Destinul libertății și al democrației

În jurul anilor optzeci, istoria universală a făcut o cotitură benefică în consecințe. Autoritățile au fost obligate să considere democratizarea, în viața internațională s-a tins spre disoluția blocurilor politice și militare, în lume, cooperarea a fost preferată confruntării. Înțelegerile supraputerilor, începând deja cu Declarația de la Shanghai (1972), continuând cu Acordul de la Helsinki (1975) și culminând cu opțiunile convenite de Reagan – Gorbaciov (1985 și anii următori), apoi de Bush-Gorbaciov și de Gorbaciov-Kohl, au schimbat lumea. Doctrina libertăților și drepturilor fundamentale ale omului a fost preluată în constituții de noi state. Libertatea individuală și democrația au devenit valori călăuzitoare, iar lumea părea a se uni în jurul lor. Speranțele erau mari.

O nouă conștiință istorică

Țările s-au schimbat, confruntările ideologice au slăbit și o nouă conștiință istorică s-a profilat. Patru concluzii au dobândit recunoaștere largă.

Economia bazată pe etatizarea proprietății nu dă rezultate competitive, iar Ludwig von Mises a avut dreptate când, deja în anii douăzeci, a dat startul opoziției la etatizare. A fost clar că economia de randament presupune proprietatea privată și inițiativa ei. Nu s-au mai constatat forțe semnificative care să vrea întoarcerea la comunizări și egalitarism.

Abia o societate bazată pe alegeri libere poate asigura dinamica în stare să satisfacă nevoile oamenilor. Democratizarea este condiție a unei societăți a cetățenilor, capabilă să le fructifice.

Numai înzestrat cu libertăți și drepturi fundamentale, individul își asigură un sens convenabil vieții. Nici nu este posibil un cetățean dedicat binelui public fără aceste libertăți și drepturi.

O societate nu-și poate fructifica premisele și potențialul de dezvoltare fără a pune în valoare contribuțiile cetățenilor. Promisiunile democrației se pot realiza abia în condițiile meritocrației

Crizele de astăzi

Aceste concluzii sunt împărtășite și astăzi. Pe terenul istoriei s-au înregistrat însă schimbări, dar și  perpetuarea de crize vechi.

Globalizarea, începută la nivelul anilor nouăzeci din nevoi de valorificare a capitalului, a modificat forțele economice în favoarea marilor concerne și a creat dificultăți micii întreprinderi. Aceasta nu și-a mai revenit.

Capitalul financiar s-a detașat și a preluat conducerea societăților. El  a încurajat dublarea statului existent cu un „deep state” (socotit și „stat ascuns” sau „stat paralel”), care se reorganizează azi la scară internațională pentru a apăra status quo-ul.

Crizele din anii șaptezeci nu au fost depășite. Deși capacitățile producției sunt mai mari ca oricând, continuă „criza economică” sau neputința de a asigura satisfacerea nevoilor de bază ale unor categorii sociale. A rămas „criza de raționalitate” sau dificultatea de a concilia diversele interese din societate. Înaintează „criza de legitimare”, cu neajunsuri structurale în a procura loialitatea cetățenilor. Se adâncește „criza de motivație”, rămânând anevoioasă concilierea deciziilor cu așteptările.

La aceste crize, se adaugă crize noi. Mai nou, se petrec crize ce rezultă din dificultățile unor țări, datorate stupidocrației (Cipolla), de adaptare la noua complexitate a lumii. Aici intră, din nefericire, și România actuală – țară care, în pofida potențialului considerabil în materie de resurse materiale și umane,  nu-și poate asigura, din cauza decidenților nepregătiți și corupți, nici măcar consumul curent al populației și trăiește cotidian din împrumut. Nici acum decidenții nu găsesc calea ieșirii țării din calificative joase privind economia (junk), democrația (autoritarism) și cultura civică (disprețul pentru alegeri libere). Până și noile proiecte sunt lovite de amatorism și debusolare.

„Criza de legitimare” s-a și agravat în multe țări ca urmare a inventării de „pericole” externe pentru a limita democrația, a anulării de alegeri, căci nu conveneau câștigătorii, și a practicii mai noi de urmărire de candidați cu procuratura și justiția instrumentate. Spre a-i împiedica să-și folosească drepturile prevăzute de constituții, se stigmatizează ca „extremiști” cetățeni care vor simpla schimbare democratică. „Criza de motivație” s-a lărgit și alimentează o „criză de orientare” de proporții cu rare precedente. Aceasta se varsă într-o „criză de administrare”: lipsiți de soluții, decidenții gestionează situații, dar nu sunt capabili să soluționeze durabil probleme și pregătesc de fapt noi crize. Se adaugă o „criză de creativitate”, constând în penuria de soluții oferite de decidenți în raport cu urgențele vieții. Cel puțin una dintre crizele amintite periclitează în fiecare moment o societate.

Dar încoronarea crizelor o oferă azi „crizele internaționale”. Lumea a intrat în război ca urmare a chestiunilor nerezolvate la timp și a formatului scăzut al decidenților. Conflictele armate de azi vin din încălcarea înțelegerilor de la sfârșitul ultimului război mondial și al „războiului rece” și din ignorarea nevoilor de securitate legitime ale statelor.

Aceste schimbări și crize au afectat libertățile și democrația. Cum se stă astăzi? Spre ce ne îndreptăm? Ce este, în definitiv, de făcut?

Societatea de astăzi

Am conceptualizat ceea ce trăim astăzi plecând de la constatări ale mutațiilor sociale care au avut loc. Le rezum, doar.

Astfel, interacțiunea economiei, structurii sociale, politicii, forței militare, cercetării științifice și tehnologice, culturii este cea care pune în mișcare societățile de azi, încât acestea nu se mai lasă caracterizate de un singur subsistem. Tipurile de societăți nu se mai lasă delimitate după inițiativa privată și intervenția statului în economie, căci „capitalismele”, „socialismele” și „corporatismele” de odinioară și-au împrumutat reciproc politici. În multe țări și-a făcut loc, în pofida prevederii constituționale a tripartiției puterilor, extinderea puterii executive în detrimentul legislativului, al judiciarului și al voinței populare. S-a instalat  o corelație dură a bogăției și sărăciei, care face să se atingă îmbogățiri în viteză uimitoare, concomitent cu sărăciri zdrobitoare. Azi se adâncesc faliile sociale. În societate înaintează „refeudalizarea”, începând cu mass media, iar propaganda înlocuiește din nou gândirea liberă.

Așa cum atestă România actuală, cu cât țări intrate în crize sunt mai lovite de autoritarism și gestiune incompetentă, cu atât ele se umplu de privilegii, financiare, patrimoniale și de alte naturi. Sunt privilegii cum nu au existat în istorie, acordate mai ales „păzitorilor” de guvernări pline de ilegalități și corupție – servicii secrete, procurori transformați abuziv în magistrați, judecători deveniți activiști, parlamentari lipsiți de cultură, propagandiști – care alcătuiesc un „sistem” ce împiedică schimbări cerute de cetățeni!

Teza mea este că s-a intrat într-o societate în care individul se bucură de libertăți, unele mult mai largi decât odinioară – libertatea de informare, de călătorie, de conștiință, de alegere a bunurilor. Dar acestuia i se cere conformism în raport cu regulile unei competiții rămase mereu confuze. Individul poate întreprinde orice, fiind condiționat doar de resurse financiare, câtă vreme nu deranjează opțiunile macro. Acestea par anonime, căci puțini le mai chestionează. Este o societate cu facilități noi pentru indivizi, dar care îi ține sub control prin remunerare, siguranța jobului, șanse de carieră, de mediatizare, de confort. S-a trecut la o societate care are ascendent asupra individului și-l controlează. Relația pe care aceasta o cultivă nu mai este cea aristotelică, de la individual la general. Se cultivă prejudecata suveranității „sistemului”, care, la nevoie, strivește individul.

                        Apărarea libertății și a democrației

Tocmai într-un asemenea context, se pune problema apărării libertății individuale și a democrației, care sunt achiziții istorice de importanță fundamentală. Ce poate alege să facă individul? Mai contează deviza „democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor” (Abraham Lincoln), pe care republicanii americani de azi vor să o revigoreze, reproșând europenilor că au trădat-o?

Evident că evantaiul posibilităților de alegere pentru individ este crescut în țările dezvoltate – libertățile de mișcare, de informare, de călătorie, de acces la cultură etc. sunt mai mari ca oricând. Dar alegerile între valori morale, civice și politice sunt circumscrise sau măcar puse sub condiții, odată cu mărirea controlului societății asupra cetățenilor. Când este eventual consultat, individului i se cere de fapt să aprobe decizii luate fără el, în altă parte.

Nici nu a avansat destul examinarea controlului electronic al comportamentelor oamenilor, făcut posibil de actuala digitalizare, dar se vorbește de anihilarea libertății și a democrației (Yasha Mounk, Yvonne Hoffstetter). Nu mai vorbim de frecventa acuzare a celor de altă părere, că ar fi pactizat cu dușmanul sau ar fi preluat narativul acestuia. Precum în anii cincizeci, etichetarea a ajuns din nou să înlocuiască dezbaterea democratică, iar cel care o  aplică să fie premiat.

Se analizează prea puțin trecutul, pentru a lua distanță de nefericirile lui, dar el este invocat abundent în propagandă. În continuare este amânată scrierea istoriei ultimului secol pe baza arhivelor, dar se întrețin clișee. Cel mai notoriu istoric al contemporaneității, englezul Niall Ferguson (The Pity of War, 1998), a dovedit, explorând arhivele Primului Război Mondial, că izbucnirea acestuia a fost pusă fals pe seama Germaniei de atunci. La noi, eminentul istoric Florin Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român, 1997) a delimitat istoria scrisă pe probe de arhive, de istoriile aservite diverselor forțe. Se poate presupune că momente ale istoriei contemporane vor oferi surprize la ora cercetării arhivelor.

Unii mai postulează și azi că istoria zilelor noastre ar fi în miez „lupta libertății contra autoritarismului” – cum se spune de la Karl Popper, trecând prin Joe Biden, la Ursula von der Leyen și activiști de acum. Sub această „postulare” s-a și creat un „sistem” politico-propagandistic care vrea să controleze însuși mersul istoriei.

Neîndoielnic, autoritarismul și totalitarismul sunt respingătoare. Numai că termenii științelor sociale – aceștia și mulți alții – au conotația lor, care nu se confundă cu cea care li se atribuie de către propagandă. Sunt, doar ca un exemplu, regimuri ce se revendică din democrația clasică, dar care exercită puterea autoritar, dacă nu chiar mai grav.

Situația din România

Un exemplu este chiar România ultimelor decenii, în care democrația greu agonisită a fost practic subminată, iar societatea a alunecat în autoritarism. Destule decizii majore nu s-au mai discutat cu cetățenii, nici măcar în partide sau parlament, și au ieșit de sub controlul cetățenesc. De sus, au fost impuși la decizii inși necalificați, dar convenabili decidenților. Instituțiile, începând cu justiția, au fost subordonate voinței unei persoane („șeful statului”), deja prin selecția de procurori și judecători și protocoale de cooperare justiție-servicii secrete. Decidenții au recurs până și la anularea alegerilor, căci nu agreau câștigătorii.

Indicatori ai României care se discută azi – deficit bugetar cronic, economie la marginea junk, democrație dintre cele mai slăbite, cea mai lărgită sărăcire a populației din Europa, cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor și cel mai extins analfabetism funcțional de pe continent, emigrarea cea mai mare dintr-o țară în timp de pace, incapacitate a decidenților de a proiecta viitorul, prestigiu în scădere – sunt în fond efectele derapajului autoritar al statului. Crizele care lovesc România de azi își au rădăcina în acest autoritarism penibil și în „sistemul” anacronic pe care l-a generat.

„Președinția africană”

Se poate spune că sunt regimuri care invocă competiția multipartinică, dar comit abuzuri și procedează autoritar. Incapabile să rezolve probleme existente, ele devin și mai autoritare. Juriștii americani le-au numit cu decenii în urmă „președinții africane” (Douglas Greenberg…, eds., Constitutionalism & Democracy, Oxford University Press, 1993) – acele „președinții” rezultate din alegeri aproximative, dar în care „câștigătorul” pune mâna pe serviciile secrete și instituțiile de forță și-și impune voința în societate.

Azi, nici măcar țări africane nu mai tolerează asemenea regimuri. Se poate spune, însă, cu forța exemplelor, că autoritarism este azi și în democrații care organizează periodic alegeri, dar în care, din nefericire, are trecere „democrația cu conducător” („democrația cu șef de stat”).

În anii treizeci, acțiunile nazismului de atacare în Răsărit au fost socotite „luptă a civilizației cu barbaria”. Noi dezvăluiri din arhivele celui de Al Doilea Război Mondial (de pildă, Lutz Hachmeister, Hitlers Interviews, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 2024) atestă însă cât de mare a fost distanța dintre spusele unor decidenți și apetitul lor de căpătuire. Azi, unele cercuri reiau aceeași ofensivă. Nu cumva se alunecă din nou pe o cale ce s-a dovedit periculoasă?

Nu se înțelege nici astăzi că democrația, la propriu, nu se poate introduce din afara unei țări. Analize americane și germane au arătat că, atunci când democratizarea se face dinafara unei țări, se produce cleptocrație (Sarah Chayes) sau cel puțin se instalează dominația unei țări din afară (Dorothea Gaedecke). Începe să se recunoască că democrația nu funcționează fără meritocrație – discuția din SUA și Germania (Daniel Bell, Helmut Wilske, Michael Sandel etc.) fiind elocventă.

Nevoia reacției cetățenești

Câteva scurte observații de încheiere.

Azi, libertățile individuale și democrația sunt periclitate (detaliat în A. Marga, Soarta democrației, 2022). Erodarea micului  producător, de care au fost legate la origini libertățile individuale și democrația, creează dificultăți greu de trecut. Slăbirea cooperării internaționale dezavantajează din capul locului libertățile și democrația. În absența suveranității naționale, democrația nu este posibilă. Destui rup procedurile democratice de libertățile individuale, iar propaganda de azi îi servește copios.

Libertățile individuale și democrația nu se ating odată pentru totdeauna, cum se crede, ci au nevoie de continua critică a ceea ce le frânează sau amenință. România este un exemplu izbitor. Pretinșii „proeuropeni” de azi bagatelizează suveranitatea națională – ei trimit cvasicontinuu la ce le-ar spune Bruxellesul, încât răspunderea se diluează. Ei se revendică din proceduri, dar nu mai respectă libertățile și drepturile cetățenilor. Pe acestea le recunosc preferențial și afectează negativ,  mai departe, economia și democrația.

Tratarea celui de altă opinie ca partener, nu ca dușman, este o axiomă a democrației. Țări în care un curent „luptă” contra altuia sau în care se inventează „pericole” pentru a pune în paranteză democrația nu au cum să fie democratice.

Libertățile individuale și democrația au progresat în perioade de cooperare internațională. Ceea ce s-a petrecut din anii optzeci încoace, în câteva decenii, este probă. Tensionarea relațiilor internaționale nu este de bun augur.

Desigur că este mai greu să stabilești ceea ce este nou în societăți decât să aplici clișee. De aceea, azi are trecere propagandistică mai degrabă stagnarea în distincții fără acoperire, iar conformiștii fac carieră. În ultimele decade însă, se infirmă chiar și clișeele anilor nouăzeci. Faptele sunt noi, iar o nouă conceptualizare a realităților a devenit indispensabilă.

Libertățile individuale și democrația ar fi cazul să redevină temă curentă. Destinul lor este legat azi de  sincronizarea concepției asupra societăților și de manifestarea publică și responsabilă a fiecărui cetățean matur.  (Din volumul A. Marga, Noua criză a Europei, în curs de publicare)