Dublul conflict din Israel și Palestina

La momentul planificării vizitei președintelui Biden în Israel și Iordania, misiunea sa părea că vine la momentul potrivit. Secretarul de Stat Antony Blinken îi netezise calea, într-un turneu efectuat imediat după atacul Hamas în Israel și îi aranjase o întâlnire cu cu președintele Egiptului, președintele Autorității Palestiniene și cu regele Iordaniei, la Amman.

”Pentru Dumnezeu, suntem Statele Unite ale Americii! Cea mai puternică țară din lume, nu din lume, ci din istoria lumii”, a spus președintele Joe Biden, într-un interviu acordat luni, înainte de plecarea spre Orientul Mijlociu, după ce a fost întrebat dacă SUA pot face față unor războaie simultane în Ucraina și în Israel. ”Putem avea grijă de amândouă și să ne menținem în același timp poziția internațională. Și dacă nu o facem noi, atunci cine o va face?”, a mai spus Biden.

Aranjamentele americane au căzut odată cu racheta care a lovit, marți, spitalul din Gaza, provocând peste 700 de victime printre cei refugiați acolo. De unde credea că oprise lucrurile la marginea prăpastiei, oficialii SUA s-au trezit cu proteste în fața ambasadelor din toata regiunea, la Washington și cu întâlnirea de la Amman anulată.

”Pe baza a ceea ce am văzut, a fost cealaltă echipă, nu voi”, a comentat Biden, sugerând că nu forțele israeliene au bombardat spitalul din Gaza, însă neatribuind direct vinovăția militanților Hamas. O înregistrare audio ambientală și apoi imagini publicate de presa din Israel și pe platformele social media sugerează că ar fi vorba despre o lansare eșuată sau despre interceptarea unei rachete a Jihadului Islamic, care apoi cade peste spitalul din Gaza. Totul s-a petrecut în timpul unui tir cu rachete pornit din Gaza. ”Însă sunt mulți oameni care nu sunt siguri. Prin urare trebuie să depășim multe lucruri”, a spus președintele SUA, țară care s-a opus apoi unei rezoluții a Consiliului de Securitate ONU care cerea încetarea focului in Gaza, pentru accesul ajutoarelor umanitare.

Dar cine este „echipa cealaltă”? Este echipa ”băieților răi”? Iar asta înseamnă că președintele Joe Biden îi frecventează doar pe ”băieții buni”? Drama conflictului din Israel este că nu avem o luptă între ”băieții buni” și ”băieții răi”, pentru că în ambele tabere sunt și de unii, și de alții.

Fostul premier Israelian Ehud Olmert spune că militanții Hamas trebuie uciși, dar Israelul trebuie să găsească o cale de dialog cu palestinienii care nu sunt radicali și să ajungă neapărat la soluția creării a două state, iar acest lucru va fi posibil doar după îndepărtarea de la putere a premierului Netanyahu. În ciuda opiniei israelienilor ultranaționaliști, acești palestinieni deschiși  către dialog chiar există. Înaintea atacului Hamas, peste o sută de intelectuali palestinieni au semnat o scrisoare deschisă în care respingeau „ferm încercarea de a minimaliza sau de a justifica antisemitismul, crimele naziste împotriva umanității și revizionismul istoric privind Holocaustul”. Există și acei israelieni care se opun reprimării palestinienilor, menținerii lor în adevărate lagăre în Gaza și Cisiordania, începând din 2008, care se opun extinderii așezărilor israeliene în aceste teritorii și care sunt pentru soluția celor două state și pentru dialogul cu tabăra moderată palestiniană.

”Nu există «inevitabil». Războiul putea fi evitat și nu am făcut suficient pentru asta. Israelul nu a făcut suficient pentru pace; doar am cucerit noi teritorii palestiniene în Cisiordania, am extins așezările ilegale am impus un asediu de lunga durată în Fâșia Gaza (…) O minoritate religioasă mesianica ne-a tras în această mlaștină, iar noi o urmăm de parca ar fi flautul fermecat (…) Nu palestinienii sunt dușmanii noștri. Lângă noi trăiesc zece milioane de palestinieni, între Iordania și Mediterana, ei nu sunt dușmanii noștri. Israelienii și palestinienii au fost influențați de minorități religioase de zeci de ai. Pozițiile ireconciliabile a două grupuri mici ne-au târât spre violență. Nu contează cine este mai crud și mai lipsit de scrupule. Ideologiile au alimentat acest conflict, ducând la moartea a mult prea multor civili nevinovați”, a scris recent, pentru The New York Times, maiorul israelian Nir Avishai Cohen, autorul volumului Iubiți Israelul, spriiniți Palestina.

Merită să ne aplecăm asupra conotației de astăzi a termenului „terorist” și asupra celei pe care o avea în anii 1940, în perioada în care evreii se revoltau împotriva prezenței militare britanice în Palestina, înaintea proclamării statului Israel. Scriind pentru Project Syndicate, profesorul Slavoj Zizek, directorul Institutului de Studii Umaniste de la University of London, amintește de un text care a circulat în multe ziare americane în acea perioadă, ”Scrisoare către teroriștii din Palestina”, semnată de scenaristul evreu de la Hollywood Ben Hecht. ”Sunteți primul răspuns rațional pentru Lumea Nouă. De fiecare dată când aruncați în aer arsenalul britanic, când spargeți o închisoare britanică, când aruncați în aer un tren sau jefuiți o bancă britanică, sau îi înfruntați cu armele pe trădătorii britanici și invadatorii patriei voastre, evreii din America simt că în sufletul lor este sărbătoare”. Acum, sărbătoare a fost în lumea arabă, și în Europa copleșită de imigranți, și pe străzile Americii, după ce Hamas a atacat Israelul și a ucis sute de oameni.

Cine sunt liderii palestinieni ai momentului? Hamas a câștigat primele și singurele alegeri din Teritoriile Palestiniene, în 2005, în fața grupării moderate Fatah. Liderul de atunci al Hamas, Khaled Mashal, nu fusese în Gaza și nici nu avea să o facă până în 2012, iar asta după un război fratricid cu Fatah, cu mii de victime. Conducerea, deja ilegitimă, pentru că alegeri nu au mai avut loc, a fost predată liderilor din Gaza abia în 2017. Acum însă, niciun mare lider Hamas nu trăiește viața grea a celor din Gaza și nu experimentează teroarea de acolo. Locuiesc în lux in Qatar, un stat aliat al SUA. Cât despre moderații din Fatah și Autoritatea Palestiniană, legitimitatea lor este la fel de șubreda – Mahmoud Abbas, succesorul lui Yasser Arafat, s-a eternizat la conducerea mișcării, pe care a paralizat-o prin lipsa calităților de lider. Și unii și alții se bucură însă de dolarii vărsați în sprijinul palestinienilor de țările arabe

Cine sunt liderii momentului în Israel? Ministrul Securității Naționale, Itamar Ben-Gvir, a fost asociat cu mișcări care între timp au fost catalogate drept teroriste in Israel, asta pe lângă o condamnare pentru corupție. ”Dreptul meu, al soției mele și al copiilor mei de a ne mișca liber (în Cisiordania) este mai important decât cel al arabilor”, spunea el. Iar pe lista ”principiilor fundamentale” ale actualului guvern de coaliție de orientare ultranaționalistă și cu iz teocratic stă scris: ”Poporul evreu are dreptul exclusiv și inalienabil la toate părțile Pământului lui Israel. Guvernul va promova și va dezvolta așezările în toate părțile Pământului lui Israel – în Galileea, Negev, Golan și Iudeea si Samaria”. În aceste condiții, este limpede că palestinienii, nici măcar cei moderați, nu pot deschide vreun dialog vizând soluția cu două state.

Paralela între cele două lumi are urii poate merge până la originea conflictului, în urmă cu mai bine de o sută de ani. Atunci, la destrămarea Imperiului Otoman, când populațiile arabe din regiune contau prea puțin, ”băieții buni” și ”băieții răi” erau în Occident. Fostul premier britanic interbelic Ramsay MacDonald a sintetizat astfel mlaștina pe care puterile vest-europene au creat-o în regiune: ”Am încurajat revolta arabă împotriva Turciei promițând crearea Regatului Arab în provinciile arabe ale Imperiului Otoman, inclusiv Palestina. În același timp, i-am încurajat pe evrei să ne ajute promițându-le că le vom pune la dispoziție Palestina pentru a se așeza și a se autoguverna acolo. În același timp însă, am negociat în secret cu Franța acordul Sykes-Picot, împărțind teritoriul pe care l-am promis arabilor. Este o duplicitate crudă și nu ne putem aștepta să scăpăm de oprobiul care va urma în mod firesc”.

La acel moment au existat și ”băieții buni” sau măcar oameni ca profesorul american Henry King și afaceristul Charles Crane, trimiși de președintele Woodrow Wilson în fruntea unei Comisii care să ofere o idee despre ce putea face America pe ruinele Imperiului Otoman, asta chiar la momentul Conferinței de Pace de la Versailles. Comisia King-Crane observat, spre exemplu, că arabii din ceea ce astăzi este Siria, Liban, Israel nu aveau deloc încredere în britanici și îi urau pe francezi, că refuzul tutelei franceze asupra Siriei era mai important atunci decât frica legată de stabilirea evreilor, că Statele Unite erau singura putere învingătoare în care arabii aveau încredere și își dorea transferul mandatului de la Marea Britanie la Statele Unite.

”Am încurajat revolta arabă împotriva Turciei promițând crearea Regatului Arab în provinciile arabe ale Imperiului Otoman, inclusiv Palestina. În același timp, i-am încurajat pe evrei să ne ajute promițându-le că le vom pune la dispoziție Palestina pentru a se așeza și a se autoguverna acolo. În același timp însă, am negociat în secret cu Franța acordul Sykes-Picot, împărțind teritoriul pe care l-am promis arabilor”, Rmasay MacDonald

Imperiul britanic ce își trăia ultimii ani a făcut tot posibilul pentru a împiedica munca amintitei Comisii americane și a făcut-o inutilă stabilind dreptul evreilor de a-și crea propriul stat, fără a se consulta cu ”puterea emergentă” de la Washington. Raportul Comisiei avertiza: ”Dacă SUA decid să sprijine stabilirea evreilor în Palestina, atunci guvernul va obliga poporul american să folosească forța în acea regiune, pentru că un stat evreu poate fi creat și menținut doar cu forța în Palestina”. Dar raportul a devenit inutil și a fost uitat în sertarele Congresului SUA.

Într-o lume lipsită de tehnologia și infrastructura de astăzi diplomații luau greul drum al Orientului Mijlociu, mâncau în corturile emirilor și ale oamenilor simpli, le încălecau cămilele și citeau enorm despre istoria regiunii. Acum, Statele Unite au ajuns să conceapă ”planul secolului” în aceeași regiune cu ajutorul ginerelui unui președinte (Jared Kushner) care nici măcar nu a fost în regiune pentru a vorbi cu cei mai influenți arabi. Este puțin probabil ca președintele Biden să fi citit ceva despre acest conflict în afară de rapoartele pregătite de noile generații de tehnocrați americani, cărora istoricul conflictului le este străin și indiferent și pentru care literatura neoconservatoare ține loc de Biblie și Coran.

Statele Unite au preluat vechiul rol al britanicilor fără să accepte că acesta vine la pachet cu un imperiu. Lipsa acestei asumări a făcut ca viziunea ce nu poate depăși gardul ranch-ului de undeva din Midwest-ul american să-și facă loc cumva și în politica externă a celei mai mari puteri a lumii. Soluțiile americane pentru Orientul Mijlociu se reduc la oceane de dolari în care se îneacă proiectele pentru Palestina (altfel un stat recunoscut de 139 de state membre ONU), dar din care să se înfrupte monarhiile corupte și anacronice din Orientul Mijlociu, cele care, în spatele ușilor închise, își doresc și dispariția Hamasului (ca braț al marelui lor dușman ce le amenință legitimitatea – Frații Musulmani), și menținerea adevăratelor lagăre din Gaza, și menținerea palestinienilor ca singura comunitate din lume în care statutul de refugiat este ereditar, câtă vreme această situație le aduce profit și le asigura monedă de schimb în disputele regionale. ”Saudiții, qatarioții, Emiratele trebuie să înceteze cu jocurile și să finanțeze noul stat Palestinian. Au banii, însă au preferat să-i țină în mizerie, de teamă că un nou stat palestinian le va expune adevărata imagine: niște autocrați corupți pe lângă care aristocrații din Rusia țaristă par niște călugări benedictini”, scrie Panagiotis „Taki” Theodoracopulos, pentru Takimag.

Statele Unite sunt acum în situația Marii Britanii la începutul secolului trecut: încearcă să oprească implicarea puterilor în ascensiune în Orientul Mijlociu și în alte zone fierbinți, pentru a-și menține dominația ce dă semne de uzura. În cazul imperiului britanic, au trecut decenii de la temerile din 1919 și până la momentul oficial al retrogradării de la statutul de superputere, la criza Suezului din 1956. Acum, când președintele Biden spune ”Pentru Dumnezeu, suntem Statele Unite ale Americii! Cea mai puternică țară din lume, nu din lume, ci din istoria lumii”, avem un semnal despre spaimele de la Washington. Este un moment în care, după cum scrie Aris Rousinos pentru UnHerd,  ”deciziile SUA nu vor defini doar cursul conflictului de un secol din Orientul Mijlociu, ci și moștenirea istorică a imperiului în decădere personificat de Joe Biden în timp ce merge târșâit pe pista aeroportului din Tel Aviv”.