Edictele lui Iohannis și votul ecumenic

Victoria în alegeri a lui Iohannis poate avea și o semnificație din perspectivă religioasă. În fruntea statului se găsește, la al doilea mandat consecutiv, un președinte care este membru al bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, popular numită luterană. Prim-ministru este un cetățean al cărui tată era de etnie maghiară. În vara acestui an, propagandistul șef al Statului paralel, trimis europarlamentar,  și-a botezat al doilea copil la o biserică catolică. Iar totum factum în tabăra liberală este de la o vreme un pastor penticostal, Robert-Ionatan Sighiartău, secretar general al PNL, absolvent al Școlii de predicare „Cireșarii”, membru al unei familii dominatoare în afacerile din județul Bistrița Năsăud,  cu multe resurse financiare, destule relații externe și mari ambiții politice.

Aceste exemple de la vârful autorităților statului – la care  se pot adăuga multe altele – sunt suficiente pentru a sugera că poporul român ar fi avut, la recentele alegeri, o bruscă deschidere ecumenică în plan politic. Doi români din trei au considerat, prin vot, că religia ortodoxă majoritară a unei țări apostolice, creștinată de „cel dintâi chemat”, apostolul Andrei, nu trebuie să mai capete neapărat și o expresie laică în configurația autorităților statului.

Problema nu este a confesiunilor religioase cărora aparțin conducătorii României. Libertatea confesională a fiecăruia este garantată și trebuie respectată. Problema de fond care interesează societatea este una non-religioasă – și anume încotro se îndreaptă societatea românească în noile condiții?  Întrebarea este legitimă, având în vedere că, total împotriva firii poporului român, țara  este acum  divizată de ură mai rău decât era divizată de politică în anii 90.

Unde se va ajunge cu permanenta exacerbare la ură și cu îndemnurile repetate de exterminare politică a membrilor unui partid, venite de la cel mai înalt nivel? Au convingerile religioase ale conducătorilor vreun rol în acest proces?

Ura față de grupuri sau de colectivități, identificate după criterii de clasă (la bolșevici) sau de etnie (la naziști),  a fost în istorie esența politicii totalitare și instrumentul unei propagande distrugătoare. Ura a ajuns acum să fie dominantă și în societatea românească, printr-o politică începută de antichristul Băsescu și dusă pe noi culmi de protestantul Iohannis. Amândoi au aplicat cele 2 principale reguli staliniste: secretul menținerii la putere este anihilarea adversarului, iar esența politicii este cine pe cine conduce.

Biserica Ortodoxă este mult prea preocupată de proiectele sale lucrativ-imobiliare pentru a mai acorda atenție climatului de ură care este impus românilor ortodocși din spațiul carpato-danubiano-pontic, creștinat de apostolul Andrei.

Pe acest fundal, nu este de mirare că ofensiva diverselor culte spre înalte demnități în statul român a ajuns să fie încurajată chiar și de reprezentanții Bisericii Ortodoxe Romane. Astfel, în ziua alegerilor prezidențiale din 2014, Patriarhul BOR, Prea Fericitul Daniel, a avut un mesaj de susținere pentru candidatul Klaus Iohannis: „Când Dumnezeu voieşte ca să se ridice şi să ajute un popor, lucrează prin cine voieşte El, când voieşte şi cum voieşte, ca noi să învăţăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute, ci, adesea, chiar şi oameni străini de neamul nostru, dar care îl iubesc şi vor să îl ajute”, a spus Preafericitul Daniel chiar în ziua votului din 2014, când Iohannis avea să câștige primul mandat.

De la acest mesaj despre „voința Domnului” și până la sugestia  ca realegerea lui Iohannis să fie considerată un fel de Întronizare de esență divină nu mai era decât un pas. Este ceea ce avea să spună,  mai în clar decât PF Daniel, cel care pare să fie – prin poziție, prezență publică, relații externe și, probabil, bani  – noul om forte din PNL, pastorul protestant Robert – Ionatan Sighiartău. Acesta a fost șeful campaniei PNL pentru alegerile europarlamentare, a coordonat organizarea unor evenimente importante pentru activitatea internă și internațională a partidului, a deschis și închis mitingurile la care a vorbit Iohannis, a fost mereu în rândul întâi pe la ședințe, a dat fără contenire tot felul interviuri laudative pentru șeful său etc etc. De asemenea,  vizita „la înfățișare” a lui Ludovic Orban în SUA, în 2017,  a fost organizată tot de Sighiartău, împreună cu altă figură sacrosantă a liberalilor români, pastorul baptist Ben-Oni Ardelean, un vocalist cu ștaif pe la televiziuni, absolvent, între altele, al Institutului Baptist și al Institutului Luther Rice, Atlanta-USA, ajuns senator și, apoi, deputat și vicepreședinte al PNL. Sighiartău a culminat în osanalele sale aduse lui Iohannis în timpul campaniei cu o faimoasă zicere despre esența divină a președintelui său: „Un om a cărui destin este scris de Dumnezeu, actualul și viitor președinte Iohannis” (gramatica aparține autorului), explica Sighiartău pe la Galați.

Asocierea în fruntea statului român a tuturor acestor personaje care au statut dublu – laic la vedere și religios în fundal – este un plan sau o întâmplare? Întrebarea nu poate fi evitată, dacă ținem seamă că România și Bulgaria sunt singurele țări ortodoxe din UE, iar tratamentul bruxelezilor față de ele a fost unul de permanentă marginalizare și punere la colț, ba cu MCV, ba cu Shengen, ba cu tot felul de alte amenințări.

În 2017, s-au împlinit 500 de ani de când Martin Luther a enunțat principalele idei care au dus la nașterea Bisericii Evanghelice – Luterane. Cu prilejul acestei aniversări semi-milenare,  reprezentanți de seamă ai cultului respectiv au organizat la Sibiu o masă rotundă. Iohannis a transmis participanților un mesaj în care arăta că, „din păcate, astăzi, libertățile si drepturile universale ale omului, toleranța și respectul diversității sociale au ajuns sa fie considerate de unii drept o desuetă corectitudine politică, drept o cauză a dezangajării dintre clasa politică și cetățeni”.

Este flagrantă deosebirea dintre această susținere  „teoretică” a lui Iohannis, prin care combătea pe cei care considerau libertățile și drepturile cetățenești doar o chestiune desuetă („un lux”, spunea o ministră din anturajul domniei sale), și faptele aceluiași Iohannis. Ca președinte, luteranul protestant Iohannis a ignorat încălcarea grosolană a drepturilor omului,   a propovăduit ura, nicidecum toleranța; și-a asumat ca proiect politic excluderea pe criterii politice și nu „respectul diversității sociale”,  cum scria în mesaj.

Cu același prilej, Iohannis a evocat un act istoric, Edictul de la Turda, care este de tristă amintire pentru români, dar pe care Iohannis îl consideră progresist: „Într-o Europă a sângelui vărsat în numele credinței, chiar dacă ignora ortodoxia românilor din Transilvania, Edictul consacra pentru prima dată principiul toleranței religioase, lansând o nouă perspectivă, umanistă, asupra rolului religiei în societate”, apreciază Iohannis în 2017.

Acel Edict de la Turda este un decret emis în 1568 de Dieta Transilvaniei și promulgat de principele Zapolya cu scopul încetării luptelor religioase sângeroase izbucnite în Europa Occidentală între catolici și protestanți, în urma declanșării în 1517, de către Martin Luther, a reformei protestante. Fără a dezvolta aici subiectul, istoricii apreciază că acea adunare a Dietei întrunită la Turda în 1568, completată cu Edictul de la Târgu Mureș emis în 1571 de principele Ștefan Bathory, a legiferat definitiv statutul de națiune tolerată a românilor ortodocși din Transilvania. Edictele respective stabileau că, alături de cele trei religii de stat «recepte» – catolicismul, luteranismul și calvinismul – mai este recunoscută a patra, unitarianismul, considerat în Europa acelui timp o erezie pentru că nega Sfânta Treime și originea divină a lui Iisus Cristos.  Conform edictelor respective,  religia ortodoxă rămânea pe mai departe doar o religie tolerată, iar populației majoritare române i se rezerva o condiție confesională inferioară.

Poate că lui Iohannis i-o trece prin cap că o fi de origine divină, cum îl prezenta pastorul Sighiartău! De aici aroganța, disprețul, lehamitea, satanizarea adversarilor politici, ura viscerală revărsată în societate la cote nemaiîntâlnite în istorie și privirea de sus pe care o aruncă cu greață peste acest popor „cu cele mai multe guri știrbe din Europa”, cum spunea un filosof al regimului băsist și ideolog al flegmei.

Poate că Iohannis s-o crede că este și el vreun „reformator”,  în sensul luteranismului său evanghelic, adică un fel de „demiurg protestant”, pornit să schimbe lucrurile spre ceea ce majoritatea ortodoxă a „gurilor fără dinți” este incapabilă să înțeleagă și să realizeze.

Poate că așa se explică acea trimitere pe care o face la Edictul de la Turda, despre care spunea că,  „chiar dacă ignoră ortodoxia românilor (!), lansează o nouă perspectivă…”.

S-o fi crezând Iohannis vreun nou principe Zapolya sau Bathory, care ignoră „ortodoxia românilor”,  la fel cum se întâmpla acum 500 de ani, pentru a ne arunca  pe toți într-o „nouă perspectivă”?

Discuția merită purtată, pentru a identifica legătura dintre impostură și patologie

Deocamdată, „noua perspectivă” propusă și aplicată de protestantul Iohannis pe spinarea românilor este una a  urii fără limite, nemaiîntâlnită în istoria acestei nații. „Noua perspectivă” impusă de Iohannis este una a violenței străzii ridicată la politică de stat. A  derbedeismului cu gulere albe. A huliganismului politic. A disprețului față de actele fondatoare ale statului român – Constituție și legi organice – pe care le calcă în picioare pentru că, de fapt, nu le recunoaște în „împărăția” lui de protestant.

Dar s-ar mai pune o întrebare, ce ține de noi, nu de El: cum de intră Biserica Ortodoxă  în acest joc al mutilării unei societăți printr-o politică bazată pe ură, represiune, execuții pe criterii politice, dar și pe încălcarea grosolană preceptelor ancestrale de solidaritate și umanism ale creștinătății?

O biserică de la care învățasem că iubirea de oameni este axul credinței și cupola existenței sale.