? Desigur, dar ei nu au constituit
decât o mică parte din banii cheltuiți. Iar democrația nu presupune oare ca banii publici să fie cheltuiți după cum decid cetățenii? Să fi adoptat, spre exemplu, o lege prin care banii alocați astfel din fonduri publice să fie considerați ca abuz în serviciu, nu ne-am fi găsit în cea mai evidentă poziție nedemocratică?

În fine, argumentul meu este: dacă sute și sute de comunități, multe dintre ele cu doar o mie de oameni, și-au construit o biserică așa cum și-au dorit, noi românii împreună, adică multe milioane, nu aveam voie să construim Catedrala? Așa cum îmi spunea Patriarhul Daniel ”Asta e matematică!”. O matematică a credinței, cred.