De ce nu au românii educaţie pentru drepturile omului

Mai ales noii jurnalişti din media noastră nu au educaţia necesară spre a pricepe importanţa drepturilor omului. Cei de vârsta mea, a treia, nu ignorau această importanţă. Ne-a fost inoculată de Europa Liberă prin emisiunile în care erau apăraţi disidenţii din regimurile comuniste ori erau criticate aceste regimuri pentru nerespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

M-am tot mirat, o vreme, de ce mulţi jurnalişti nu aveau organ să înţeleagă abuzul practicat de DNA, care scurgea către presă informaţii din anchetele în curs. Acest fapt avea drept efect procese inechitabile, căci ele aveau loc, mai întâi, în studiourile de televiziune şi în presa scrisă, nimeni din media neavând resurse să verifice pe cont propriu acele informaţii. Desigur, teoretic, judecătorii nu aveau de ce să se lase influenţaţi, dar, până la judecători, imaginea unor inculpaţi politicieni era făcută praf. Adică cel mai important capital al politicianului era atacat prin faptul că DNA „respecta” drepturile omului.

Mi-am zis că DNA reuşea să stimuleze cinismul natural din meseria de jurnalist, de înţeles până la un punct. Dar acel punct era crucial. Căci dincolo de el începea complicitatea presei cu o întreagă politică penală bazată pe abuz. DNA ar fi rămas o instituţie respectabilă fără această complicitate.

Acum însă îmi dau seama că nu era vorba despre cointeresarea presei întru senzaţional. Înaintea acestei cointeresări era ceva la fel de senzaţional. Avem o presă care, de ani buni, cu puţine excepţii, e făcută şi reprezentată de profesionişti incapabili să distingă încălcarea drepturilor omului în practica judiciară ori în practica legislativă.

Acum a venit vremea să constatăm cum aceşti jurnalişti nu văd încălcările de drepturi fundamentale într-un domeniu în care abuzul nu pătrunsese nici măcar în vremea comunismului (excepţia fiind URSS, care practica adesea o medicină politizată).

E imposibil să descrii culori unor orbi. La fel stau lucrurile şi în materia drepturilor fundamentale. Nu are cum să vadă încălcarea lor cineva care nu are nicio educaţie cu privire la prezenţa lor în situaţii concrete. Bunul-simţ nu ajunge. E mai uşor să foloseşti bunul-simţ (doar acest organ cognitiv) atunci când un anume drept este abuzat în sensul progresiştilor actuali. Avem dreptul de a fi trataţi sub principiul Égalité indiferent de rasa noastră, dar ne dăm seama, chiar acum, că e un abuz „dreptul” revendicat de progresişti de a cere dărâmarea statuilor unora care au fost proprietari de sclavi acum 200 de ani. Mult mai greu este să vezi doar cu bunul-simţ abuzul din practica unui preşedinte de ţară care, împotriva Constituţiei, manifestă făţiş partizanat politic. Este o „invenţie” nelegitimă (neconstituţională) a regimului Băsescu, dusă la apogeu de regimul Iohannis.

Ce drept pierd românii prin practica aceasta? Potrivit Constituţiei, avem dreptul să avem un moderator al jocului politic, un exemplu personal înalt de arbitru în situaţii de conflict între drepturi fundamentale. Acum, acest conflict se desfăşoară între dreptul la sănătate şi dreptul la libertate. Preşedintele României ar face educaţie naţională dacă ar fi acest arbitru. Din păcate, este total incapabil să fie ceea ce îi cere Constituţia să fie. De unde să înveţe, aşadar, tinerii jurnalişti reglajele fine ale dreptăţii?!