Erdoganii noștri

Ce e, la urma urmei, erdoganul, dacă nu o unitate de măsură a dictaturii? Față de sistemul anglo-saxon, care cere diviziuni fine pentru abaterile de la democrație, sistemul turco-balcanic-est-european are o scală fără nuanțe. Abuzul e la vedere, arestările sînt mijloace fixe, armata și Justiția sînt instrumente de ținut în frîu sărăcia, inflația și cursul dolarului. Corupția și bogăția se întrepătrund și reprezintă dovada că politica e dusă spre binele poporului.

Cea mai mică valoare a dictaturii, măsurată în erdogani, e democrația, iar cea mai mare valoare e Recep Tayyip Erdogan însuși. Acum douăzeci de ani, înainte ca Erdogan să ajungă la butoane, Turcia era un stat laic, cu drepturi și libertăți largi, cu putere reprezentativă și cu instituții inspirate din tradiția occidentală. Azi e un sultanat răvășit de suferință, de islamism și de ambiții politice nebunești, un stat represiv și infidel alianțelor cu lumea civilizată.

Măsurat în erdogani, Băsescu e un dictator de valoare medie. Pe o scală de la unu la zece, e undeva pe la cinci cincizeci. A folosit Justiția și Serviciile împotriva adversarilor politici, e drept, dar n-a reușit să-i bage la pușcărie decît pe cîțiva. A încercat să distrugă presa independentă, dar abia dacă a băgat-o în comă, în vreme ce modelul său de la Istanbul a lichidat-o de tot. Dacă Erdogan a știut să-i convingă pe unii că a făcut studii universitare, chiar dacă nu i-a fost descoperit nici un coleg, Băsescu n-a putut să convingă pe nimeni că a rămas ființă umană după ce și-a turnat colegii și iubita la Securitate. Nici cu bogăția nu i-a ieșit așa cum își făcuse socoteala. Căci, față de Erdogan, care a organizat mulgerea statului cu un sistem de generali, afaceriști și rubedenii bine pus la punct, Băsescu s-a complăcut în cîrdășii de vaporean, făcute la șpriț, cu duduia în brațe și cu soțul dînsei așteptînd cu sacoșele în parcare, și avîndu-l ca sfătuitor pe neobositul consultant străin Johnnie Walker. De aia, poate, a și pierdut unul sau poate chiar două zerouri din valoarea averii la sfîrșit de mandat, care nu pare să fi depășit, după unii, miliardul.

Miliardul a fost legenda altui lider măsurabil în erdogani, Adrian Năstase. El n-a apucat să-și clădească dictatura de pe poziția de președinte, așa că s-a străduit mai mult ca premier. Năstase a fost un dictator mediu spre mic, de trei erdogani jumate, dar a arătat un potențial de mediu spre mare, adică de șapte. Dacă ar fi ajuns la Cotroceni ar fi excelat, probabil, la cultul personalității și la înavuțire. Destinul, însă, l-a ferit de aceste merite, dacă nu cumva treaba a fost făcută de telefonul venit de la ambasada care număra voturile. Năstase a pierdut erdogani și la capitolul arestări, el refuzînd să-și bage adversarii la pușcărie, mai ales pe Traian Băsescu. A amenințat presa în cîteva rînduri, dar a preferat, pînă la urmă, s-o îngroape în bani de la stat.

Sigur, și Iliescu poate fi măsurat în erdogani. Islamul său a fost socialismul cu față umană, iar sistemul represiv s-a bazat în multe rînduri pe mineri. S-a hrănit cu populism și cu mici cantități de idolatrie. A refuzat, însă, să fure în folos propriu – asta dacă nu se pun la socoteală alegerile. I-a lăsat, în schimb, pe alții să fure pentru ei, lucru rar întîlnit la dictatori. Valoarea lui totalitară e un pic sub a lui Băsescu și chiar sub a lui Năstase, fiindcă a arătat remușcări în spețe istorice, cum ar fi critica capitalismului de cumetrie și reconcilierea cu Regele Mihai.

Dacă e să-i aplicăm scala erdoganică lui Iohannis, el ia, fără discuție, scorul cel mai mic. Iohannis nu e un dictator în sens politic, ci doar un manechin confecționat din lemn totalitar. El are doar aerul, nu și activitățile specifice acestei cumplite vocații. Are genetica, nu și acțiunea. Natura și atitudinea lui sînt dictatoriale, dar anvergura e de angajat. E, în fond, un biet salariat al ambițiilor sale, un conformist comod, dedicat propriei persoane, un amator plin de el și nimic mai mult, specializat în a face prostii solemne. Cu toate astea adună cîțiva erdogani, fiindcă a dovedit că tîmpenia, atunci cînd e consecventă, face la fel de rău ca dictatura.

Erdoganii noștri sînt, fără discuție, mai puțin cruzi decît originalul. Nu au ucis mii de oameni, cel puțin nu direct. Nu au băgat la pușcărie elitele, chiar dacă, pe ici, pe colo, unii dintre ei au încercat. Nu au schimbat în mod fundamental scopul Constituției, chiar dacă au folosit instituțiile statului în folos propriu, ilegal și repetat. Iar cei care au strîns averi de milioane, zeci sau sute de milioane sînt încă departe de fabuloasele comori din sipetele lui Recep Tayyip Erdogan. În schimb, erdoganii noștri au încetinit România mai mult decît a fost încetinită Turcia vreodată. Au nimicit pur și simplu dezvoltarea economică a țării, au dezbinat societatea și au încremenit-o în această dezbinare, au pulverizat educația și au aruncat în aer sănătatea oamenilor. Au bombardat cu răbdare, vreme de trei decenii, alcătuirea fizică și spirituală a națiunii. Au călcat în picioare țesătura ei morală. Aproape că au ras de pe fața pămîntului orice impuls de modernizare și de bine public.

Și de aceea, probabil, profilul lor nu trebuie măsurat în erdogani, ci în apocalipși.

Articol preluat integral de pe catavencii.ro