“Povestea unei trilogii”
Joi, 18 aprilie, la ora 19.00, la Librăria “Humanitas” de la Cişmigiu, Daniela Zeca-Buzura vă va împărtăşi „Povestea unei trilogii” – secrete din culisele scrierii romanelor “Istoria romanţată a unui safari”, “Demonii vîntului” şi “Omar cel orb”, publicate la Editura “Polirom” şi devenite în scurt timp de la apariţie bestselleruri.
La sfârşitul lui 2009, după ce romanul “Istoria romanţată a unui safari” şi-a epuizat patru tiraje succesive, a fost declarat bestseller, iar critica literară l-a considerat o „variantă feminină şi postmodernă” a celebrului “Maitreyi” al lui Mircea Eliade, Daniela Zeca – o autoare care se întorcea în literatura română după o tăcere de 9 ani – şi-a declarat intenţia de a continua scriind o „trilogie orientală”, o suită de trei poveşti ale alterităţii şi ale iniţierilor eşuate. Astfel, după o documentare asiduă şi după ce a parcurs Africa de Nord, Iordania, Libanul şi Iranul, a locuit în familii de musulmani şi a purtat văl, uitându-şi voit privilegiile, deprinderile şi libertăţile occidentale, autoarea a încheiat, la sfârşitul anului 2012, cea de-a treia carte a unei explorări inedite şi palpitante pe care un spirit european o face în lumea secretă şi necunoscută a Orientului Mijlociu.
Viziunea autoarei nu are nimic turistic şi trece dincolo de clişeele curente pe care, din ignoranţă sau din comoditate, le vehiculăm atunci când facem referiri la orizontul Persiei vechi şi al Iranului actual sau la recenta „primăvară arabă”.
În acest context, nici rebela şi pasionala Darrielle, nici bijutierul-alchimist Saiyed şi nici exilatul Omar nu mai apar ca simple personaje exotice şi fascinante ale unui univers diferit de Europa, ci ca destine marcate de convulsiile lumii globale în care trăim şi în care temerile, dilemele şi neîmplinirile sunt comune: fuga, destrămarea ideii de sine într-o civilizaţie a excesului, singurătatea şi iluzia puterii câştigate prin forţă şi bani, singurătatea şi finalul dezastruos al acestor nefericiri. Concluzia, tristă, este că nu rămânem niciodată fideli promisiunilor pe care le facem.
În octombrie 2012, când “Omar cel orb”, ultimul titlu al trilogiei, a intrat în librării, prozatoarea nu a făcut decât o confesiune eliptică: “În ianuarie 2010, când am urmărit pe CNN inaugurarea celui mai înalt turn din lume, Burj Khalifa, din Emiratele Arabe, am ştiut că voi pleca spre Dubai, ca să spun chiar dinăuntrul lui un basm parodic şi modern despre opulenţă, aur şi putere, iar când «Demonii vântului» a fost gata, m-am îndreptat înspre controversatul Teheran al lui Mahmoud Ahmadinejad, ca să vorbesc despre credinţă, iubire şi moarte. Iranul profund în care am trăit ca o femeie şiită şi despre care am scris nu e unul despre care puteţi afla din ştirile de la TV sau dintr-un film de Oscar, precum recentul «Argo» al lui Ben Affleck, şi de aceea cred că drumul către întâlnirea încordată şi intensă pe care v-am rezervat-o cu cele trei teritorii orientale văzute cu ochii unei prozatoare ce a locuit până nu demult în fosta enclavă estică de dincolo de zidul Berlinului trebuie început cu povestea islamică a unui exil, pentru a ajunge sub zarea deschisă a dragostei care ne salvează”.
Dincolo de sugestiile acestei mărturisiri, atât critica literară, cât şi numeroşii cititori au descifrat în cele trei romane o hartă simbolică a interiorităţii neconsolate, valabilă pentru oricare individ implicat şi lucid al planetei, la începutul celui de-al treilea mileniu. De aceea, s-a spus, putem vorbi despre literatura Danielei Zeca „precum despre vraja hipnotică a unui cântec de sirenă, măiestrit în ani lungi de tăcere”.
Participă, alături de autoare, Daniel Cristea-Enache, Cristian Tabără.
Fragmente din lectura romanelor vor fi interpretate de actorul Marius Bodochi.
Recital Amir Heydarkhodaee şi Ati de Chile – “Persian Afro-American Music InFusion”.
“Ultimul dans al lui Charlot”
Aventură, sentiment, lacrimi şi râsete, emoţia cinematografului şi minunile unei naţiuni care reuşea să viseze cu ochii deschişi, cu ajutorul celui mai iubit vagabond din toate timpurile.
Într-o seară de Crăciun, Moartea îl vizitează pe Charlie Chaplin în casa lui din Elveţia. Marele actor şi regizor e trecut de optzeci de ani, dar are un fiu încă mic şi ar vrea să-l vadă crescând. Într-o clipă de curaj, Chaplin îi propune un pact Bătrânei Doamne: dacă va reuşi să o facă să râdă, va câştiga încă un an de viaţă. Începe astfel un dans cu Moartea, iar în noaptea aceea nu-l va salva tehnica experimentată a actorului, ci comicul involuntar stârnit de suferinţele vârstei. Dar problema e departe de a fi rezolvată: an după an, de Crăciun, Bătrâna se va întoarce să-l ia, aşa că va trebui să-i provoace măcar un hohot de râs. În aşteptarea întâlnirii fatale, Chaplin îi scrie fiului o scrisoare lungă şi plină de pasiune. Vrea să-i spună povestea reală a trecutului său, cea pe care nimeni n-a auzit-o vreodată, şi iată că din cuvintele sale se întrupează aventura rocambolescă a unei vieţi şi tabloul unei epoci revoluţionare.
„Roman pasionant şi nostalgic, «Ultimul dans al lui Charlot» alunecă graţios prin biografia lui Charlie Chaplin fără să se lase copleşit de renumele personajului legendar. Fabio Stassi se dovedeşte un povestitor atent, care nu se pierde în detalii, prelungind mitul lui Charlot într-o naraţiune pe cât de puternică, pe atât de subtilă”, scria cronicarul de la “Il Messaggero”.
„O carte încântătoare, «Ultimul dans al lui Charlot» omagiază unul dintre geniile secolului trecut, care continuă să influenţeze şi astăzi gustul contemporanilor”, comenta “Giornale di Brescia”.
“Davaiştii”
În acest roman, Irvine Welsh revine la personajele lui deja familiare, Renton, Sick Boy, Spud, Begbie & Co. Acum aflăm cum au ajuns ei să fie dependenţi de heroină: pe de o parte, împinşi de „probleme personale”, iar pe de altă parte, din cauza dificultăţilor socio-economice din Scoţia anilor ’80.
Revolta şi neputinţa mocnesc în fiecare dintre personajele romanului “Davaiştii”. Renton, Sick Boy şi alţii asemenea lor se dezlănţuie uneori în fapte pline de cruzime, alteori în farse hilare, care se înşiruie pe paginile romanului ca în “Trainspotting”. Precum într-un film mut, ei sunt hilari sau patetici, provoacă furia sau mila. În pofida atmosferei predominant sumbre, ploioase, uneori războinice, care se aşterne treptat-treptat peste Scoţia şi peste gaşca baieţilor de cartier, firul subteran ce încheagă romanul este un îndemn optimist: poţi supravieţui dacă eşti sincer faţă de tine şi dacă te încumeţi să iubeşti. Cum ar zice Spud: „Super-benga, frate, gen!”.
„Stilul descriptiv al lui Welsh este desăvârşit – crud, violent şi uneori liric –, dar supremul lui talent este cel al dialogului. «Davaiştii», ca şi «Trainspotting», «Ecstasy», «Acid House» şi «Jeg», este un roman după care se poate face cu uşurinţă un film. Ironia, indignarea şi inteligenţa ascuţită ţâşnesc pur şi simplu din paginile lui”, apreciază “The Independent”.
„Irvine Welsh este acum punkistul care a crescut, a devenit mai înţelept şi mai convingător”, comenta “The Times”.
“Ultima fugară”
Trasee secrete, case conspirative, pedepse sângeroase, ură şi răzbunare, iar pe dedesubt, ca un curent nestăvilit, dorinţa de libertate care ţine totul în mişcare. Aceasta este Calea Ferată Clandestină, o reţea secretă prin care negrii fugari ai Americii mijlocului de secol XIX sunt călăuziţi către libertate.
În acelaşi timp, de la est la vest se mişcă necontenit caravanele coloniştilor în căutarea unei vieţi noi. Iar la răspântie, chiar în colţii de sălbăticiune tânără ai acestei ţări zbuciumate, nimereşte Honor Bright, o tânără quakeriţă forţată să-şi părăsească Anglia natală.
Singură printre oameni străini de sânge şi de suflet, într-o comunitate religioasă ce denunţă răul, dar nu-şi poate apăra principiile, într-o Americă în care viitorul şi prosperitatea se clădesc pe umerii sclavilor, nevoită să mintă şi să înşele pentru a salva vieţi care nu întotdeauna pot fi salvate, Honor Bright trebuie să descopere unde se află salvarea: în legătura forţată cu trecutul sigur şi familiar ori în desprinderea dureroasă şi dificilă.
„Tracy Chevalier ţese admirabil personaje istorice şi evenimente reale într-o lucrătura narativă copleşitoare”, comentează “San Francisco Chronicle”.
„Autoarea «Ultimei fugare» creează o lume parcă ruptă dintr-un interior al lui Vermeer: suspendată într-un moment anume, îşi transcende timpul şi locul”, relevă “The New Yorker”.
Tracy Chevalier s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. Părăseşte Statele Unite în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce lucrează câţiva ani ca redactor, obţine masteratul în literatură la “University of East England”. Debutează în 1997 cu romanul “Albastru pur”, care se bucură imediat de un succes răsunător. Doi ani mai târziu îi apare “Fata cu cercel de perlă”, considerat de “Publisher’s Weekly” drept „un fenomen editorial” şi care atinge în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanţul de librării “Barnes & Noble” îi acordă premiul pentru una dintre cele mai bine vândute cărţi în SUA. Romanul este recompensat cu premiul cititorilor revistelor “People”, “Time” şi “Elle”. În anul 2001 publică un al treilea roman, “Îngeri căzători”, frescă a Angliei edwardiene, aflat luni întregi pe lista de bestselleruri din Anglia şi SUA. Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititori, indiferent de gusturi.
„Baudolino”
Suntem în aprilie 1204 şi Constantinopole, splendida capitală a Imperiului Bizantin, e jefuită şi incendiată de cavalerii celei de-a patra cruciade. În mijlocul măcelului, un anume Baudolino îl salvează de la o moarte sigură pe istoricul Nicetas Choniates, cancelar al împăratului, căruia îi spune povestea uimitoare a propriei vieţi. Deşi născut într-o familie umilă, Baudolino are două mari calităţi: uşurinţa de a învăţa limbi străine şi o abilitate ieşită din comun de a spune minciuni. Pe când era copil, a fermecat cu isteţimea sa un comandant militar întâlnit într-o pădure, care se dovedeşte a fi nimeni altul decât împăratul Frederic Barbarossa. Adoptat de acesta şi trimis la Paris, la universitate, Baudolino porneşte într-o fabuloasă expediţie spre regatul Preotului Ioan, regele-prelat care domneşte peste un tărâm fantastic din Orient, populat de creaturi cu ochi pe piept şi guri pe stomac, de eunuci, unicorni şi fecioare încântătoare.
„Parcurgând spaţii cunoscute între Occident şi Orient (ca student la Paris sau combatant în războaiele şi în cruciadele din secolul al XII-lea), dar şi itinerare utopice (pastişate după texte apocrife), neobositul Baudolino este un alter ego al romancierului, scotocitor de fapte miraculoase, care se probează pe sine într-o ipostază similară cu/diferită de acelea ale lui Adso da Melk din «Numele trandafirului», Jacopo Belbo din «Pendulul lui Foucault» sau Roberto de la Grive din «Insula din ziua de ieri»”, considera Marin Mincu.
„Eroul acestui fermecător puzzle istoric este numitul Baudolino, mincinos înveterat, poet şi aventurier, care câştigă favorurile împăratului Frederic Barbarossa prin farmecul şi isteţimea lui. Această poveste, în acelaşi timp înşelătoare şi onestă, ne pune din nou în faţa vechii întrebări care îl obsedează pe Umberto Eco, autorul romanului, şi, totodată, pe cititorii săi: atunci când un povestitor pretinde că istoriseşte întâmplări adevarate, cât adevăr este, de fapt, în istorisirea lui?”, se întreabă criticul de la “The New Yorker”.
“În două lumi”
Vineri, 19 aprilie, la ora 17.00, la Librăria “Bastilia” din Bucureşti, va avea loc lansarea romanului “În două lumi” de Viorica Răduţă, apărut de curând la Editura “Cartea Românească”.
“În două lumi”, un roman criptic, acid şi tandru totodată, este prima consecinţă a terorii instituite de domnia „ochiului de sticlă”.
Romanul nu este doar povestea unui liceu contemporan sau cea a unei femei singure – prizonieră, zi după zi, a visului şi a lumii reale –, ci şi preambulul unui viitor crud, dezumanizant plasat sub lentila ubicuă a camerelor video. Supravegherea continuă anihilează personalitatea, modifică individul, alienându-l; propria imagine în mişcare, gesturile, vorbele devin instrumente perfide de identificare, clasificare, autodenunţ, reprimare.
„Viorica Răduţă, scriitoare cu o voinţă de creaţie neobişnuită, încearcă să treacă dincolo de limitele pe care le propun obişnuinţele creatorului ascultător. Vrea să fugă din formulele consacrate, deşi trăieşte constrângerea pe care o propune un proiect cultural: este un profesor de literatură, şi nu o amazoană a avangardei. Romanul «În două lumi» are în centrul lui o profesoară de literatură, o şcoală, o familie – o axă a literaturii tradiţionale care ne poate aminti, pe o pagină sau alta, de un model. Dar ieşirea din model, felul neobişnuit de asumare a modelului, «înghiţirea» lui de imaginarul care are alte legi, alte repere, alte căi ne amintesc şi de alte cărţi ale Vioricăi Răduţă. Şi de încercarea de a se situa altfel faţă de omul tradiţional, cel care îşi trăieşte capacitatea de a visa. De a-şi defini nu odiseea, ci oniriada”, scrie criticul Cornel Ungureanu.
Viorica Răduţă a debutat în 1998 cu volumul de versuri “Patimi după mine”. Au urmat: “Lipsa la psalmi” (2000), “Al 13-lea Iov” (2003), “Cînd amintirile, corpuri subtile” (2007), “Viaţa de apă de uscat” (2008), “Cam toţi murim” (2010). A publicat romanele: “Înainte de exod” (1998), “Irozi” (2001), “Hidrapulper” (2007), “În exod” (2008), volumele de eseuri: “Graalul fără Graal” (2002), “Interpolări şi interpolări” (2007).
“Am ales să fiu NIMENI. Memoriile unui tenismen”
Grupul Editorial “Trei” şi Librăria “Bastilia” vă invită la lansarea volumului “Am ales să fiu NIMENI. Memoriile unui tenismen” de Sever Dron, marţi 23 aprilie, la ora 19.00. Alături de autor se vor afla: Andreea Răducanu, campioană mondială şi olimpică la gimnastică, Cristian Ţopescu, comentator sportiv, Cristian Gaţu, preşedintele Federaţiei Române de Handbal, şi Magdalena Mărculescu, director editorial.
Sever Dron a fost component al „echipei de aur” a tenisului românesc, alături de Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu, în perioada 1968–1972. A fost prezent în Challenge Round-ul “Cupei Davis” din 1969, pierdut la Cleveland contra echipei americane. În 1972 a cerut azil politic în Franţa. A devenit un antrenor renumit în Hexagon, lucrând cu mari campioni precum Guillermo Vilas, Henri Leconte, Virginia Ruzici şi Julie Halard. A inventat şi omologat metoda de antrenament şi formare în tenis care-i poartă numele, iar una dintre ideile de bază ale acesteia este „sendvişul pozitiv”, element preluat de mari antrenori din întreaga lume. În prezent, Sever Dron locuieşte la Paris, Bucureşti şi Sao Paulo, este director tehnic al Federaţiei Române de Tenis şi director de program în cadrul Academiei „Sever Dron-Tenis 2000” din Bucureşti.
„Pe Ucu Dron îl ştiu de-o viaţă! Aveam 12 ani când am apărut la clubul Dinamo, iar Sever era deja campion la seniori. Noi, toţi copiii, îl admiram şi voiam să ajungem ca el. A fost un dârz coechipier în Cupa Davis alături de Ion Ţiriac, Ilie Năstase şi Petre Mărmureanu. Mai târziu ne-am reîntâlnit în Franţa, iar soarta a hotărât să-mi fie antrenor o perioadă. S-a dovedit un coach dedicat şi un excelent psiholog. Sever Dron este un mare povestitor, care deţine arta de a transforma faptul semnificativ al vieţii în epica fascinantă. Din toate aceste motive, memoriile sale reprezintă saga unui personaj care s-a luat la trântă cu viaţa şi a câştigat”, declara Virginia Ruzici, campioană de simplu la Roland Garros.
„L-am cunoscut pe Sever Dron când eram junior şi mă găseam în competiţie cu puştii antrenaţi de el. Orice aş face, nu mi-l pot imagina altfel decât pe un teren de tenis. Mi-l amintesc mai întâi ca jucător, unul foarte tehnic, apoi ca antrenor, mai ales lângă Henri Leconte sau Julie Halard, luând note, dând sfaturi, permanent cu un surâs atrăgător şi plin de optimism. Sever este un om care s-a născut pentru tenis şi care trăieşte pentru acest sport”, îşi aminteşte Guy Forget, fost număr patru mondial.
„Cu Mărmureanu şi cu Dron am lucrat sute de ore, mai ales în preajma meciurilor. Şi e tare chinuitor pentru un sparring-partner să servească de o sută de ori într-un singur colţ, pentru a lucra returul în forţă al lui Năstase sau Ţiriac. Şi e la fel de chinuitor să execuţi o sută de cross-uri sau o sută de long-line-uri, pentru a provoca un atac neaşteptat sau un stop eficace. Dron şi Mărmureanu au fost întotdeauna coechipieri devotaţi şi nu rezerve care privesc meciul din tribună”, mărturisea Ion Ţiriac, de trei ori finalist în Cupa Davis.
„(…) La vestiar, mă duc la un moment dat către baie. În lumina difuză îl zăresc pe Rosewall în faţa unei oglinzi exersând în orb reverul. După partida câştigată rapid în faţa lui Istvan Gulyas, australianul, aidoma unui boxer care luptă cu umbra, îşi perfecţiona o lovitură despre care toată lumea spunea că este desăvârşită. Şi într-adevăr, backhand-ul său punea de 50 de ori din 50 mingea pe tuşă. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, Ken îşi şlefuia la infinit reverul, la oglindă. Atunci am înţeles prima oară de ce un profesionist este un… profesionist – adică o formă de existenţă a perfecţiunii.
Pentru a fi un pedagog bun, am simţit nevoia unei metode. La începuturile profesiunii mele ca antrenor, am funcţionat în virtutea intuiţiei şi a instinctului, peste care am adăugat imens din experienţa mea de tenismen profesionist şi puţin din ceea ce ştiam de la antrenorii mei din România, dar şi de la marele Harry Hopman. Mister Harry, primul meu profesor la care am decelat genialitatea în stare pură, a devenit celebru în calitate de coach câştigând nu mai puţin de 16 Salatiere de Argint cu echipa cangurilor între 1950–1967…”
“Orele îndepărtate”
Bestseller internaţional aflat în topurile de vânzări ale publicaţiilor “New York Times”, “Sunday Times” şi “Die Zeit”. Recompensat în 2011 cu “Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year”.
Din primele ei trei romane publicate, “Casa de la Riverton”, “Grădina uitată” şi “Orele îndepărtate”, scriitoarea australiană Kate Morton a vândut peste 8 milioane de exemplare în peste 40 de ţări.
În romanul lansat în aceste zile, “Orele îndepărtate”, poveşti de dragoste, trădări şi mistere ce par de nedescifrat alcătuiesc un puzzle în care trecutul şi prezentul se întâlnesc, făcând să se audă şoaptele orelor îndepărtate.
O scrisoare care ajunge la destinatar la câteva zeci de ani după ce fusese trimisă bulversează existenţa unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith, care implică un castel plin de secrete – Milderhurst, un autor celebru – Raymond Blythe, şi pe cele trei fiice ale acestuia – Percy, Saffy şi Juniper. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith este evacuată, alături de alţi copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a lui Juniper. Dar castelul, deşi aparent un loc minunat, înconjurat de o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuieşte, pentru ca fiica ei, Edie, să le descopere ani mai târziu. Poveşti despre trădare, întâmplări dramatice, iubiri nefericite alcătuiesc un labirint periculos în care Edie e pe cale să se rătăcească, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate şi întortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai ştiu însă toate poveştile de demult şi Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluşi.
„În tradiţia romanului gotic, cu o extraordinară calitate cinematografică şi personaje perfect conturate, care dezvăluie mereu noi secrete, povestea complexă a lui Kate Morton se citeşte pe îndelete şi îşi ţine cititorul în priză până la capăt“, scria cronicarul de la “Library Journal”.
“Casa de la Riverton” reînvie saga engleză de la începutul secolului XX. La Riverton, în 1924, un garden party reuneşte crema societăţii tinere. În vreme ce muzica de dans însufleţeşte spiritele, explozia unui glonţ răsună în noapte: poetul Robbie Hunter îşi pune capăt zilelor, iar drama lui va schimba pentru totdeauna viaţa familiei Hartford. Până şi Grace, menajera, părăseşte domeniul de la Riverton, încercând să tragă cortina peste tragica întâmplare. Dar trecutul reînvie după şaptezeci şi cinci de ani, când o tânără regizoare reia filmul evenimentelor. Grace, singurul martor în viaţă al acelei epoci apuse, încearcă să refacă din frânturi de amintiri viaţa din casa de la Riverton. În faţa ochilor ni se dezvăluie o lume aparte: ne plimbăm prin saloanele vechii aristocraţii engleze interbelice, luăm parte la bucuriile, dramele şi pasiunile ei şi aflăm secretele rămase atâta vreme nemărturisite. O veritabilă saga de familie împletită din poveşti tulburătoare şi o meditaţie profundă asupra destinului uman.
“Grădina uitată” este cel de-al doilea roman al lui Kate Morton, devenind rapid un bestseller. Acţiunea romanului începe în ajunul Primului Război Mondial, când o fetiţă este găsită la bordul unui vas cu destinaţia Australia.
O femeie misterioasă, supranumită Autoarea, ar fi trebuit să o aibă în grijă, dar aceasta a dispărut fără urmă. În noaptea în care împlineşte 21 de ani, Nell O’Connor află un secret care îi va marca destinul. Peste câteva zeci de ani, ea porneşte în căutarea adevăratei sale identităţi, într-o călătorie având drept punct final un conac ciudat, despre care se crede că ar fi bântuit, Blackhurst, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet. La moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moşteniri neaşteptate. Conacul Blackhurst şi grădina sa uitată dezvăluie treptat secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei, aparţinând unor generaţii diferite, ale căror destine excepţionale se continuă unul pe celălalt. Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la “Trinity College” din Londra, audiind apoi un curs despre Shakespeare la “Royal Academy of Dramatic Art” din capitala britanică. Dar nu actoria avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. A urmat cursurile de literatură engleză de la “University of Queensland”, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. Primul ei roman, “Casa de la Riverton” (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul “The Shifting Fog”, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite. A fost desemnat de “Sunday Times” drept cea mai bine vândută carte de ficţiune a anului 2007 în Marea Britanie, iar de “New York Times” drept una dintre cele mai bine vândute cărţi ale anului 2008 în SUA.
Cel de-al doilea roman, “Grădina uitată” (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de “Sunday Times” drept cea mai bine vândută carte a anului. În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, “Orele îndepărtate” (The Distant Hours), care se bucură de acelaşi succes, ajungând pe primul loc în topul bestsellerurilor din Spania şi pe locul al doilea în Marea Britanie şi Norvegia. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de casa de filme a lui Clint Eastwood. Fiecare dintre aceste trei bestselleruri internaţionale ale lui Kate Morton a câştigat “Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year”. Cel mai recent roman al ei, “The Secret Keeper”, publicat spre finele lui 2012, a fost recompensat cu “American Library Association Award 2013, Women’s Fiction Category”.
