Două legende uriaşe ale sportului mondial au aprins flacăra olimpică

În ultimii 20 – 24 de ani, atât la jocurile olimpice de vară, cât şi la cele de iarnă, numele ultimului schimb al ştafetei care poartă torţa olimpică, deci cel care şi aprinde flacăra olimpică nu este dat publicităţii. Nu doar atât, cel care are această onoare, este ţinut „ascuns” pe arena unde se desfăşoară ceremonia de deschidere, pentru ca surpriza să fie totală. Acum, la Soci, surpriza a fost …lipsa surprizei. Şi asta în ciuda faptului că existau condiţii excelente pentru ca aprinzătorul să fie 100% camuflat, deoarece, edificiul unde pe parcursul jocurilor va arde flacăra olimpică se afla la cca 200-300 metri în afara arenei, în Parcul Olimpic, iar ultimii 50 de metri din parcursul torţei olimpice era unul fără public.

Organizatorii au ieşit totuşi din tipar, flacăra olimpică fiind aprinsă împreună de ultimele două schimburi ale ştafetei. Cei aleşi pentru acest moment, care marchează practic începerea jocurilor, au fost două legende uriaşe ale sportului mondial.

Nici măcar o medalie de argint

Penultimul schimb de ştafetă şi co-aprinzător a fost Irina Rodnina. Ea are în palmares 3 titluri olimpice (1972, 1976 şi 1980) la patinaj artistic, proba de perechi, 10 titluri de campioană mondială câştigate consecutiv între 1969 şi 1978, şi 11 titluri de campioană europeană, 1969 – 1978 şi 1980. Până în 1972 Rodnina a făcut pereche cu Alexei Ulanov, iar din 1973 cu Alexander Zaitsev, amândoi patinatori de talie mondială. După cum se poate observa, la toate cele 24 de competiţii de anvergură la care a participat, pentru Irina Rodnina locul 2, adică medalia de argint nu a existat vreodată. Rodnina este singurul sportiv din lume care a câştigat doar medalia de aur într-un interval de peste 10 ani.

L-au vrut 11 echipe din NHL

Ultimul schimb de ştafetă şi co-aprinzător a fost Vladislav Tretiak, unul dintre cei mai mari portari dins istoria hockey-ului pe gheaţă. Are 4 medalii olimpice, 3 de aur (1972, 1976 şi 1984) şi una de argint (1980). Cu echipa URSS a mai câştigat 10 titluri de campion mondial (1970, 1971, 1973, 1974, 1975, 1978, 1979, 1981, 1982, 1983) două medalii de argint (1972 şi 1976) şi una de bronz (1977). Primul titlu mondial, cel din 1970, l-a câştigat când avea 18 ani, Tretiak scoţând din poartă un alt mare portar din istoria acestui sport, Viktor Konovalenko. Între 1978 şi 1980 nu mai puţin 11 echipe din NHL (campionatul nord-american, cel mai puternic din lume) au vrut să-l transfere pe Tretiak. Şefii sportului din URSS i-au promis că îl vor lăsa să plece în 1982 când împlinea 30 de ani. Exista o cutumă în ţările socialiste (mai puţi la yugoslavi, care plecau mai uşor „afară”), dar mai mult la fotbal, jucătorii care împlineau 30 de ani şi aveau un anumit număr de selecţii în echipa naţională obţineau dreptul să joace în vest. În 1982 însă guvernul URSS i-a blocat lui Tretiak plecarea la echipa Montreal Canadians, fapt ce l-a determinat ca în 1984, să se retragă din activitatea sportivă la numai 32 de ani. Conform informaţiilor care au circulat în mediul organizatorilor olimpiadei de la Soci, marea onoare care i-a fost făcută, cea de aprinzător, a reprezentat un fel de reparaţie morală pentru refuzul de acum 30 de ani.