Ca întotdeauna, vorbiţi despre un anume echilibru, despre fair-play, inclusiv în politică. Cât va mai dura până să ajungem şi noi la acest fair-play despre care doar discutăm?
Cât va mai dura până o să dispară – mai bine zis -, nu până o să ajungem. Nu s-a ajuns încă la aşa ceva în socialul românesc. Este o noţiune inventată de englezi pe vremuri, într-o aproximativă traducere românească însemnând cinste, corectitudine faţă de adversar, faţă de arbitri, faţă de spectatori, ceea ce, în sportul românesc, nu prea se mai vede, ci din contră… Iar în politică s-au deteriorat aproape complet relaţiile interumane care, în opinia mea, nu trebuie să fie afectate de opţiunile politice. Eu am mulţi amici, să nu zic prieteni, în diverse formaţiuni politice şi ne-nţelegem foarte bine de câte ori ne întâlnim la Parlament, fără să ne privim pieziş sau să ne adresăm fel de fel de calificative pentru că avem păreri politice diferite. Asta mi se pare a fi dăunător pentru întreaga societate românească, despărţirea dintre noi pe motive politice. Ne-am învrăjbit, ne-am înrăit şi lucrul ăsta nu poate duce la nimic bun, mai ales că afectează, din păcate, şi tânăra generaţie, care ar trebui să fie mai puţin influenţată de disputele dintre noi, adulţii. Au început şi tinerii să se certe între ei, să se împartă în tabere, tabăra „anti”, tabăra „pro” şi aşa mai departe…
Unde ne sunt modelele, domnule senator? Au ele loc să mai apară pe undeva?
Modelele românilor sunt, dacă ne uităm la nişte ultime sondaje apărute prin diverse publicaţii, cântăreţii unui anumit gen de muzică şi asistentele TV. Ei ocupă fruntea clasamentelor. Am fost relativ recent la o grădiniţă, împreună cu preşedinta Federaţiei Române de Baschet, Carmen Tocală, actuala preşedintă a Autorităţii Naţionale pentru Tineret şi Sport. Carmen le-a adus fetiţelor mingi de baschet mai mici, ca pentru mânuţele lor, coşuri de baschet, de asemenea pentru înălţimea lor, încercând să le convingă să joace baschet din fragedă vârstă pentru că e sportul de echipă, după părerea mea, cel mai complet, care pune la lucru şi capul, şi mâinile şi picioarele. Şi noi, adulţii, răspândiţi printre fetiţele de grădiniţă, puneam stupidele întrebări „ce-ţi place?”, „ce vrei să te faci?”, „ce o să devii?” şi o fetiţă de vreo 5 anişori întrebată de mine „ce vrei tu să te faci când o sa fii mare?” mi-a răspuns foarte înţepată: „Eu vreau să fiu nevastă de fotbalist!”. Mi-am dat seama că fetiţa asta aude acasă, asta vede la televizor, că nevestele de fotbalişti o duc bine, şi atunci visul ei este să fie nevastă de fotbalist. Deci modelele au cam dispărut şi o parte din vină aparţine şi breslei noastre, a ziariştilor, care, în loc să promovăm oamenii de valoare, care mai sunt încă foarte mulţi – vă pot face repede o listă de vreo 100 de astfel de oameni -, promovăm modelele ieftine pe care le şi înflorim cu calificative de tipul „diamantul”, „briliantul”, „minunea”, nu dau exemple din fotbal, că sunt prea cunoscute.
Să revenim la breasla politicienilor. Aţi spus că sunt câţiva politicieni din diverse partide cu care se poate face la ora actuală o politică decentă. Dar cu o floare nu se face primăvară. Cum facem să avem mai multe flori?
Apelez şi eu la povestirile celor mai în vârstă, care îmi spuneau cum era politica românească în perioada interbelică, ce politicieni erau atunci, ce discursuri se auzeau în Parlament, o bogăţie! Există şi nişte cărţi publicate cu astfel de discursuri, iar acum, în Parlament, iertată-mi fie afirmaţia, în primul rând este o degradare continuă a limbii române, se fac enorm de multe greşeli de exprimare în limba română, motiv pentru care, la un moment dat, am făcut o propunere luată în derâdere; ca atunci când ajungem în Parlament, alături de Biblie să avem şi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române să jurămşi cu mâna pe el că vom respecta frumoasa limbă română, ceea ce nu prea facem. Am o listă întreagă de astfel de greşeli pe care am expus-o odată într-o şedinţă a Senatului şi evident că am stârnit zâmbete, adică „hai, dom’le, ce ne înveţi tu pe noi acum cum să vorbim româneşte?”. Acesta este unul dintre aspecte. În al doilea rând este dihonia asta care a intrat între noi; unii nici nu se mai salută, se ocolesc când se întâlnesc, pentru că au păreri politice diferite, ca şi cum asta ar fi important.
Este şi o dihonie indusă? Dumneavoastră sunteţi mai discret, cel puţin în ultima perioadă aţi ieşit destul de rar la „rampă”. Acum de ce aţi făcut-o, aţi simţit că este necesar?
Am făcut-o pentru că s-a produs un eveniment care afectează, în opinia mea, sportul, şi anume apariţia flăcării olimpice într-un miting electoral, cu aşa-zisa flacără a democraţiei care va fi purtată prin ţară pe perioada campaniei electorale până la 29 iulie. Niciodată, nimeni nu a mai folosit simbolurile olimpice în scopuri politice. Asta s-a produs doar în regimurile totalitare, pe vremea lui Hitler, la Jocurile Olimpice din ’36.
Şi eram departe de a deveni un regim totalitar?
Nu pot să fac o astfel de afirmaţie. Eu mă refer numai la partea strict sportivă. Am în faţă Carta Olimpică, semnată de cele mai multe state de pe glob. Permiteţi-mi să vă citesc din capitolul „Misiunea şi rolul Comitetului Internaţional Olimpic”, la punctul 10: „De a se opune utilizării abuzive politice sau comerciale a sportului şi a sportivilor”. Şi mai există o frază, de asemenea importantă, care se referă la cele întâmplate la Cluj: „Simbolul olimpic, drapelul, deviza, imnul, desemnările, emblemele, flacăra şi torţele olimpice vor fi colectiv sau individual desemnate ca «proprietăţi olimpice»”…
Avem de-a face cu „plagiatul” lui Băsescu…
Dacă ne referim la termenul „proprietăţi olimpice”, adică proprietatea exclusivă a Comitetului Internaţional Olimpic,mă tem că s-ar putea să ne trezim cu o atenţionare din partea Comitetului Internaţional Olimpic că am folosit proprietatea olimpică reprezentată de acest simbol. Simbolurile olimpice sunt trei: inelele olimpice, drapelul olimpic şi flacăra olimpică.
O ultimă întrebare… Ce credeţi că va scrie cartea de istorie peste 20 de ani despre regimul Băsescu?
Nu pot să spun cu exactitate, dar sper să ne reîntâlnim la tipărirea ei, pentru că eu am făcut o afirmaţie cam hazardată, dar trebuie să mă ţin de cuvânt. La Campionatul Mondial de Fotbal din 1994, la sfârşitul celui mai frumos meci al echipei României, 3-2 cu Argentina, un meci disputat pe o căldură infernală – cam cum e acum în Bucureşti, peste 40 de grade -, fiind foarte încălzit, la propriu şi la figurat, am spus că dacă rămân sănătos după acest meci, voi trăi 100 de ani. Aşa că nu va mai trece mult şi sper să mai discut pe această temă şi cu dumneavoastră şi cu cotidianul.ro.
