Dogmatizarea ideii de democrație

Politicul a existat și pe vremea grecilor antici. Ei l-au inventat, de altfel. Dar pe vremea aceea, această invenție nu devenise formă a destinului omenirii.

Napoleon este cel care a observat că, după Revoluția Franceză, politicul a devenit destinul nostru general. Cele particulare nu se mai pot sustrage celui general, deși încă pot să ignore rolul politicului în viețile personale. A nu băga politicul în seamă este chiar ignoranță ori este voință mistică. Dar nici misticii creștinismului nu au scăpat întotdeauna de controlul „politic” al Bisericii. Au fost îndemnați să formeze comunități care, ca atare, ca fiind comunități, nu se puteau sihăstri. Rolul și rodul comunitar cuprind un misteriu? Rugăciunile unui singuratic sihăstrit nu pot atinge eficiența spirituală a celor ce au loc în format comunitar?

De ce comunitarul ar bate individualul nu are deocamdată o explicație care să fi devenit consensuală.

De o vreme, apar în medii laice forme de dogmatizare asemănătoare celor create de Biserică. Grija de a elimina paginile discriminatorii în literatura scrisă înainte de formarea dogmelor laice despre discriminare are tot mai mulți adepți care caută „erezii” într-un trecut în care cutare convingere nu era indexată ca „erezie”.

Opinia publică așa-zis educată se entuziasmează să facă indexul complet al discriminărilor d᾿anțărț. Are deja puterea unui tribunal popular care, în Germania, de pildă, a reușit să convingă o editură că există discriminare în cărțile lui Karl May despre Winnetou și Old Shatterhand, deși indianul și albul se făcuseră frați de cruce, amestecându-și sângele.

Noul dogmatism nu fuge de politic în sihăstrii, ci îl vrea realizat în toate comunitățile, și anume după chipul ideologiilor non-discriminatorii, care îi acuză dur pe cei care mai cred în necesitatea unor minime discriminări.

Trece neobservată o chestiune ce se ascunde în lumina din bec: dogmatizarea ideii de democrație.

Dacă la alegerile europarlamentare se duc la vot 30 la sută din totalul alegătorilor, se consideră că restul de 70 la sută n-ar fi putut schimba balanța rezultatului dat de cei 30 la sută.

Dar ce s-ar întâmpla cu politicul-destin dacă la alegerile naționale s-ar ajunge la un vot de 20 la sută?

Are democrația o înțelegere internă despre cum ar deveni irelevantă la 20 la sută, la 10 la sută?

Forma în care a devenit destin politicul în democrație stă încă pe o bună prezență la vot. Întrebarea nerostită (necercetată) este ce a devenit votul azi. Este el un mod de a conserva democrația, ori a devenit o expresie a competenței alegătorilor? În orice caz, el nu mai este o modalitate de a găsi reprezentanți reprezentativi pentru societate, ci doar pentru interesele marilor corporații. Dogma este instalată, iar ieșirea din ea nu s-ar putea face decât prin dedogmatizarea prezenței la vot.

Următoarea revoluție politică pașnică ar putea veni după o serie de alegeri naționale cu o prezență de 10 la sută la vot. Ceilalți 90 la sută merită explicații, nu pot fi ignorați cu cinism. Ce reforme cer ei? Sunt ei capabili să articuleze o viziune nouă asupra politicului? Vor fi întrebați doar în miezul crizei. De ce nu îi întrebăm de acum ce reproșuri fac ei politicului actual?

Îi încurajăm, în schimb, să se atomizeze în bulele rețelelor de socializare, locuri unde apar noile forme de tribalizare axiologică și discriminare politică, în vreme ce noi ne entuziasmăm cu privire la eliminarea discriminărilor asupra triburilor de acum 300 de ani.