De ce îmi este teamă de starea de relaxare de după 15 mai?

În mod paradoxal, deşi pot spune că am fost unul dintre privilegiaţii acestei izolări, avînd o oarecare libertate de mişcare, ceea ce mă face să mă îngrijorez este situaţia de după anunţata relaxare din 15 mai. Sigur că şi eu vreau să revin la viaţa normală de dinaintea pandemiei, dar asta nu mă împiedică să judec la rece ce se va întîmpla acum, cînd lucrurile sînt încă destul de complicate.

Primul semn de îngrijorare este că nu am încredere în deciziile autorităţilor. Sentimentul de neîncredere nu vine din ostilitatea mea faţă de aceste autorităţi, ci chiar din deciziile lor de pînă acum, despre care am scris deseori, cum ar fi ignorarea declarării pandemiei de către OMS şi a propunerii lui Adrian Streinu Cercel de a închide graniţele, exact în ziua cînd Iohannis „demitiza” boala. Atunci, pe 11 martie, încrederea în autorităţi a început să se risipească, deşi multe dintre deciziile ulterioare au fost bune.

Al doilea semn de îngrijorare vine din faptul că Ludovic Orban este gestionarul acestei crize. Aroganţa lui, aşezată pe un nisip mişcător, şi permanenta politizare a discursului său public mă determină să fiu foarte rezervat în faţa unei eventuale strategii de relaxare. Nu e greu pentru nimeni să vadă că preocuparea fundamentală a „Guvernului Orban” este să confirme că este, de fapt, „Guvernul Meu”, cel care va trebui la un moment dat să fie văzut ca salvatorul naţiei, cel care ne-a salvat de Coronavirus deşi, pentru realizarea acestui obiectiv, s-a apelat inclusiv la manipulare şi dezinformare.

Al treilea motiv de îngrijorare vine din amintirea episodului „Sparanghel”, cînd n-au mai contat nici legile, nici ordonanţele militare, sacrificîndu-se vieţile a mii de români pentru a-i da satisfacţie Angelei Merkel. De altfel, acel moment i-a determinat pe mulţi români să ignore ordonanţele militare şi să umple pieţele şi tîrgurile, pulverizînd noţiunea de „distanţare socială” care începuse să fie înţeleasă destul de bine pînă atunci. În perioada următoare, sparangheliştii se vor întoarce în ţară şi nu ştim încă ce măsuri se vor lua cu cei 80.000 de oameni întorşi din zonele roşii tocmai cînd în ţară nu mai este starea de urgenţă: vor fi testaţi toţi, vor fi consideraţi „curaţi”?

Al patrulea motiv de îngrijorare este modul heirupist în care a fost anunţată această relaxare de după 15 mai. Cum să trimiţi copiii din clasele primare la şcoală, avînd pretenţia ca aceşti ţînci să înţeleagă şi respecte regulile de protecţie? Ce vor face autorităţile dacă aceşti copii le vor încălca, îi vor amenda, vor trimite mascaţii peste ei? E de ajuns ca unul să fie purtător de Covid şi toată şcoala ar trebui să intre din nou în carantină! Abia azi am înţeles că profesorul Rafila a propus ca doar elevii de clasa a opta, cei din clasa a douăsprezecea şi studenţii să înceapă cursurile pe 15 mai, şi ar fi bine să devină o decizie oficială.

Al cincilea motiv de îngrijorare îl reprezintă situaţia relaxării de acum, în comparaţie cu momentul declarării stării de urgenţă. Statistica şi cronologia evenimentelor arată că în 11 aprilie erau înregistrate doar 20 de cazuri de infectare, dar OMS declara stare de pandemie pe întreaga planetă, iar Klaus Iohannis „demitiza” virusul. În ziua de 16 martie, cînd acelaşi Iohannis declara starea de urgenţă, se înregistraseră în România doar 120 de cazuri de infectare.
De atunci, testele au scos la iveală alte zeci de mii de cazuri de infectare, înregistrîndu-se şi peste 500 de decese. Dar ştie cineva care este numărul real de persoane infectate asimptomatic cu Covid-19, din moment ce testările sînt şi acum extrem de puţine faţă de celelalte ţări? Unii specialişti spun că numărul total al persoanelor infectate şi netestate ar fi de cel puţin 100.000! Ei nu au simptome, dar sînt purtători ai virusului, deci posibili transmiţători, şi se vor duce iarăşi în comunităţi, la serviciu, oriunde.

Iată de ce lauda aceasta inconştientă a autorităţilor de la noi, că sînt mai ceva decît cele din Germania, Franţa sau SUA, bazîndu-se pe numărul mai mic de cazuri de infectare, este, mai degrabă, un bumerang, căci acolo s-au făcut testări în masă, adică sute de mii de persoane pe săptămînă, care dau o imagine reală a evoluţiei virusului, pe cînd la noi, cu un număr mic de testări, avem o imagine deformată a infectării, care, după o relaxare generală, cu măsuri minime de protecţie, ar putea să fie catastrofală.

O relaxare aşa cum a fost anunţată, fără măsuri speciale de protecţie faţă de persoanele vulnerabile, s-ar putea să determine autorităţile să revină la starea de urgenţă, căci situaţia de acum este mult mai îngrijorătoare decît cea existentă la 16 martie, cînd am intrat în starea de urgenţă.

Dar, pînă pe 15 mai, cînd încetează starea de urgenţă, autorităţile încă mai au timp să recuperze încrederea populaţiei, cu condiţia să arate că au un plan bine pus la punct, aşa încît relaxarea populaţiei să nu devină condamnarea ei la ceva mult mai grav, mai ales că toate instituţiile internaţionale avertizează că, în evoluţia Coronavirusului, situaţia cea mai gravă încă nu a venit!

Sigur că şi populaţia are un rol important în perioada următoare: chiar şi ieşiţi din starea de urgenţă, de sub greutatea ordonanţelor militare, va trebui să se protejeze şi mai bine decît pînă acum, să găsească soluţii pentru persoanele vulnerabile de acasă. Nu era nicidecum o prostie planul profesorului Adrian Streinu Cercel, ci doar o posibilă soluţie pentru protejarea acestora, una pe care ar trebui s-o aplicăm fără să ne oblige cineva. Nu era bună soluţia? Atunci să se ofere alta, dar nu să lăsăm ca alternativă voia sorţii!

Eu vă spun sincer: abia acum, cînd scăpăm de starea de urgenţă, cînd sîntem îndemnaţi la relaxare, mă tem de ce poate să urmeze! Nu sînt un panicard, nici un fricos, ci doar un îngrijorat. Şi nu e vina mea că nu am încă sentimentul de încredere în deciziile luate de autorităţi.