De la „Perla Orientului Apropiat” la nava care a dus încărcătura morții

În anii 1960 și la începutul celor următori, despre Liban se spunea cu deplină acoperire că este „Perla Orientului Apropiat”, iar când trebuiau să argumenteze afirmația, ziariștii invocau în primul rând un sistem bancar și financiar solid, amintind imediat celebra stradă Hamra din Beirut, acolo unde, așezați unul lângă altul, ca la cinema, se aflau acei celebri inși care schimbau bani, ei operând cu orice monedă din lume sau știind că, de pildă, leul românesc de hârtie este retras din circulație începând din acea zi. Evident, schimbau bani din toată lumea, inclusiv suta noastră de lei sau celebra monedă din Botswana pe care se băteau numismații români.

Impunătorul centru financiar regional

În mai 1974 i-am văzut la lucru, ei fiind și un fel de mână dreaptă a băncilor situate în spatele lor. Ajunsesem la Beirut seara târziu, iar un coleg din grup avea un cec dat de redacția în care lucra și, dacă nu reușea să scoată banii dintr-o bancă cu document oficial, rămânea fără ei, pentru că așa prevedeau legile românești dacă nu cheltuiai valuta ce ți s-a dat în deplasarea externă. I-a explicat cazul unuia dintre acești „bancheri ambulanți”, care a mers la banca din spate, telefonul de la poartă și l-a sunat acasă pe unul dintre directorii instituției.

I-a spus despre ce e vorba, după care am fost rugați să așteptăm zece minute până vine respectivul. Ni s-a adus nelipsita cafea, ni s-au dat bomboane și mult doritele de noi sticle de Coca Cola. A venit directorul, a deschis banca, i-a dat dolarii colegului, plus documentul oficial ștampilat. I-am mulțumit bancherului ambulant și am plecat în bazar.

Nu știu dacă el primea comision și dacă nu era chiar salariat al băncii, dar, cum aveam să aflu, era o practică obișnuită, ea părând banală, dar, în realitate, dând forță acestei țări. Toate astea arată și de ce țara a fost ani buni un impunător centru financiar regional. O țară care impunea prin frumusețile geografice, să nu uităm că i se zice „Țara cedrilor”, aceștia fiind folosiți și la construirea Sfântului Templu din Ierusalim, sau că în Munții Liban ori Antiliban se schia, iar turiștii din întreaga lume se înghesuiau să vadă perle istorice ca Baalbeck sau Byblos, cel mai vechi port din lume.

Cum la fel de adevărat este că Beirutul a fost un fel de placă turnantă a lumii selecte din intelligence de mai peste tot. Circula în acei ani și această istorioară despre care unii publiciști pretindeau că nu este apocrifă. La un etaj superior dintr-un bloc din centrul Beirutului, a sunat insistent cineva la ușă. Locatarul a deschis calm și i-a spus vizitatorului: „Spionul pe care-l căutați stă la etajul următor!”

Economia Țării Cedrilor era una solidă, sănătoasă, la fel climatul politic. Pe atunci nu erau probleme în relațiile cu foarte numeroșii refugiați palestinieni, aflați în diferite tabere din Beirut, Sabra și Shatila fiind cea mai cunoscută, sau din restul țării. E vorba de circa 15 tabere situate lângă marile orașe.De reținut că, de la 100.000, numărul lor a crescut după „războiul de șase zile” (iunie 1967) și după apariția mișcării „Septembrie negru” (1970) la 250.000. În acest timp, taberele respective au devenit și baze de antrenament și de recruatare de teroriști de către OEP, condusă de Yasser Arafat, și îndeosebi de către organizațiile palestiniene radicale conduse de George Habache și Nayef Hawtmeh, lideri istrorici ai FPLP și, respectiv, FDLP.

Zorii războiului civil

Totuși, de prin 1974, au apărut incidente tot mai dese și mai mari între palestinieni și armata libaneză, între palestinieni și milițiile creștine libaneze, între palestinieni și Israel. Cu timpul, ele au degenerat, alterând atmosfera politică din țară, cât și climatul de toleranță și concordie ce-o caracteriza.

În mai 1974, când am fost la Beirut, tocmai se încheiaseră niște incidente serioase între palestinieni și armata libaneză. Am locuit în superbul hotel Phoenicia, care avea să fie distrus în lungul război civil dintre 1975 și 1990. Mi s-a povestit atunci că lucrurile începuseră să se degradeze. De pildă, pe acoperișul unui imobil de lângă hotelul meu, o fată și un băiat, studenți se pare, au instalat o mitralieră cu care un timp trăgeau în militarii libanezi, iar un altul în combatanții palestinieni, făcând ravagii prin acest joc stupid al morții. Cu asta vreau să spun că, ușor-ușor, totul a scăpat de sub control. Organizațiile palestiniene lansau atacuri împotriva Israelului, care răspundea cu represalii și, sau mai ales, împotriva Libanului.

Lungul război civil a debutat la 15 aprile 1975, ca urmare a unui incident dintre Falangele Libaneze ( milițiile creștine) și palestinienii de la periferia Beirutului. Este un incident care a dat foc la pulbere și s-a extins în toată țara. Două tabere au fost angrenate în înfruntări violente și sângeroase (război de gherilă în orașe, asasinate de civili, lunetiști, bambardamente ) care afectează tot Libanul- creștinii, de o parte- și apărătorii arabismului și palestinienii, de cealaltă parte.

Centrul Beirutului a fost distrus în toamna lui 1975, în capitală o linie separă estul creștin de vestul musulman.Din diferite motive, la începutul lunii iunie 1976 trupele siriene intră în Liban, la 15 noiembrie ele ajungând la Beirut, dar nu și în sudul libenez, la granița cu Israelul. Ca urmare, confruntările din Liban încetează după un an și jumătate și 65.000 de victime.

Ulterior, în urma unor „summituri” panarabe s-a creat o forță armată compusă din trupe saudite, sudaneze, libiene, yemenite și din Emiratele Arabe Unite, numită Forța Arabă de Disuaziune (FAD), de 30.000 de oameni, ce a staționat în Liban. În paralel, în țară este reformată armata, iar milițiile creștine ar fi trebuit să depună armele, ceea ce nu s-a întâmplat, ele refuzând să se supună statului și acționând chiar împotriva lui. Totodată, relațiile dintre creștini și sirieni, cât și dintre diferitele grupuri creștine se degradează vizibil. În vreme ce zăzboiul civil se calmează, din februarie 1978, milițiile creștine din Frontul Libanez decid să lupte împotriva trupelor siriene, „de ocupație”. Ele sunt în căutare de noi aliați și se apropie de Israel.

Urmare a unui atac palestinian din martie 1978, armata israeliană invadează sudul libanez, operațiune condamnată de Consiliul de Securitate al ONU. După două rezoluții ONU se creează FINUL (Forța Interimară a Națiunilor Unite în Liban) ce va staționa în sudul țării.

Asasinate la cel mai înalt nivel

În acest timp și relațiile dintre creștini devin foarte încordate, pe de o parte, structurle militare ale partidului Kataeb devin Forțele libaneze, în vreme ce maroniții din nord, conduși de fostul președinte al țării, Suleiman Frangie, refuză să se unească cu acestea. Primele ripostează, un commando al lor asasinându-l pe fiul lui Frangie, Tony, cât și familia lui. Confruntările nu se opresc aici, o nouă operațiune vizează marea rivală Forțele Libaneze, miliția Partidului Național Liberal al fostului președinte Camille Chamoun, comandată de fiul lui, Dary, care scapă.

În fine, mai reținem că luptele între milițiile creștine libaneze și armata siriană debutează în decembrie 1980.În paralel, se reiau confruntările armate între palestinieni și israelieni, ajungându-se la o încetaere a focului la 24 iulie 1981. Dar, în 1982, se pregătește o nouă intervenție israeliană cu mai multe obiective: eliminarea rezistenței palestiniene din Liban și favorizarea victoriei Forțelor Libaneze și accesul la președinția țării a șefului lor, Bachir Gemayel, care se angajase să încheie un tratat de pace cu Israelul.

Botezată „Pace în Galileea”, operațiunea militară israeliană a debutat la 6 iunie 1982, ea marcând o nouă etapă distintă din lungul război civil libanez. S-a ajuns la o mediere americană în urma căreia, de la 21 august, combatanții palestinieni din OEP și liderii lor au plecat în Tunis.

Două zile mai târziu, era ales președinte al Libanului Bachir Gemayel, al cărui tată, Pierre , a fost și el șef al statului libanez. El s-a angajat să restabilească autoritatea statului pe tot ansamblul terittoriului national, întinde mâna liderilor musulmani și pledează pentru reconciliere națională. Pe plan extern vrea o alianță discrete cu Israelul, nu un tratat de pace cum spera Tel-Avivul. Dar, la 14 septembrie, după trei săptămâni de la alegerea sa, în timpul unei reuniuni cu partizanii săi din cartierul general al Forțelor Libaneze și Muntele Liban, pe care chiar el le crease regrupând aproape toate milițiile creștine din Beirutul de Est, este asasinat alături de numeroase alte persoane.

Recunoscut ca interlocutor de SUA, el a sfârșit prin a deranja politica pusă în practică de toate puterile regionale. Asasinul său a fost un membru al PSNS, Partidul Social Naționalist Sirian. Îi succede ca președinte fratele lui, Amine.

Nu este singurul președinte libanez asasinat, lui urmându- i Rene Moawad, care a fost șef al statului doar 17 zile, între 5 și 22 noiembrie 1989. Politician cu vederi moderate, el a creat speranțe pentru mulți concetățeni că lungul război civil se va încheia. Pe 22 noiebrie 1989, după ce plecase de la o ceremonie consacrată independenței țării, o mașină capcană a explodat în Beirutul vestic. El și alte 23 de persoane au decedat în atentat.Nu s-a făcut nicio anchetă serioasă.

În același stil a fost asasinat, la 14 februarie 2005, fostul premier Rafik Hariri. În pofida automobilului blindat, o camionetă încărcată cu 1.800 kg. de explozibil un amestec de RDX, PETN și TNT condusă de un sinucigaș a explodat.Au mai murit alte 21 de persoane, atentatl fiind comus lângă hotelul Saint Georges.

Hariri era liderul comunității sunnite, avea legături foarte strânse cu SUA și țările Occidentale și cu aliații sunniți din Golf, fiind considerat o amenințare pentru influența Iranului și Siriei în Liban. După acest atentat, țara a plonjat în cea mai gravă criză de după războiul civil din 1975-1990.

Am deschis această paranteză prin care am amintit principalele asasinate politice la cel mai înalt nivel din Liban spre a evidenția faptul că, de la un moment dat, nu doar în războiul civil, violența și atentatele au devenit o constantă în această țară. Victime au fost politicieni cu vederi moderate, cu mare reținere față de Siria.

Impactul revoluției islamice din Iran

Un alt eveniment pe care vreau să-l evidențiez s-a petrecut în Iran în 1978, dar el avut un impact mare nu doar în această țară, ci în toată zona. Vicotria revoluției islamice din Iran, izgonirea șahului Reza Pahlavi Aryamehr și preluarea puterii religioase și implicit politice de către ayatolahul Khomeiny au avut implicații imense pentru musulmanii șiiți din tot Orientul Mijlociu.

Când, în primăvara lui 1985 am ajuns din nou la Beirut nu-mi venea să cred ce văd: pe lângă clădirile în ruine și alte imagini dezolante la care mă așteptam, dat fiind că războiul civil încă nu se încheiase, m-au izbit uriașele portrete ale ayatollahului Ruhollah Khomeini. Și nu erau două- trei, ci o puzderie, la nivelul străzii totul fiind absolut copleșitor.

Nu mai vorbesc că, la hoteluri, unde, cândva, ți se vorbea în franceză și engleză, acum totul era în arabă. Când, la un dejun oferit de confrații de la ziarul „L`Orient-Le Jour”, le-am împărtășit aceste impresii, au rămas șocați, dat fiind că, pentru ei, deveniseră lucruri obișnuite.

Un alt fapt integrat perfect acestui context este apariția în sudul Libanului, în urma invaziei israeliene din 1982, a mișcării șiite Hezbollah, despre care s-a aflat oficial mai târziu- în 1985. Este o mișcare ce a jurat supunere Iranului și care este susținută financiar și material de Teheran, cât și de Siria, unde, la putere, sunt membrii ai sectei alauite – șiiți. Este o mișcare aflată mereu pe picior de război cu Israelul, care, dacă, în războaiele precedente, a învins Egiptul, Siria sau Iordania, nu poate spune același lucru despre Hezbollah.

Lungul război civil libanez l-am privit aici din avion, iar în închierea acestui „survol” aș vrea să subliniez că implicațiile sale în Libanul de azi sunt uriașe.De regulă, mulți analiști și publiciști invocă Acordul de la Taef, din 7 octombrie 1989, care a pus capăt războiului civil soldat cu peste 150.000 de vitime și pagube materiale incomensurabile, cu prăbușirea în neant a unei țări cândva fanion în regiune. El a reorganizat echilibrul puterii între diferitele comunitățui reigioase și menținea prezența militară siriană.

Aceasta avea să se închei la 26 aprilie 2005, când, la presiunea străzii și a comunității internaționale, ultimul soldat al Damascului a părăsit Libanul, după 29 de ani de prezență și la două luni după asasinarea lui Rafik Hariri. Atunci, Siria a fost arătată cu degetul, dat fiind că fostul premier intrase în colimatorul ei după ce demisionase din funcție și se opusese prelungirii cu trei ani, până în octombrie 2004, a mandatului președintelui pro-sirian de la Beirut, Emile Lahoud.

Pilonii sistemului libanez s-au erodat

Din această perspectivă privind lucrurile și având în față cu precădere Beirutul devastat de exploziile din 4 august se poate spune că Libanul este o țară în care pilonii sistemului său se prăbușesc pe zi ce trece. În acest sens, un editorial pe tema respectivă publicat, la 26 iulie, în ziarul „L`Orient- Le Jour”, cotidian francofon din Beirut, de Maha Yahya, sublinia că „azi, patru dintre cei cinci piloni-cheie care au susținut țara multă vreme se dezagregă”.

Editorialul începe cu sistemul de împărțire a puterii care a caracterizat Libanul după dobândirea independenței și se baza atât pe o repartiție echitabilă a posturilor de conducere a țării între diferitele comunități, cât și pe „dubla negație” ( nici Occident, nici arabizare), care „nu mai funcționează, fiind slăbit în continuare de blocajele persistente”. E adevărat, el nu este „în pericol de prăbușire imediată”. „Totuși, ultima oară când a fost contestat, Libanul a intrat într-un război civil ce a durat 15 ani”. „Paradoxal, guvernarea pe baze confesionale este acum mult mai ancorată în instituții, ceea ce face ca schimbarea să fie extrem de dificilă”.

Al doilea pilon îl reprezintă rolul Libanului ca republică bazată în principal pe sectorul bancar și servicii, care, scrie autoarea, a ajuns și el la final. În 2018 serviciile bancare au contribuit cu 8,5% la PIB, iar turismul (în principal hotelurile și restaurantele) cu 3,1%. Azi, pierderile din sectorul bancar sunt estimate la 83 miliarde dolari. „Într-o țară care importă aproape tot ce consumă, controalele informale ale capitalurilor și anularea liniilor de credit ale intreprinderilor arată că sistemmul bancar nu mai funcționează”, conchide ziarul.

Această prăbușire economică și distrugerea bogățiilor care decurge din ea au anihilat al treilea pilon al țării – clasa mijlocie, „istoricește una dintre cele mai bogate, mai ingenioase și mai profesioniste din regiune”.

Al patrulea pilon al sistemului îl reprezintă libertățile publice, și el fiind pe cale să se erodeze. După independență, Libanul a fost reputat pentru libertatea de expresie și presa înfloritoare: la finele anilor 1940 în țară apăreau 39 de cotidiene și 137 de periodice în trei limbi. De asemenea, în apogeul ei, această țară a servit ca refugiu pentru disidenți și refugiați și se putea lăuda cu o viață culturală și intelectuală fără echivalent în regiune.

Este un rol pe care l-a jucat până de curând, dar într-o manieră nai puțin eficientă. Or, în ultimii ani, se asistă la o creștere alarmantă a hăituirii militanților, disidenților și refugiaților cu ajutorul serviciilor de Securitate, tot mai agresive, și al unui sistem judiciar maleabil.

Cât privește al cincilea pilon al sistemului libanez, armata și forțele de Securitate internă, și acestea resimt efectele crizei economice catastrofale, cu scăderea salariilor și a pensiilor.

Azi, imaginea țării este una ternă, dacă nu chiar sumbră, și pe acest fundal au venit deflagrațiile de la 4 august, care au pus în evidență imediat delăsarea, lipsa de resposabilitate și paralizia instituțiilor statului.

Hezbollahului – stat în stat

Ancheta declanșată imediat după catastrofa soldată până acum cu 178 de morți, 6.000 de răniți și 300.000 de sinistrați este în curs. Investigațiile au descoperit că, atât președintele Michel Aoun (creștin maronit), cât și premierul demisionar Hassan Diab (musulman sunnit) au fost avertizați de uriașul pericol ce-l prezentau cele 2.750 tone de nitrat de amoniu stocate în portul Beirut, iar ei au alertat pe rând Consiliul Suprem de Apărare. Toate acestea se întâmplau cu 14 zile înaintea deflagrațiilor.

Autoritățile portuare, cele vamale și serviciile de Securitate erau la curent, toate, cu faptul că acele substanțe chimice periculoase au fost depozitate în port, dar au aruncat una asupra alteia resonsabilitățile, după cum au arătat serviciile de Securitate. Începând de la 11 august, mai mulți miniștri au fost audiați în legătură cu prezența în port a acelei substanțe a cărei explozie a provocat și pagube materiale estimate până azi la peste 15 miliarde dolari. Este vorba de fostul ministru al lucrărilor publice, Ghazi Aridi, urmat de alți trei miniștri, între care Michel Najjar, demisionar, care a deținut portofoliul lucrărilor publice

În afara amănuntelor privind alertarea repetată a conducerii țării și guvernului nu există informații privind cauza exploziilor devastatoare, dar mulți ziariști străini amintesc câteva fapte importante. Astfel, ei precizează că guvernul format la 21 ianuarie și condus de universitaruul Hassan Diab era unul al Hezbollah și al aliaților săi majoritari în Parlament.

În al doilea rând trebuie reținut că, dacă se ține seama de situația geopolitică la zi a Libanului, tebuie avută în vedere creșterea constantă a puterii și inflenței mișcării șiite pro-iraniene Hezbollah, percepută azi ca „un stat în stat”, capabilă oricând să paralizeze instituțiile statului. De altfel, cum spuneam mai înainte, duvernul Diab a fost creat de aceasta și acoliții ei.

Aici aș propune o paranteză. În 1994 când am însoțit un important demnitar român în vizita sa oficială în Liban, în program a figurat și o deplasare la vestitul Baalbeck. După ce convoiul de mașini a mers o bună bucată de drum s-a oprit și nu erau semne că vom porni curând. Nu prea târziu am aflat de ce. Intrasemm în fieful Hezbollahului și „sepepiștii” mișcării voiau să asigure ei protecția, cei de la centru nu acceptau, parlamentări, nervi, etc.Într-un târziu s-a ajuns la o soluție de copromis datorată personalității în vizită și nu principiilor fiecărei părți”

Portul, plămânul economic și raiul contrabandei

Revenind la deflagrații, reamintesc faptul că au distrus practic portul Beirut, el având un crater de 43 de metri adâncime. Plămân al economiei Libanului și, după cum arată televiziunea franceză Europe 1, el este și epicentru al contrabandei. Vital pentru economia țării, care importă o mare parte din hrană, portul Beirut se află sub controlul Hezbollah, singura mișcare libaneză care și-a păstrat armele în urma războiului civil din 1975-1990, scria săptămânalul parizian „Le Point” imediat după explozii.

Dacă, în ce privește originile acesteia, trebuie așteptate rezultatele anchetei, trebuie spus că portul Beirut este paralizat în întregime. Condus de un grup privat, și perceput și ca un simbol al corupției din Liban, el este simbolul economiei libaneze cu cele opt milioane de tone de mărfuri care tranzitează anual prin el. Dar, deopotrivă, portul este o placă turnantă a pieței negre și contrabandei.

„Portul este în principal Hezbollah”, declară un om de afaceri, care invocă mita constantă ce înlocuiește taxele vamale. Asta pentru că gestiunea lui a fost încredințată unui grup privat și, potrivit lui Rabih El Chaar, avocat, conducător al unui ONG anticorupție, Sakker El Dekkene, statul libanez „este infiltrat de mafii care au pus mâna pe sectoarele particulare”. În cazul portului, „în principal Hezbollah este la manete”, explică același Rabih El Chaar la „Europe 1”. „Este strategic să livrezi arme și muniții și să alimentezi ceea ce Hezbollahul numește rezistența sa”.

Saad Hariri, premierul țării până în octombrie 2020, mersese până acolo încât promisese un mai bun control al docurilor portului, ceea ce, cum este ușor de bănuit, a deranjat pe foarte mulți din Liban și din afară.

Mai notăm că, întâmplător sau nu, exploziile devastatoare din portul Beirut au avut loc în ziua în care, la Haga, Tribunalul Special pentru Liban (TLS) trebuia să pronunțe verdictul în procesul prin care patru indivizi, prezumtivi membri ai Hezbollah, erau judecați în contumacie pentru asasinarea, la 14 februarie 205, la Beirut, a fostului premier Rafik Hariri.

Principalul suspect în procesul fluviu, Salim Ayyash, 56 de ani, a fost acuzat de „omicid intenționat” și de a fi fost conducătorul echipei care a efectuat atacul. Alți doi inși – Hussein Oneissi, 46 de ani, și Assad Sabra, 43 de ani – au fost inculpați pentru că au înregistrat o falsă casetă video prin care revendicau crima în numele unui grup fictiv. Ultimul suspect este Hasssan Habib Merhi, 54 ani, acuzat de mai multe fapte: complicitate la comiterea unui act terrorist și complot pentru a comite acest act. Mustaffa Badreddin, principalul suspect descris drept „creierul” atentatului de anchetatori, a decedat între timp și nu a mai fost judecat. În final sentința a achitat trei dintre acuzați, singurul condamnat fiind Salim Ayyash.

De notat că Hezbollahul a respins orice responsabilitate în comiterea acestui atentat și nu a recunoscut TLS. În fine, în ședința de marți, 18 august, un judecător al TLS a declarat că nu există nicio dovadă privind implicarea în vreun fel a Hezbollahului în acest atentat.

Odiseea navei „Rhosus”

Revenind la devastatoarele explozii de la 4 august, trebuie spus că foarte mulți publiciști au refăcut odiseea navei „Rhosus” și au aut ce descoperi.Cum se știe, cele două explozii au fost provocate de 2.750 tone de nitrat de amoniu abandonate în 2013, în timpul unei opriri neprevăzute a navei care le transporta. Francinfo a refăcut întreaga odiseie a ultimei călătorii a navei „Rhosus” într-un amplu reportaj din care reproducem cele mai importante fragmente.

„Rhosus” în aprilie 2013, la Volos –Grccia

„Atenție la Rhosus”. Avertismentul datează din septembrie 2012. Apărut pe un forum al marinarilor ucrainieni, mesajul însoțit de numele și înmatricularea cargoului apare aproximativ opt ani mai târziu, după exploziile care au devastat Beirutul, marți, 4 august.

Produsul chimic pe care-l transporta, rămas timp de aproape șapte ani în portul Beirut, nu ar fi trebuit să se găsească niciodată în Liban. Iar nava care îl transporta, cu atât mai puțin. Pentru a înțelege cum a fost abandonată această marfă în portul din Orientul Mijociu, ceea ce a condus la această dramă, trebuie să ne reamintim ultima traversare a cargoului. O călătorie între Batumi, din Georgia, și Beira, în adâncul coastei mozambicane.

Navă veche, sub pavilion moldovenesc

Septembrie 2013. Nava care se pregătește să iasă în larg spre Mozambic este un cargou de construcție japoneză, de puțin peste 86 metri lungime și 12 metri lățime, numită „Rhosus”. Construită în 1986, și-a schimbat numele de patru ori și a navigat subșase pavilioane diferite, potrivit Organizației maritime internaționale. Din februarie 2012, aceasta este, ca o bună parte a flotei comerciale, înmatriculată într-o țară „numită de complezență”, în cazul acesta, Moldova.

Potrivit autorităților navale de la Chișinău, aceasta aparține unei societăți înregistrate în Panama, dar localizată în Bulgaria, Briarwood Coop. Armatorul s-a schimbat în cursul aceluiași an: „Rhosus” a trecut în mâinile unui rus, Igor Greciușkin, a cărui societate,Teto Shipping are sediul în Cipru.

„Rhosus” în septembrie 2012

Pavilionul moldovenesc de complezență permite armatorului sau proprietarului să realizeze un „dumping triplu”, explică Christian Buchet, director al Centrului de studii marine de la Institutul Catolic din Paris. „Un dumping fiscal”, prin scutirea de numeroase taxe, „un dumping social prin angajarea de marinari care poate nu au toate calificările necesare și care vor fi plătiți mai prost, și un dumping tehnic, adică vor fi mai puțin urmăriți în ce privește clauzele de securitate și condițiile navei”, explică acesta. Nava era într-o stare bună atunci când a fost preluată de rus, dar acesta din urmă a început să facă economii în ce privește piesele navei și proviziile noastre. A redus echipajul la maximum, de la 12 la 10, explică Vladimir Kriveț, marinar pe „Rhosus”, din mai până în noiembrie 2012, citat de Franceinfo. Nava, atunci veche de 27 de ani, se învechește și prezintă numeroase mici probleme tehnice. Inspecțiile realizate în iunie 2013 la Saida (Liban) și iulie 2013 la Sevilla (Spania) indică 17 și respectiv 14 probleme, potrivit Equasis, o bază de date a Uniunii Europene.Cabinele erau mici, mecanicii se confruntă cu numeroase probleme, iar avariile nu sunt reparate, precizează marinarii pe forumul ucrainean. Salariile sunt foarte mici, plătite doar la sfârșitul misiunii, și echipajul este prost hrănit, își amintește Vladimir Kriveț, un marinar care a lucrat pe cargou timp de șapte luni în 2012. „A fost cea mai rea experiență pe mare”, spune el.

În 2013, echipajul nemulțumit este înlocuit în totalitate, precizează asociația ucraineană Assol, implicată în apărarea mai multor foști marinari de pe „Rhosus”, citată de Franceinfo. Un nou echipaj este recrutat (cu ucrainieni și ruși) pentru ceea ce va fi ultima călătorie a cargoului.

Plecarea din Batumi, în direcția Mozambic

În portul Batumi, din Georgia, noul echipaj încarcă, la sfîrșitul lui septembrie 2013, 2 750 de tone de nitrat de amoniu în calele navei. Produsul chimic, care servește la fabricarea de îngrășăminte și explozivi, este ambalat în mari saci albi. Porivit BBC, încărcătura a fost expediată de o întreprindere georgiană, Rustavi Azot LLC. Societatea a vândut acest important stoc chimic unei întreprinderi din Mozambic. Igor Greciușkin ar fi încasat un milion de dolari pentru a asigura transportul încărcăturii în Africa de Est, a declarat Boris Prokoșev, căpitanul Rhosus, pentru antena rusă a Radio Europa Liberă. „Căpitanul precedent mi-a spus acest lucru”, a precizat el.

Nava părăsește Caucazul și se oprește în portul Tuzla, aproape de Istanbul, unde îl recuperează pe căpitanul Prokoșev. Următoarea oprire este în Pireu, Grecia, pentru încărcarea cu carburant și provizii. În toamna lui 2013, „Rhosus” trece prin Georgia, Turcia, Grecia și se oprește la Beirut, în Liban.

Probleme financiare în Mediterana pentru navă

Aici intervin primele probleme. Armatorul navei nu plătește furnizorilor pentru echipamentele și produsele comndandate, declară căpitanul.„Spunea că nu are bani”, își amintește el. Omul de afaceri anunță echipajul că nu mai are mijloace financiare pentru a plăti traversarea Canalului de Suez, dar că a găsit o soluție: vaporul se va opri la Beirut pentru a lua o a doua încărcătură, constând în echipamente grele, pe care va trebui să le transporte până la Aqaba, în Iordania. Două opriri suplimentare sunt astfel prevăzute în ultimul minut pentru a spori profiturile traversării. Nitratul de amoniu fiind un produs toxic, care nu are „o valoare de piață mare”, se întâmplă ca armatorii să încerce să-și crească profitul scăzând salariile sau diversificându-și încărcăturile, notează Christian Buchet. Pentru Rhosus, se observă că „ne aflăm în fața unui de caz de profit cu risc”.

„Rhosus” ar fi trebuit să își continue drumul în Iordania pentru a ajunge la destinația inițială, Beira, în Mozambic.

„Abia în Mediterana, echipajul a realizat că traversarea era periculoasă din cauza stării navei și naturii încărcăturii”, povestește Assol. Două luni după plecarea din Georgia, „Rhosus” atinge coastele Libanului. „Navei i s-a permis să intre în apele Libanului și să ancoreze”, adaugă asociația ucraineană. Acostată în portul Beirut, echipajul începe să aducă la bord a doua încărcătură, utilaje pentru terasamente și lucrări publice. In cursul manevrelor, aceste echipamente grele strică ușile de marfă, declară Boris Mușințak, fost șef de echipaj, citat de Reuters. „Nava ușilor s-au rupt”, era veche și panourile precizează acesta. Echipajul pune capăt operațiunii, refuzând să își asume riscuri.

Potrivit declarațiilor a doi avocați din Beirut, pentru jurnalul specializat Th Arrest News, nava era imobilizată deoarece se constataseră numeroase probleme tehnice la bordul acesteia. De altfel, creditorii se sesisează și ”sunt emise trei mandate de arestare împotriva cargoului”. Autoritățile confiscă Rhosus în decembrie 2013, indică Reuters. Traversarea ia sfârșit. Nava nu a mai ajunge niciodată în Mozambic.

11 luni pe o închisoare plutitoare

Începe un infern de 11 luni pentru echipaj. După imobilizarea navei, omul de afaceri rus dispare. Cheltuielile portuare și salariile echipajului nu sunt plătite. Igor Greciușkin depune dosarul de faliment al întreprinderii sale cipriote.

„Încărcătura nu a fost solicitată de destinatar și a fost abandonată de proprietarul navei”, declară Assol, care a venit în ajutorul echipajului. „Este mult mai ieftin pentru armatorul veros să-și abandoneze nava și să dispară în spatele unei societăți-ecran”, spune Christian Buchet. Acest lucru nu se mai întâmplă în Europa, dar este ceva frecvent în alte părți ale lumii. Membrii echipajului, în frunte cu căpitanul, nu își primesc niciodată salariile și nici nu au cu ce să revină acasă”.

file:///C:/Users/user/Desktop/harta.gif

„Rhosus ” a fost în final abandonată, acostată la un chei din portul Beirut, la câteva sute de metri de hangarul unde s-a produs explozia.

Marinarii sunt autorizați să părăsească nava și să revină în Ucraina, dar „patru membri ai echipajului rămân la bord: căpitanul (de naționalitate rusă), bucătarul, conducătorul echipajului și al treilea mecanic, toți ucrainieni”, precizează site-ul FleetMon.

Din cauza datoriilor și periculozității încărcăturii, acești marinari sunt obligați să rămână la bord. „Li s-au luat actele, astfel încât, și dacă voiau, nu puteau părăsi nava”, spune Assol, care adaugă că „nava avea nevoie de reparații: existau o scurgere și probleme mecanice”. Cabinele sunt mici iar aparatele de aer condiționat, stricate. „Acești marinari au rămas timp de 11 luni fără bani, fără hrană și îngrijiri medicale”, afirmă asociația ucraineană.

Lăsați fără resurse, cei patru membri ai echipajului sunt hrăniți de autoritățile din port, povestește căpitanul Prokoșev. El adaugă că îi scria în fiecare lună președintelui Vladimir Putin pentru a cere ajutorul Moscovei. Dar în zadar. „I-am scris că situația noastră era mai grea decât a deținuților. Deținuții știu când vor fi eliberați, dar noi nu știam!” Niciuna din țările citate în această poveste (Ucraina, Rusia, Georgia, Cipru sau Mozambic) nu va veni în ajutorul echipajului. Potrivit lui Boris Prokoșev, cei patru marinari vând până la urmă carburantul navei pentru a-și plăti un avocat și a da în judecată autoritățile libaneze. Recent, fotografii din acea vreme au apărut pe rețelele de socializare.

Încărcătura – descărcată, nava scufundată

„Rhosus” a fost descărcată și apoi deplasată la câteva sute de metri de hangarul 12 în portul Beirut ( de culoare roșie în imagine), unde a fost stocată încărcătura de nitrat de amoniu.

Echipajul este eliberat în august 2014, în urma sentinței date de un judecător libanez. Igor Greșușkin reapare și finanțează întoarecerea marinarilor După plecarea lor, autorităților libaneze le revine responsabilitatea navei și încărcăturii acesteia, potențal explozivă. Vama transferă nitratul de amoniu într-un depozit din port, hangarul nr 12, unde va rămână definitiv, fără a fi reclamată de întreprinderea mozambicană.

„Rhosus” a fost deplasată la câteva sute sute de metri de hangar, sfârșind prin a se scufunda între decembrie 2017 și martie 2018, după cum arată imaginile din satelit furnizate de Google Earth, probabil din cauza vechimii și stării degradate. „Astăzi, 80% din naufragii sau avarii provin de la nave de peste 15 ani”, precizează Christian Buchet.

„Rhosus” dispare în apele portuare, dar continuă să bântuie memoria marinarilor care au lucrat pe navă. Amintirea dureroasă a aventurii lor la bord este trezită de explozia care s-a abătut asupra capitalei libaneze. „Îmi pare foarte rău pentru oamenii care au suferit din cauza acestei nave. Armatorul este de vină pentru tot ce s-a întâmplat”, declară un fost marinar, Vladimir Kriveț, pentru Franceinfo. Pe membrii ultimului echipaj îi încearcă sentimente de tristețe și mânie în fața insinuărilor care îi vizează, declară Assol. Toți arată cu degetul pe armator și autoritățile libaneze care sunt responsabile de această catastrofă. Igor Greciușkin a fost interogat de poliția cipriotă pe 6 august, la cererea Libanului, a anunțat presa locală. Ancheta continuă. „Rhosus” s-a scufundat în portul Beirut între decembrie 2017 și mai 2018.