De ce ecumenismul este o utopie

Teologii progresiști sunt ecumeniști prin definiție și, poate, prin misiune. Unul dintre ei, T.B., definește ecumenismul ca fiind toleranță față de celelalte confesiuni creștine, ci nu dezideratul de a uni toți creștinii într-o singură Biserică. Aproape că declară că visează la o forță creștină multipolară, luptătoare împotriva inamicilor comuni. Dar ce te faci când inamicii sunt de-ai casei?!

De ce ecumenismul este o utopie?!

În primul rând, datorită faptului că unirea Bisericii o va face Hristos Însuși, nu prin interpuși, nu prin cărturari. El își va alege Biserica și o va uni cu Sine. Gândul că omul i-ar putea face lucrarea nu este de la El, este vanitate și este de la cel care întotdeauna a fost gelos pe statutul Său.

În al doilea rând, datorită dogmelor și a anatemelor care au derivat din acestea. Fiecare confesiune creștină în parte, fac referire la cele tradiționale care își asumă continuitatea apostolică, într-un moment sau altul al istoriei s-a desprins dogmatic, prin sinod, de celelalte confesiuni. Or, sinodul, în concepția acestor confesiuni, este puterea de a judeca și lua decizii, de a crea dogmă, prin consfințirea Sfântului Duh, prin sfințenia apostolilor. Într-adevăr, schisma nu este plăcută lui Dumnezeu, este apanajul diavolului, dar care dintre cărturari, de unul singur sau în grup, are calitatea de a discerne care dintre acele confesiuni a rămas cu Domnul și care este aceea care s-a depărtat de El, când și într-o parte și în cealaltă se află în opoziție sinoade care își arogă în egală măsură aceeași autoritate, a harului apostolic?!

De fapt, dacă stai și analizezi istoria schismelor, vei putea înțelege că ele au avut la bază motive politice și mai puțin dogmatice. Una dintre primele schisme a fost aceea a Bisericii Armene care nu a acceptat hotărârile sinodului de la Calcedon, acuzându-i pe calcedonieni de nestoriansim, iar calcedonienii acuzându-i, la rându-le, pe armeni de eutihianism. Nu este locul aici pentru a demonstra că armenii nu l-au urmat pe Eutihie, crezul acestei biserici demonstrează acest lucru, ci am să relatez, pe scurt, contextul istoric în care a avut loc această schismă.

După declararea religiei creștine ca religie de stat, în anul 301, cu aproape 80 de ani înaintea declarării religiei creștine în Imperiul Roman, Armenia și-a pierdut independența. În anul 451, anul sinodului de la Calcedon, jumătate din Armenia era sub ocupație persană, teritoriu în care prigoana împotriva creștinilor reîncepuse; jumătate era sub ocupația Imperiului Roman de Răsărit care impunea de ceva vreme limba greacă ca limbă de cult. Ce era de făcut în această situație pentru a asigura existența credinței și a nației? În anul 405 s-a creat alfabetul armean, iar după numai câțiva ani, din toate exemplarele scrise în varii limbi la acea dată, s-a tradus Biblia (Asdvadzașunch-Suflarea lui Dumnezeu).

Iată cum anul 451 a oferit Armeniei ocazia de a-și păstra independența și identitatea națională. În acel an armenii au luptat împotriva perșilor și, prin sacrificiu de sânge au reușit să obțină libertatea de a-și păstra credința în teritoriile aflate sub dominație persană, iar în teritoriile aflate sub influență bizantină și-au obținut libertatea de a se ruga în limba proprie prin schismă. O acțiune schismatică, filetistă?! Poate, dar acele acțiuni au garantat existența unei nații fără de patrie mai bine de 1500 de ani.

Aproape la fel s-a întâmplat și în cazul Marii Schisme. Lupta dintre cele două imperii romane, de apus și de răsărit, au dus la această schismă și, mai târziu, la căderea Constantinopolului.

De ce am relatat aceste lucruri?! Deoarece schisma a fost, de fapt, un instrument politic prin care o parte sau alta a încercat să-și păstreze integritatea sau să declare superioritatea în ierarhia apostolică a scaunului episcopal pe care îl dețineau.
Nu mai suntem în timpurile în care se ucidea creștin pe creștin în numele lui Hristos. Toleranța este cât se poate de reală și prezentă, este o falsă problemă, iar activismul în numele său nu ascunde decât scopul final al acestor teoreticieni, acela de a uni instituțional bisericile. Se lucrează pas cu pas, idee cu idee, întru ecumenismul european care urmărește unirea bisericilor ortodoxe cu cea catolică. O acțiune politică motivată aparent de prezervarea valorilor fondatoare ale Europei, iudeo-eleno-creștine, dar al cărui scop este, de fapt, prezervarea Uniunii Europene. De aici furia lor împotriva acelora care par sau sunt anti-UE și concluzia: dacă ești împotriva ecumenismului ești ori prost, ori putinist, ori suveranist, ori legionar, ori porc mâncător de mărgăritare. Deh… progresism etichetard.

Teama opozanților care aparțin BOR este tocmai aceea de a-și pierde identitatea națională deoarece ei nu pot percepe ortodoxismul fără latura sa națională. Este un dat care i-a dus peste veacuri și care s-a accentuat după 1989 când diaspora românească a crescut și se manifestă aproape în exclusivitate în jurul bisericilor. Apartenența la neam se simte foarte acut când este manifestată în zi de sărbătoare, ca membru al unei minorități trăitoare în mijlocul unei majorități străine de valorile sale. De aici și inițiativa unui cărturar de a modifica data Paștilor. Nu comoditatea minorității este vizată, ci dizolvarea ei prin includerea sa într-o Europă cu o singură națiune, aceea de european.

Cărturarii activiști au de înfruntat opoziția din partea zeloților și, cum spuneam, a porcilor mâncători de mărgăritare, care, neștiutori de carte, nu prea înțeleg ei de ce ar susține o Uniune Europeană care s-a îndepărtat atât de mult de valorile creștine, care este dominată de wokeismul pe care ei îl combat cu atâta dăruire intelectuală. Cum poți să militezi pentru o Uniune Europeană conservatoare folosind argumente de natură progresistă? Grea misiune a acestora, aflați aparent între ciocan și nicovală, misiune care le-a adus denumirea de teologi-progresiști.

M-am ferit să smintesc, la rându-mi, pe cineva în Săptămâna Mare scriind despre inițiativa lui A. Papahagi, de a schimba data sărbătoririi Sfintelor sărbători de Paști împreună cu lumea catolică.

Posesor al unei erudiții teologice fulminante, dar al unei credințe dubioase, Papahagi, un animal rațional, cum ar spune Țuțea, nu a avut în inimă gândul că ar fi putut tulbura pe cineva cu propunerea sa în Săptămâna Patimilor.

Motivarea însăși este o tâmpenie în sine. Cunosc români din diaspora care trăiesc o mândrie cuminte atunci când, aflați în minoritate, sărbătoresc Paștile, ortodox, într-o lume care și-a pierdut spiritualitatea, a cărui singur beneficiu Pascal sunt zilele libere prilejuite de sărbătoarea creștină. Pentru ei, lumina purtată pe străzile pustii ale occidentului este o călăuză nu numai către mântuire, ci și către toate bisericile de ACASĂ. Este legătura sufletească de nezdruncinat către propriile rădăcini.
O mână de intelectuali ca și el, conservatori care viețuiesc pe axa București-Londra-Washington, i-au aplaudat inițiativa și și-au manifestat susținerea. Pe ei îi înțeleg, așa cum îl înțeleg și pe el. Ce nu vreau să înțeleg este poziția patriarhiei. A patriarhiei, nu a Bisericii Ortodoxe Române.

Indirect, prin veșnicul purtător de cuvânt, a intrat și Preafericitul Părinte Daniel în acest joc. Nu este de mirare, ambii au studiat în Germania, unde lumea-i mai deschisă la minte. Sărbătorirea Paștilor a devenit doar o chestiune de calendar care, fiind omenesc, se poate schimba lesne. Bănescu, și alți ierarhi mai mici în influență decât el, spune că Lumina Învierii este aceeași peste tot în lume așa cum este la Ierusalim. Au dreptate… numai că, în momentul în care BOR va schimba data Paștilor, ea nu va mai avea legătură cu Lumina care este adusă de la Ierusalim. O tradiție se va rupe. Or, nu-i așa ?!, tradițiile trebuie desființate întru progres.

Urmează ca Papahagi să susțină că Lumina de la Ierusalim este aprinsă cu chibritul, că este un misticism mercantil.

De ce această inițiativă este de la Ucigă-l Crucea?! După semne! A fost pronunțată în Săptămâna Patimilor. A fost însușită de patriarhul la a cărui întronare mănăstirile în care viețuiesc duhovnicii au jelit. Este aplaudată de progresiști și de către cei cărora le pute misticismul ortodoxiei, unii dintre ei teologi cu renume care au studiat în țările pline de biserici-muzeu.

Frumusețea ortodoxiei este tocmai perdeaua de taină care stă între credincios și Dumnezeu, taină percepută ca misticism de cărturarii acestor timpuri; o taină care trebuie pătrunsă prin credință, dăruire și spulberată prin lucrare mântuitoare, prin înviere, nu prin raționament. Da… misticismul acesta dumnezeiesc plin de tradiții și dogme! … cu toate babele sale pupătoare de moaște, cocârjate de viață, rupte de muncă, pline de speranță și de dragoste de Dumnezeu. “Babelor”, fiți tari în Hristos, greul de acum vine! Ne vom apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu în mod rațional, politic, iluminant, trendy.

Aceste rânduri vin din partea mea, a unui om care nu face parte din BOR, a cărui biserică din țara sa de origine sărbătorește Paștile împreună cu Biserica Catolică, dar la Ierusalim, în Grecia și în România, cu ortodocșii. Aceste rânduri sunt scrise de un om care a avut fericirea să slujească Sfânta Liturghie pe Sfântul Mormânt, în nopțile de peste an, când Biserica era trează prin candela ce pâlpâia deasupra pietrei de pe care a Înviat Hristos! Adevărat a Înviat!