Documentar despre Elie Wiesel la New York

Elie Wiesel: Soul on Fire, documentar de 87 de minute, a avut prima vizionare vineri, 5 septembrie 2025 într-o sală a cinematografului IFC de pe 6^th Ave în New York City. Au fost de față directorul fimului Oren Rudavsky, coproducătorul Annette Insdorf , autorul animației din film Joel Orloff.

Prezentarea documentarului sună astfel: „La optzeci de ani după deportarea familiei sale și masacrul evreilor europeni, Elie Wiesel: Suflet în flăcări explorează omul din spatele amintirilor din Noapte („Noapte” este o carte de memorii publicată în 1956-1960, scrisă de Elie Wiesel în idiș și apoi engleză, bazată pe experiențele sale alături de tatăl său, în lagărele de concentrare naziste de la Auschwitz și Buchenwald în 1944–1945, spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial n.m.).

Narațiunea este „scrisă” cu propria sa voce, dezvăluind cunoscutul și necunoscutul Elie Wiesel (1928-2016) – conflictele sale, amintirile și moștenirea sa ca unul dintre cei mai vocali supraviețuitori ai Holocaustului. Cu acces la arhive personale și folosind interviuri originale cu soția sa, Marion, și fiul Elisha, filmul (…) include pasiunea sa pentru drepturile omului, fie când îl confruntă pe președintele Ronald Reagan cu privire la vizitarea unui cimitir german, fie când îl imploră pe președintele Clinton să ia măsuri în timpul războiului din Bosnia…”.

Documentarul conține numeroase confesiuni despre scris și ce a însemnat scrisul pentru Elie Wiesel, despre faptul ca a preferat limba franceză în scris după idiș și despre o adâncă incertitudine: “I had always had a sense of failure…”. Filmările documentarului au început cu 4 ani în urmă, conform cuvântului introductiv al regizorului. Pelicula debutează cu un motto, o frază a lui Elie Wiesel, de numeroase ori repetată: “Whoever listens to a witness becomes a witness”/cine ascultă un martor devine la rîndul lui martor. Ceea ce poate fi interpretat fie ca un șir nesfârșit de martori care ascultîndu-se unul pe altul se perpetuează în eternitate, fie că ceea ce Elie Wiesel ne spune poate că nu este mărturia lui primă, plasându-se în postura unui martor secund, câtă vreme ideea martorului inițial nu mai contează. Această ambiguitate apare de câteva ori în documentar.

Plimbându-se prin lagăr cu tatăl, ne spune vocea naratorului,  a văzut cum copii mici erau aruncați în cuptoare, dar imediat retractează, nu știe dacă acest episod este adevărat, auzit sau o halucinație. În acel timp al proiecției m-am întrebat simultan ascultând vocea autorului/narator cum era posibil să te plimbi prin lagăr cu tatăl de mână și mai ales cum era posibil să vezi copii mici aruncați în cuptoare de parcă cuptoarele de incinerare erau deschise și la îndemâna privitorilor. Viziunea infernală pare o corupție din imaginarul infernului dantesc. Amendarea celor descrise face parte dintr-un gen de mărturii/halucinații posibile ca ale oricărui supraviețuitor cu afecțiuni psihologice, de care Wiesel a suferit, explicite în documentar.  Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) a afectat supravietuitorii holocaustului pe termen lung; ele au provenit din trauma fizică și psihologică extremă, malnutriție etc.

Al doilea lucru important pe care vocea și scrisul lui Elie Wiesel le-au repetat încontinuu în documentar este fraza: „I am a storyteller!”/sunt un povestitor. Pentru el relatarea, povestirea atrocitaților naziste, era misiunea lui; nu portretul lui ca victimă era important, ci portretul ca martor care povestește. Al treilea lucru important care rămâne din acest documentar este iubirea nesfârșită față de locul în care s-a născut, Sighet, un paradis la care se va reîntoarce și își va aduce și copiii. Apare de câteva ori scris mare în documentar Sighet, România ca locul originar al fericirii sale și al familiei.

Deși scriptul filmului  afirmă că Sighet era un oraș evreiesc, trebuie corectat că era un oraș românesc în care trăiau laolaltă românii, ungurii, evreii. Niciodată în această peliculă nu apare vreo informație negativă despre modul în care erau tratați evreii în România. De două ori se precizează că evreii din Sighet au fost deportați la Auschwitz în 1944 de jandarmii unguri. Asta după ocuparea unei părți a Transilvaniei de trupele hortiste.

Contemplând personalitatea și misiunea asumată de Elie Wiesel, aceea de nu se uita trecutul și suferința evreilor – dar totul la un mod cathartic, prin povestire, și nu vindicativ-, mă gândesc ce ar spune Elie Wiesel  despre Institutul care îi poartă numele în România? Institut care se răfuiește cu istoria României, impune legi și restricții, scrie rapoarte care mai de care mai veninoase despre un popor obedient și care practic a făcut atât de mult bine familiei sale și evreilor în general?

În mod evident, nu aceasta este moștenirea lui Elie Wiesel, ci probabil a unora care îi folosesc numele. Cred că familia Wiesel trebuie să afle despre ce a devenit acest institut pentru poporul român, sinonim cu cenzura și represiunea gândirii libere – exact ceea ce detesta mai mult Elie Wiesel!
Din informația care este accesibilă  reiese că exista în lume numai un institut care poartă numele lui Elie Wiesel: Institutul național pentru studierea holocaustului din România „Elie Wiesel” (aflat în Bucuresti deși în mod normal ar fi trebuit sa fie în Sighet, locul nașterii lui Elie Wiesel!) a cărui menire este să cerceteze holocaustul în general și să educe generațiile viitoare referitor la holocaust. “Redăm României o istorie uitată!, se scrie pe prima pagina a web site-ului https://www.inshr-ew.ro/, deși în mod explicit nu se înțelege la ce istorie anume se referă.

Elie Wiesel nu a menționat niciodată un holocaust în România, ceea ce reiese și din filmul documentar Elie Wiesel: a Soul on Fire”, realizat cu fonduri date de National Endowment for the Arts (NEA), o agenție federală înființată de Congres care sprijină și promovează artele și educația artistică în Statele Unite. Documentarul a primit mai multe premii: Audience award for Best Documentary at Rochester JFF; YAD VASHEM- DOC AVIV Award 2025; Audience Award for Best Documentary – Pittsburgh JFF; Torchbearer Award, Miami JFF.

De amintit că, în afară de institutul din România, care și-a suprasolicitat menirea, există Fundația Elie Wiesel pentru Umanități, fondată de Elie Wiesel și soția sa, Marion, în 1986, care operează în principal în Statele Unite, dar susține programe și în centre din Israel. The Witness Institute/ Institutul Martorilor, fondat de rabinul Dr. Ariel Burger și Elisha Wiesel, fiul lui Elie Wiesel, o organizație care funcționează ca un program de burse, mai puțin ca o instituție de cercetare. Elie Wiesel Center for Jewish Studies de la Universitatea din Boston este legat în mod explicit de moștenirea și cariera sa didactică. Alte universități, precum Chapman (unde a fost Chapman Distinguished Presidential Fellow) și Tübingen, integrează lucrările lui Wiesel în departamente sau centre specifice.

Universitatea din Tübingen îl menționează pe Wiesel în legătură cu Departamentul de Religionspädagogik (Educație Religioasă; Elie Wiesel a fost religios, a aparținut unei familii religioase, și a vrut să fie în viață profesor care să predea Talmudul conform confesiunii din film).

Centrul de Cercetare Elie Wiesel tot de la Tübingen evidențiază contribuțiile sale la literatura despre Holocaust și la demnitatea umană.

De amintit că Elie Wiesel a scris nu doar cărți de memorii, ci și ficțiune, un total de 57 de apariții editoriale. Alături de Premiul Nobel pentru Pace, 1986, Elie Wiesel a primit The Congressional Gold Medal (1985) de la Președintele Ronald Regan.

Mirela Roznoveanu