Obținând victoria (ceea ce am prevăzut în toate materialele scrise pe această temă, după îndepărtarea de către PSD a lui Călin Popescu-Tăriceanu) și, în plus, ea producându-se la un scor dublu față de cel obținut de contra-candidata sa, dl Iohannis și-a reînnoit în mod confortabil mandatul, având acum toate pârghiile văzute și nevăzute de a-și pune în practică programul și ideile.
Strategia de a ajunge în turul doi neapărat cu dna Dăncilă a funcționat negreșit. Întreaga secvențialitate – se vede cu ochiul liber – a fost lucrată de profesioniști, pe efect de domino, și merită reamintită, ca un inventar-școală de cauzalități perfect exploatate în mentalul public:
1. Lipirea referendumului anti-corupție de alegerile europarlamentare din 26 mai. Ca urmare:
2. Câștigarea majoritară a pachetului de voturi. Ca urmare:
3. Transformarea legitimizării obținute astfel la urne în legitimizara psihozei anti-Dragnea. Ca urmare:
4. Vacantarea postului de președinte PSD. Ca urmare:
5. Numirea prim-ministrului PSD ca președinte PSD, cunoscându-se de cine trebuie (sau fiindu-i stimulată) dorința de mărire cotrocenistă și, deci, nevoia de a-l exclude pe Tăriceanu de la candidatura comună. (E posibil ca dna Dăncilă să fi fost recrutată – fie și doar “în orb”- pentru cauza Iohannis chiar la momentul acceptării ei de către Palatul Cotroceni drept prim-ministru). Ca urmare
6. Ruperea, drept răzbunare provocată, de către ALDE a alianței cu PSD. Ca urmare:
7. Pierderea Parlamentului de către PSD. Ca urmare
8. Trecerea moțiunii de cenzură și căderea guvernului PSD. Ca urmare:
9. Exacerbarea narativului de dezastru găsit de noul guvern după plecarea vechiului guvern, profitabil dlui Iohannis.
10. În paralel, depunctarea contra-candidatului de dreapta, Dan Barna, prin izbucnirea scandalului gestionării defectuoase a fondurilor europene, ceea ce i-a netezit în continuare calea dnei Dăncilă către turul al doilea. Ca urmare:
11. Dna Dăncilă intră în turul al doilea.
12. Campanie electorală ținută la capac. Evitarea dezbaterii directe, singurul moment care ar fi putut da naștere unui tsunami de emoție, de natură să pună în pericol victoria îndelung programată a dlui Iohannis.
În aceste condiții profesioniste, nu ne-a mirat deloc relaxarea tonului de după anunțarea rezultatelor și asumarea rolului de președinte al tuturor românilor (deci inclusiv al suporterilor PSD). Este exact ce trebuie să spună, ca la carte, un candidat, după ce câștigă alegerile. Folosirea instrumentelor exclusiv democratice și depersonalizarea statului de drept printr-o funcționare nu în umbra oamenilor, ci în lumina dreptății, ar completa această bună intenție. De altfel, ieșirea din logica de război româno-român – cel puțin la nivel declarativ – a fost reafirmată și de către Rareș Bogdan, purtătorul de cuvânt neoficial al președintelui, un fel de Richelieu fără cruce, al cărui verbiaj frenetic, nu de puține ori și populist, și patriotard, a jucat un rol substanțial în succesul partidei Iohannis-PNL, inclusiv la românii din străinătate.
Dincolo de suportul colosal arătat de aceștia pentru Iohannis (vom continua să evităm cuvântul Diaspora, pentru că introduce o discriminare între conaționali, oriunde s-ar afla), scrutinul de acolo rezolvă o problemă de principiu, speculată în fel și chip de analiști, după tumultoasele scrutinuri anterioare. Este vorba de participarea remarcabilă, de aproape un milion de persoane, consemnată – nota bene – în lipsa oricăror scandaluri la urne, pe seama cărora se punea, până acum, emoția pro-iohannistă. Iată că, fără niciun scandal, emoția a fost și mai puternică, ceea ce înseamnă că nu este o simplă emoție, ci este convingere, care, indiferent cum a fost indusă, este o realitate – putând sau neputând fi înțeleasă de alți români din țară, dar neputând fi negată.
În interiorul acestei convingeri – devenită chiar cultură anti-PSD – sunt dizolvate, desigur, toate frustrările care i-au gonit din țară de-a lungul timpului, inițiate și patronate, trebuie spus clar, încă de la instaurarea FSN-ului cripto-comunist al lui Ion Iliescu (teroriști, mineriade, tratat cu Gorbaciov etc.), balast de care nicio conducere PSD nu s-a delimitat ritos. A intervenit apoi și o demonizare inerentă prin efectul de „rostogolire a bulgărelui de zăpadă”, provenită din acumularea derizoriului cotidian, care a fost cam același indiferent de guvernare. Toate sunt exacerbate, ca o rană deschisă peste care torni perhidrol, de aroganțele, indiferențele și sictir-ul afișate de unii șefi de misiune și funcționari consulari, trimiși de PSD pe pile și amantlâcuri, care îi tratează pe conaționalii noștri – la ghișeu sau în alte ocazii – ca pe cetățeni de categoria a doua, dând tot timpul impresia că nu ei se află în slujba serviciului public, ci publicul se află în slujba serviciului lor. Le put românii din străinătate, pentru că, în cultura Ministerului de Externe – prea puțin reformat la nivelul mentalității de „cetate asediată”, de extracție comunistă – românii din străinătate erau considerați trădători. Atunci, este explicabil de ce românii din străinătate, la rândul lor, sunt mefienți sau chiar ostili autorităților române, pe oriunde le-ar prinde, iar PSD-ul, văzut ca moștenitor al PCR-ului, este făcut țap ispășitor. Pe fondul acestor sensibilități dobândite istoric, dacă te mai apuci să mai și scapi cuvinte de desconsiderare gen “ăștia” (Dăncilă) sau vulgarități lăutărești neamendate (Bădălău), nu te mai spală nicio apă.
Problema care se pune, din punct de vedere existențial, este în ce măsură – după îmbunătățirea situației promisă de partida Iohannis-PNL, care, iată, are acum tot teatrul de operațiuni sub control – românii vor începe să se întoarcă în țară, motivație pe care au susținut-o frecvent, ca legitimizare a exercitării votului privind soarta spațiului nativ (în care, însă, pe moment cel puțin, nu mai trăiesc efectiv). Vom trăi și vom vedea.
Pe de altă parte, necesitatea reformării stângii, ca parte a profilului democratic, european, al țării, este iarăși o necesitate. Actualul PSD a luat cele mai puține voturi în 30 de ani de post-ceaușism. Geoană a luat 5 milioane, Ponta a luat 5 milioane, Dăncilă a luat 3. Ce poate fi mai clar decât atât?
Când te uiți la reacțiile de supărare din tabăra PSD, te umflă răsul. Au fost avertizați de toți analiștii lucizi că un candidat membru PSD nu poate câștiga – nici acum și nici în viitorul previzibil – fotoliul de la Cotroceni. Li s-a spus asta de un an de zile, iar și iar. Și totuși, orbiți de aroganța de partid mare, de prostie și de iresponsabilitate, au continuat să dea, obsesiv, cu oiștea-n gard, andorsând-o pe Dăncilă (recrutată sau doar închipuită, nu mai contează). În consecință, debarcarea dnei Dăncilă nu este suficientă, tot CPEx-ul care a aprobat atât candidatura ei cât și refuzul alianței din ceasul al treisprezecelea cu Ponta și Tăriceanu (care ar fi salvat guvernul) trebuie să plece.
Dacă PSD vrea să revină, îi trebuie o schimbare drastică, și de construcție, și de imagine. Adică, degeaba pleacă, să spunem, un Codrin Ștefănescu dacă vine în locul lui un Manda sau un Oprișan. Degeaba pleacă Vasilescu, dacă vine în locul ei Plumb. În prima linie a partidului trebuie să apară oameni noi –- care nu au avut ghinionul demoniac de a se fi atins nici de Dragnea, nici de Dăncilă. Și există capacități remarcabile, de ținută, profesori universitari, care ar trebui aduși în față. Fifor ar putea să rămână. Firea – în mod sigur. Poate a venit și rândul ei. Negrescu, Pleșoianu sunt iarăși nume. Ciolacu nu ni se pare o soluție. Grindeanu e un alt hedonist, gen Orlando. Oricine ar veni, are de tăiat în carne vie. PSD trebuie să aleagă altă cale decât a trăi cum face toată lumea în România – pe greșeala adversarului, recte pe erodarea guvernului Orban. Trebuie să se reîmprospăteze masiv. Nu înseamnă că toți cei de acum sunt incompetenți sau necinstiți, ci, pur și simplu, înseamnă că percepția pe care publicul o are despre ei este iremediabil compromisă (pe drept sau pe nedrept – nu mai contează), așa cum un ciorap de mătase, dacă i s-a dus un fir, devine impracticabil și trebuie aruncat. În politică, asta înseamnă retragerea în linia a doua sau a treia. Orice politician, mai devreme sau mai târziu, își epuizează resursa. În momentul acela, trebuie să plece pentru că își face rău lui, dar face rău și celor din jur. Sună cinic, dar ăsta-i jocul în politică. Până și Churchill, și de Gaule, și Kohl, și Thatcher – când și-au epuizat resursa – au fost nevoiți să plece. Punct. Ați văzut vreodată un prim-ministru britanic – odată plecat – să mai încerce să revină? Pe continent, Sarkozy a încercat, dar n-a reușit. Iar pe continentul nostru de vanghelioane, mesajul Moldovei (fief tradițional PSD, dar câștigat acum de Iohannis) este clar: „Nu vă mai vrem, plecați!”
maestre desi analiza acestui „to do list” (al celor care au orchestrat aceste alegeri „libere”) pare a fi corecta ea este inutila si tardiva pentru majoritatea celor care au nevoie de „rezultate” nu de analize…putem specula in continuare ca trupetii executivi ai psd (dancila,fifor, teodorovici) au fost pe post de „iepuri” in atelajul birchalit (scuze birjarit), dar asta nu ar fi decat explicatia pentru tensiunile din psd!… faptul ca „iepurii” au crezut ,la un momentdat,ca pot si castiga (dupa ce au dat-o afara si nu prea pe birchall!) este doar un fapt cojunctural determinat de tot mai evidenta fractura neosecurista…ar fi interesant de previzionat noul „to do list” …tot ce pot sa spun, ca observator, este ca am vazut veselie mai mare la bocitoare la pomana decat la iohannistii din „faetonul de gala” al monumentului de aroganta, ipocrizie si rautate dupa acest succes orchestrat…siktir democratie neosecurista, coloniala, iohannista si antiromaneasca!