Despre politica externă de excursii

Când cunoștințele și civismul sunt în suferință, politica devine răfuială, iar degradarea este consecința. Acum cinci ani se promitea “România lucrului bine făcut” și “alt fel de a face politică”. A ieșit invers. Iar cu atacarea din zilele trecute, de către președinte, a unor concetățeni s-a atins încă o culme a “lucrului prost făcut”. „Camelota”, de care avertiza cu premoniție Constantin Brâncuși, este acum abuz pe față!

În definitiv, poate să-ți convină sau nu ce spune Dana Gârbovan, dar nu poți contesta exprimările ei în apărarea  independenței justiției – independență și față de cei care jură pe Constituție și apoi o încalcă.  Poate să-ți convină sau nu Iulian Iancu, dar este unul dintre cei mai buni cunoscători ai economiei în vremea în care fiecare țară își drămuiește resursele, după ce specialiștii cei mai importanți din lume au dovedit că bunăstarea și democrația nu sunt posibile fără acțiune în statul național. Pot să-ți convină sau nu Dana Gârbovan, o judecătoare care înțelege dreptatea, Iulian Iancu, care a condus firme de prim plan, și Șerban Valeca, un manager de cercetare tehnologică, dar nu ai voie să-i discreditezi și nici să le încalci drepturile. Nici lor și nici altora!

Discreditarea de persoane și instituții și încălcarea de drepturi se folosește însă la noi copios pentru a împiedica oameni de valoare mai ridicată să îndeplinească roluri. Împotriva unei asemenea violări a civismului, Jürgen Habermas atrăgea perspicace  atenția: dacă ai ceva de obiectat juridic unui om, te adresezi tribunalului, dacă nu, îl respecți, căci fiecare cetățean are drept la opțiuni de viață, inclusiv la opțiuni politice. Când se va face inventarul, se va putea observa că în nici o țară nu s-au eliminat, cu mijloacele falsificărilor, abuzurilor, “justiției” injuste, oameni de valoare în proporția în care s-a făcut în România ultimelor decenii. Adesea de către neica nimeni, nimeriți la decizii!

De vreo cincisprezece ani, decidenți din România, neavând idei și succese, se reped în politica externă. Aceasta este teren larg, în care verificările par anevoioase. Cei mai mulți se sforțează în fel și chip să creeze impresia realizărilor și că ar avea alt calibru decât îl au.

Sincer, ne-ar fi bucurat ca politica externă a României în perioada menționată să fi adus idei noi, inițiative proprii, avantaje în plus pentru cetățeni și pentru lumea din jur. Numai că lucrurile stau pe dos. Politica externă a României actuale este eminamente turistică, cu costuri și urmări nefaste de rigoare.

La un moment dat, un președinte al Franței spunea că unii lideri ai României au scăpat ocazia să tacă. Comentarii? Nu au rost nici când aceștia tac, neavând ceva de spus. O dată un amfitrion, exasperat de pierderea fără rost a timpului, a și ridicat brațele: mai este ceva? Se pot imagina și alte scene ridicole.

Desigur, acasă, “reprezentatul” dă cu barda. Odată plecat Papa Francisc, spre exemplu, după foarte nimeritul cuvânt rostit în Catedrala Ortodoxă din București, în care Suveranul Pontif a atras atenția asupra amăgirilor puterii și nevoii creștine de a-ți respecta, măcar atât!, “fratele”, președintele a chemat la bătaie. La bătaie în  sceneta de prost gust, la care nu s-a recurs în nici o țară civilizată, a “infractorilor” și “pușcăriabililor”! Cine te poate lua în serios în lume cu asemenea primitivism?

Să admitem că toate acestea țin de “atmosferă”. Poate însă cineva să indice precis o idee nouă, o inițiativă proprie și un avantaj  nou adus României de cei care pretind că o “reprezintă”? În afară, desigur, de încolonarea după cum bate vântul. Se vede alt rezultat? Invers, idei vetuste, ocazii ratate, pagube ale “reprezentării” se pot cita cu duiumul!

S-a spus că politica externă poate fi bună dacă cea internă este în regulă. Dar când politica internă este de continuă învrăjbire, ce aștepți? Când te opui la mărirea veniturilor populației, când te opui la normalizarea justiției, când te opui la anihilarea statului paralel, când te opui la luarea în regie proprie a resurselor, când organizezi “referendumuri” aberante juridic în scopuri opresive, când distribui imaginea unei țări incapabile? Nici o țară nu contează cu asemenea palmares.

Problemele României în 2019 nu sunt deloc ușoare. Continuă cea mai mare emigrare de cetățeni din lume în timp de pace, a rămas în sărăcie o treime din populație, multe instituții nu-și îndeplinesc rostul,  democrația a fost schilodită prin desemnări unipersonale, nepotismul a ocupat instituțiile, s-a trecut la comercializarea barbară de ființe umane, nivelul calificărilor scade, imaginea țării a fost pusă la pământ.

O politică externă care nu se înalță peste aceste dificultăți, după ce le-a rezolvat, nu dă alte rezultate decât cele sărace de până acum. Iar cine se ocupă de dificultăți și le stăpânește nu are nevoie de foi insipide pentru a vorbi la microfoane.

În realitate, trăim o nouă schimbare a lumii (A. Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013). Ne mișcăm într-o lume a geometriei variabile a supraputerilor (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2017). Aidoma oricărei alte țări, și pentru România se pune problema profilării politicii ei externe.

În politica externă, cum am spus altădată în Parlament, soluția cuprinde: parteneriat strategic principal cu SUA și concretizarea acestuia inclusiv în investiții și circulația persoanelor; afirmarea în Uniunea Europeană ca țară care ia matur decizii democratice de valorificare a propriilor resurse; normalizarea raporturilor cu Rusia și conlucrare  în domeniile de interes comun; cooperare hotărât amplificată cu China; cooperări cât mai extinse cu Israel, Turcia, Japonia, Brazilia, Africa de Sud, Coreea de Sud; cooperări cu alte țări interesate (Romeo Couți, România în lumea în schimbare…, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2013). Și România are nevoie de valorificarea resurselor proprii și de piețe externe. Astăzi ea are nevoie, însă, înainte de orice, de gândire, de gândire deschisă, neîncapsulată în noi dogme, de pricepere și devoțiune.

Nu numai că suntem cam tot acolo unde eram în 2012. Dar nici în 2019 nu se înțeleg imperativele situației. Doar că se încearcă folosirea fie a poziției geografice, fie a idealului unirii tuturor românilor, fie a „luptei cu corupția” drept înlocuitor al democratizării, de care România are, totuși, nevoie ca de oxigen.

Nu este așadar de mirare că s-au adunat eșecuri.  Bunăoară, balanța comercială este perseverent negativă. România este luată la rost în instituții europene și atunci când are dreptate. Ea pare o țară dependentă, care s-a căsătorit cu corupția și este bravă când se agită, în vreme ce alții folosesc atent oportunități și inovează. Europa de Răsărit este străbătută de conductele ce leagă Europa, dar acestea ocolesc România. Autostrăzile europene trec la nord, la vest și la sud de țara noastră. În Moldova schimbărilor recente, România a fost omisă.  Iar șirul exemplelor poate continua.

Securitatea națională prevalează, logic, în orice politică externă bine concepută. Doar că ar fi timpul să prevaleze, cum ne dăm seama și din situațiile grave de genul celei evocate mai sus, și securitatea cetățeanului. Nu este cale mai bună de a le atinge și pe una și pe alta decât democratizarea exemplară („democrația curată” cum s-a spus în 1918), înainte de toate. Cum să te privească cei din afară când obsesia vizibilă la vârful statului nu este ameliorarea condițiilor de viață ale cetățenilor, ci păstrarea numirii  șefilor instituțiilor de forță  în mâna unei persoane? În loc ca numirea să fie, precum în orice democrație, atributul unor organisme reprezentative! Când statul de drept este înțeles la nivelul anilor treizeci?

Nu se înțelege nici acum de decidenți că politica externă nu se face împotriva cuiva. Ea se face integrativ, în interior și în exterior, și valorificând atuuri.

În ultimii cinci ani s-a “reușit”, inclusiv grație unor așa-ziși “responsabili” indigeni, ca România să fie prezentată ca echivalent al rămânerii în urmă. Așa stând lucrurile,  imaginea României nu poate fi adusă la realitate fără a explica lumii, pe larg și cu pricepere, că ceea ce se numește corupție nu este doar la rivalii politici ai cuiva și că o corupție extinsă nu se combate luând în brațe un ins, o coterie sau un partid. Corupția se combate cu legi acoperitoare și chibzuite, cu justițiari la propriu, cu politicieni cultivați, care nu au ca primă grijă averea proprie și aranjarea.

Este uimitor cât de puțin cunosc decidenții situația din Europa și din lume. Putem compara textele.

La noi, se exaltă, de pildă, o arhitectură instituțională a Uniunii Europene depășită, cu Consiliul European în frunte. Aceasta exact când cei mai importanți economiști și teoreticieni, alături de responsabili din țări membre, arată argumentat că instituțiilor de acest fel le lipsește legitimarea (nimeni nu le-a dat mandatul pe care îl invocă!), mai nou și cunoașterea situațiilor. De competență nu mai vorbim, căci absența ei s-a văzut în crizele (Grecia, Brexitul, imigranții, Europa centrală, relația transatlantică etc.) din ultimii ani!

Decidenții de la noi nu înțeleg globalizarea decât ca extindere a ceva. Ei nu par să fi învățat nici din acțiunea actuală a administrației americane de corectură a globalizării angajată cu decenii în urmă.

Și în Uniunea Europeană și în lume se pune în termeni cu totul noi acțiunea statului național. In acest cadru, importanța calificării și culturii decidenților crește vertiginos. Nu trepădușii conformismului sunt proeuropenii de care România are nevoie într-o situație de fapt de criză, ce pretinde, mai presus de orice, analiză, clarviziune și capacitate de schimbare.

La noi se confundă iarăși chestiuni de protocol cu politica externă. Nicolae Ceaușescu publica telegrame protocolare primite, ca și cum acestea ar fi confirmări ale politicii proprii. Se aranjau diplome și declarații în exterior, care să dea senzația prețuirii. În ultimii ani, s-a ajuns iarăși acolo – la a revendica realizări care nu există și la a pune în mișcare o propagandă pentru a întreține falsuri.

Nu este politică externă fără capacitatea și curajul inițiativei. Dacă cunoști situațiile, procedezi onest și în respectul adevărului, ai justificarea să-ți asumi inițiative. Politica externă se face argumentând neobosit. Dacă  spui că aperi adevărul istoric și dreptatea, atunci promovează-le! Formula “niște evrei” a trădat, însă, ce se află în spatele pretențiilor. Din păcate, nu cunoaștere, nu integritate, nici curajul adevărului și dreptății!

Un “liberal” de azi exprima deunăzi bucuria că a adus politica în stradă și confunda voios, din nou, “mișcarea” unor inși fără repere cu politica de care are nevoie această țară. Pluralismul este, firește, oxigenul unei națiuni, dar o țară nu progresează când schimbările înseamnă doar a da funcții unora ușor de manipulat.

Când obsesiile au înlocuit analizele, când “statul profund” a decis, când un ins s-a pus cu de la sine putere în fața considerentelor democratice, România a plătit scump. Anii treizeci, și nu numai, sunt mereu un avertisment.

De la Gheorghe Brătianu încoace, sunt rare scrierile de proiectare în politica externă. Le poți număra pe degetele unei mâini. S-a scris mai mult pentru justificare post factum. Politica externă se cere concepută riguros și prezentată în scris de cei care o gândesc efectiv, spre dezbatere publică, ca să existe cu adevărat.

Ca să fim drepți până la capăt, consemnăm și câteva noutăți în politica externă a ultimilor ani. Nou este elementarismul, ce constă în neânțelegerea de noțiuni ce se pun în discuție și gonflarea trompetistică de evenimente de rutină. Altă noutate este necinstea, adică însușirea meritelor altora. Atât de stridente acestea nu par să fi fost de multă vreme!