Despre o recepţie diplomatică, Băsescu, coabitarea şi România

Zilele trecute am fost la recepţia oferită de ambasada din Bucureşti a unuia dintre cele mai importante state de pe glob, unde au fost prezenţi mai toţi şefii misiunilor diplomatice din Bucureşti, numeroşi politicieni autohtoni, artişti şi oameni de cultură, jurnalişti români, ca şi mulţi corespondenţi străini. A fost, deci, un prilej extraordinar de discuţii şi schimburi de opinii. De data asta am remarcat câteva lucruri deosebite. Mai întâi am aflat ceea ce aş numi o primă desluşire referitoare la decizia anunţată de SUA la Summitul NATO de la Chicago privind faptul că devine operaţional scutul interimar antirachetă prin prezenţa în Marea Neagră a unor nave americane dotate cu instalaţii militare ce vor acoperi, uneori parţial, alteori total, teritoriul românesc în cazul unui atac cu rachete balistice străine. Cu câteva zile mai înainte, o sursă credibilă spunea că a crescut spectaculos numărul comenzilor pentru bocanci cu găurele de aerisire şi perniţe ce asigură răcoarea la tălpi, folosite de soldaţii americani în zone de deşert, aşa că, acum, analişti militari informaţi şi competenţi susţineau că, în fapt, SUA pregătesc apropiatul război cu Iranul. Deşi campania electorală prezidenţială americană este în desfăşurare, nimeni din Washington nu neglijează problema iraniană. Iar acest lucru are loc, fie că este vorba de tabăra democratului Obama, fie de cea a republicanului Mitt Romney, care, în sondajele de opinie, l-a depăşit cu 3 procente pe preşedintele candidat, ceea ce dă serios de gândit, dat fiind că adversarul actualului şef al Casei Albe şi grupul lui sunt şi mai radicali în cazul dosarului iranian. De altfel, complexul militar industrial american e mai apropiat de cercurile republicane şi, după cum remarca un analist militar, „războiul este cea mai rentabilă afacere în SUA, el aducea la un moment dat 80 de miliarde de dolari anual”. De aceea, cred că, la acest capitol, Băsescu trebuia să fie mai transparent şi mai deschis, explicând concetăţenilor diversele implicaţii ale noii prezenţe militare respective în Marea Neagră.

O a doua clarificare pe care am obţinut-o s-a referit la modul cum percep unii diplomaţi străini din Bucureşti coabitarea Băsescu-Guvernul Ponta. Din această perspectivă am avut derutanta senzaţie că mă aflam în a doua parte a anilor ’80, când, la rarele recepţii la care ne autorizau securiştii şi aparatcicii să mai participăm, diplomaţii sau puţinii jurnalişti străini nu se sfiau să denunţe, în discuţiile directe cu noi, aberaţiile regimului ceauşist ce-şi trăia ultima parte a vieţii. Nu mi-a picat deloc bine să aud acum opinii deloc favorabile şefului de azi al statului român, cât şi completarea că el descalifică într-un mod grosolan conceptul de coabitare politică. Mai toţi interlocutorii au adus în discuţie recentele secvenţe de la Chicago, din timpul întâlnirii dintre Băsescu şi cei ce reprezentau diaspora română. Un străin – şi nu un român! – spunea că i s-au părut ciudate replicile unor oameni care vorbeau parcă din manuale de specialitate privind tehnica provocării. Altcineva remarca activitatea deplasată şi ofensatoare a lui Băsescu, ce-şi făcea de zor poze, sfidând astfel atât o parte a asistenţei ce-l asculta pe ministrul Marga, cât şi pe acest demnitar român, desconsiderat fără jenă, peste hotare, şi la o întrunire publică de către şeful statului. La fel ca destui români, diplomaţii cu care discutam remarcau şi rânjetul stupid ce umplea tot ecranul televizorului afişat de Cristian Diaconescu, acum consilier prezidenţial, dar care, oricând în trecut, putea trece printr-o situaţie la fel de jenantă. Norocul lui, dacă ăsta se poate numi noroc, a fost că Băsescu nu prea l-a băgat în seamă şi nu a avut parte de atare deplasări. Şi a mai existat ceva care ne-a prins pe picior greşit, pe noi, românii ce participam la o altă discuţie. Era întrebarea următoare: „Cum vă explicaţi că dl. Cristian Diaconescu, care este preşedintele de onoare al UNPR, partid care a votat cu Guvernul Ponta, deci sprijină explicit puterea de azi, a acceptat să devină consilier prezidenţial? Cât de MORAL este un atare gest?”. Am răspuns că nu se poate vorbi de MORALĂ în cazul unui atare politician, care, ca ministru de Externe, a fost o nulitate.

Înainte de a ajunge la final aş arăta, dar nu în treacăt, că, de data asta, parcă au fost mai mulţi ochi albaştri decât de obicei. Nu vorbesc despre cei ce răspund de fireştile probleme de securitate. De pildă, am întâlnit pe cineva, care, înainte de 1989, lucra la Departamentul Externe al unui important organ de presă şi care s-a „reciclat” rapid şi cu folos: posturi babane afară, lefuri pe măsură etc. Era înconjurat de câţiva tineri, toţi cu costume croite la Băneasa, care priveau atent în jur; la nevoie şeful mai intra în vorbă cu câte cineva, mai ales dacă era diplomat, oferea cărţi de vizită. I-am cerut şi eu o una, dar pentru mine nu mai avea. Evident că mă întreb cine era beneficiarul informaţiilor culese atât de zelos? În fine, şi acum am văzut concetăţeni foarte vocali, care vorbeau precum Ion şi Vasile peste dealuri, şi-şi spuneau peste capetele noastre că „fiica e la Los Angeles, şi e foarte bine”, la care celălalt răspundea la fel de baritonal că fiii lui sunt unul în Elveţia, iar altul în Anglia şi o duc „excepţional”. În ce mă priveşte, am întrebat discret un confrate ce mai ştie despre un foarte bun coleg externist, mai vârstnic. Mi-a răspuns cu o tristeţe teribilă în glas: „Ambele lui fete sunt şomere, aşa că l-au dus la un azil de bătrâni. Câteodată, mă mai sună şi mă roagă să-i duc hârtie de scris şi pixuri… ”.