Eroii uitați ai Aviației Române

Vuia, Vlaicu și Coandă, cei trei „patriarhi“ ai aviației românești, au fost urmați de câteva generații de piloți excepționali. Iar valoarea acestora a fost cu atât mai mare cu cât ei și-au desfășurat activitatea în timp de război, uneori în condiții deosebit de vitrege. În anii de glorie, renumele lor intrase, deja, în legendă. Din păcate, în acești ani ciudați, în care politicienii își vâră nasul cam peste tot, numele lor au fost trimise într-o rușinoasă uitare.

În vremuri de restriște, așa cum au fost cele de după cel de Al Doilea Război Mondial, istoria poate să devină de-a dreptul bicisnică. Exact așa s-au petrecut lucrurile și în ceea ce privește aviatorii. În primii ani ai celei de a doua conflagrații mondiale, piloții noștrii au „vânat“, cu succes, avioanele de luptă rusești. Motiv pentru care, după ce regimul comunist a fost adus la putere de tancurile sovietice, foștii eroi ai aerului au fost considerați criminali de război. Iar mulți dintre ei au fost trimiși în cumplitele pușcării politice.

Dicezare, generalul vînător

10 august 2012: superficială, ca de obicei, mass-media românească deplângea, pe toate vocile, moartea celui care fusese tatăl lui Leo de la Strehaia. Penibilă alegere. În aceeași zi, pilotul Ioan Dicezare pleca la ceruri, ca să zboare în „Flotila lui Dumnezeu“, după cum spun aviatorii. Totuși, cine era acest Dicezare? Născut pe 12 august 1916, într-o familie de origine italiană care trăia în București, el a fost o legendă vie, unul dintre așii aviației române din cel de Al Doilea Război Mondial. Începând cu 22 iunie 1941și până în vara anului 1944, a luptat pe Frontul de Est, în cadrul Grupului 7 Vânătoare. Pe atunci, pilota un avion Messerschmitt Bf 109E. Un aparat deosebit de eficient pe care, plin de umor, Dicezare pictase mobilizatorul îndemn „Hai, fetițo!“ Ca pilot de vânătoare, el a participat la bătăliile de la Stalingrad, Dnipropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană, contra aviației militare a URSS. Pe 30 august 1943, el a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III-a. În acel moment, Dicezare avea la activ 14 victorii aeriene obținute în confruntări cu adversarii sovietici. Înainte de 23 august 1944, a luat parte la campaniile militare de apărare a regiunii petrolifere Ploiești atacată de bombardierele americane. După ce România a părăsit tabăra germană, s-a transferat la Grupul 1 Vânătoare, unde a luptat contra Germaniei, până la sfârșitul războiulu. Cercetătorii specializați în istoria aviației române afirmă că Dicezare a participat la peste 500 de misiuni de luptă în cadrul cărora a reputat 16 victorii certe și trei probabile. Unele surse afirmă că ar fi avut 40 de victorii aeriene omologate. În acea perioadă, pilotul român a fost decorat cu aproape toate medaliile militare ale vremii: Ordinul „Mihai Viteazul“, Ordinul „Coroana României“, Ordinul „Virtutea Aeronautică“ dar şi „Crucea de Fier“ germană. După venirea la putere a regimului communist, Dicezare a fost obligat să renunțe la cariera militară iar, în perioada 1948-1949 , a fost arestat ca deținut politic, închis în cumplita pușcărie de la Pitești. Vorbind despre acea perioadă, generalul-maior (r) aviator Victor Strâmbeanu a relatat: „Noi eram puşi să cântăm ode Partidului, iar în puşcăriile comuniste de lângă noi se stingea floarea culturii şi a monahismului românesc. Un an întreg a fost torturat şi bătut Dicezare ca să recunoască fapte pe care nu le făcuse niciodată. Dar, chiar și după eliberarea din pușcărie, el a continuat să fie hărţuit de Securitate. “ Repus în libertate, Dicezare a fost nevoiat să-și petreacă cea mai mare parte a vieții practicând tot soiul de meserii care nu aveau nici o legătură cu adevărata lui pregătire. Meritele i-au fost recunoscute abia după 1990, când fost avansat până la gradul de general-locotenent (cu trei stele) în rezervă.

Pilotul recuperat de Balaur

Un alt pilot de elită, erou din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, a fost Ioan Dobran. Dar el a fost ceva mai norocos decât Dicezare: nu a trecut niciodată prin pușcăriile politice comuniste. Dar asta nu înseamnă că viața lui a fost lipsită de suișuri și coborâșuri. Născut pe 5 februarie 1919, el a pilotat atât celebrul avion românesc IAR 80 cât și aparatul german Bf 109G. A participat la războiul din Est, împotriva aviației URSS, în campania de la Mariupol. Dar și aici acasă, el s-a confruntat cu aviația de bombardament americană care ataca zona petroliferă de lângă Ploiești. Apoi, a participat la campania militară anti-germană din Cehoslovacia și a executat misiuni aeriene chiar și pe 9 mai 1945, ultima zi a celui de Al Doilea Război Mondial. Dobran a fost comandantul Escadrilei 48 Vânătoare aeriană (numită și Escadrila Albastră) din componența Grupului 9 Vânătoare. A luat parte la 340 de misiuni, a fost implicat în 74 de lupte aeriene, în cursul cărora a repurtat 10 victorii aeriene confirmate, trei probabile, cărora li s-a adăugat și distrugerea unui avion inamic aflat la sol. Fapte de vitejie pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României“, Ordinul „Coroana României“ și Ordinul „Virtutea Aeronautică“. În cursul luptelor aeriane la care a participat, Dobran a fost doborât de trei ori dar nu a fost rănit niciodată. El era convins că, în toate luptele, a fost protejat de fotografia mamei sale, pe care o ţinea în veston, la piept. Ea a și fost cea care i-a spus, la un moment dat: „Eşti din zodia Vărsător, ca mine. Te vei întoarce din război“. După instalarea regimului comunist în România, pilotul Dobran a fost trecut „la munca de jos“: nu și-a mai putut găsi de lucru decât la Uzina „Timpuri Noi“, unde s-a angajat la strungărie. Sau după cum zicea el însuși, „Eram nea Ion de la strungărie“. Dar, într-o bună zi, norocul i-a surâs din nou fostului pilot de război. Din întâmplare, s-a întâlnit cu Constantin Balaur, un fost subordonat de-al său, pe care îl salvase, cândva, de la excluderea din aviație. Ulterior, Dobran avea să povestească: „A venit la mine şi m-a întrebat: «Ştiţi cine sunt eu? Sunt locotenentul Balaur pe care l-aţi ajutat». Devenise şef la TAROM. Şi aşa am ajuns din nou să zbor. De altfel, Balaur a fost un om de treabă şi a băgat la TAROM mulţi foşti piloţi, epuraţi din armată“. Timp de un an a zburat pe avioane utilitare, „la mitraliat gândaci“ după cum zicea el făcând haz de necaz.

Ulterior a fost mutat la TAROM . A umblat prin toată Europa, numai în Rusia nu: „Era un fel de ură pentru tot ceea ce a îndurat țara asta din cauza lor!“ Lucru rar întâlnit printre piloții de vânătoare, Ion Dobran a zburat până la vârsta de 56 de ani. Acum, la venerabilă vârstă de 99 de ani, generalul maior în rezervă locuieşte singur în casa lui de pe strada Popa Nan. Dar, ori de câte ori este căutat de presă, își povestește cu mare plăcere aventurile din vremurile în care a fost unul dintre piloții de elită ai Aviației Române. În 2010, Ion Dobran a fost eroul unei întâmplări extrem de rar întâlnită în lumea piloților de vânătoare: s-a întâlnit, față în față cu pilotul american Barrie Davis, unul dintre foștii adversari din vremea războiului. A fost o întâlnire impresionantă: „O vreme am corespondat şi, în cele din urmă, Barrie Davis a ajuns în România. Din duşmanii de atunci, care nu încercam decât să omorâm unul pe celălalt, ne-am întâlnit şi ne-am luat în braţe. Am stat câteva zile împreună şi am depănat amintiri, la Bucureşti şi în Poiana Braşov.“

Agarici, vânător de bolșevici

Aviația română din vremea celui de Al Doilea Război Mondial a dat foarte mulți eroi, a căror memorie este cinstită și astăzi. Dar unuia singur i s-a dedicat și o poezie, preschimbată într-un șlagăr muzical, care a fost la modă într-o anumită perioadă. Iar acela a fost Horia Agarici, cel supranumit „Salvatorul Constanței“. Născut în Elveția, pe 6 aprilie 1911, Agarici a fost unul dintre piloții de elită ai Aviației Române din anii de început al celui de Al Doilea Război Mondial.

Atunci, el a fost primul pilot român care a doborât trei bombardiere inamice într-o singură bătălie aeriană. La începutul anului 1941, Agarici era încadrat în Escadrila 53 Vânătoare, înzestrată cu aparate Hurricane. Unitatea lui era dislocată aproape de Constanța, pe aerodromul Mamaia, și avea misiunea de asigura apărarea antiaeriană a Podului de la Cernavodă dar și a litoralului românesc. Dușmanul lor era, desigur, aviația sovietică. Iar 23 iunie 1941 a fost ziua în care numele lui Horia Agarici a intrat în istoria aviației. O zi cu totul deosebită despre care el însuși avea să povestească astfel: „Până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum… Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise în zona portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (…) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor… Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și pe sub câteva valuri de nori din largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, am doborât, în patru atacuri, în timp de circa un minut, trei avioane. Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, iar echipajul a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val unde și echipajul acestuia a fost capturat. (…) Avionul cu care am plecat în misiune era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu.“ Atunci, pornind de la o poezie a lui Păstorel Teodoreanu, Gherase Dendrino a compus celebra melodie a cărui refren era „A plecat la vânătoare Agarici / A plecat ca să vâneze bolșevici.“ Și a tot vânat bolșevici: până la sfârșitul războiului, pilotul Horia Agarici a înregistrat, în total, 13 victorii în diverse confruntări aeriene. În 1943, Horia Agarici s-a aflat pe front, în Crimeea, cu Grupul 7 Vânătoare, care era înzestrat cu avioane germane Bf-109G. Acolo a participat, la alte luptele aeriene contra aviației sovietice iar în ziua de 18 iulie, a doborât un avion de vânătoare LaGG-3. Ulterior, a descris astfel acel episod: „Am intrat odată, la o spargere de front, într-un adevărat iad aerian, de câteva sute de avioane. Am doborât un avion advers, după o luptă destul de complicată, în care era să mă ciocnesc de câteva ori prin roiul care bâzâia pe cer.“

Onoarea piloților

Aviația este o armă de elită iar piloții, indiferent în ce tabără ar lupta, sunt niște oameni care pun onoarea mai presus chiar și de propria lor viață. Paul Agarici, fiul pilotului Horia Agarici a relatat un episod cu totul deosebit, care demonstrează cât de mult contează onoarea pe câmpul de luptă. Cândva, prin anul 1949, un general de aviația rus l-a căutat pe Horia, iar atunci când s-a întâlnit cu el i-a spus, cu vocea gâtuită de emoție: „Am învăţat româneşte special pentru a putea veni să-ţi mulţumesc pentru că nu m-ai atacat atunci când rămăsesem fără muniţie şi nu puteam să-ţi răspund.“ Ce se întâmplase, de fapt? În cursul unei lupte aeriene, Agarici ajunsese față în față cu un singur avion dușman. Rămas fără muniție, pilotul sovietic i-a transmis românului, prin semne, că nu mai are cu ce să lupte şi că acceptă să se predea. Atunci, Agarici i-a transmis, tot prin semne, că va amâna duelul aerian pentru altă dată. La acea întâlnire, Agarici a explicat întâmplarea, din punctul lui de vedere: ,,Cum să dobori pe cineva care nu are cum să se apere? Aș fi rămas dezonorat pentru tot restul vieții mele.“
Agarici a repurtat ultima sa victorie aeriană pe 4 aprilie 1944, când aviația americană a bombardat pentru prima dată Bucureștiul. El era la Pipera și, decolând la alarma unității sale, a înfruntat valurile de cvadrimotoare americane venite să atace Bucureștiul. Atunci, a incendiat un avion B-24 „Liberator“, care s-a prăbușit undeva în apropiere de Giurgiu. De-a lungul carierei sale, Agarici a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică“, Ordinul „Coroana Romaniei“ precum și cu „Crucea de Fier“ germană. După cel de al Doilea Război Mondial a fost trecut în rezervă, cu gradul de căpitan. Dar, în anul 1955, printr-un ordin emis de ministrul comunist al Forțelor Armate, a fost degradat, i s-a luat statutul de ofițer și a fost descalificat până la gradul de soldat simplu. Totuși, spre deosebire de alți piloți care luptaseră împotriva sovieticilor, Horia Agarici nu a fost târât prin pușcăriile comuniste. Totuși, el a fost nevoit să-și petreacă restul vieții trăind din diverse „expediente“: foarte îndemânatic și priceput și-a asigurat traiul zilnic reparând frigidere, mașini de cusut și tot soiul de aparate electrocasnice. În 1982, a murit în mizerie, uitat de toți și nebăgat în seamă de nimeni. Abia după 1990 lumea și-a reamintit de el, iar acum este inclus pe lista cetățenilor de onoare ai Constanței.

„Bâzu“ Cantacuzino, prințul vânătorilor aerieni

Campionul de necontestat al piloților de vânătoare a fost, însă, Constantin Cantacuzino căruia, din nu se mai știe din ce motiv, i se mai spunea și „Bâzu“.

Provenit dintr-o familie veche, stripe de os domnesc, urmaș al unor voievozi, el și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la manșa unor avioane de vânătoare. Între 5 iulie și 31 octombrie 1941 a luptat împotriva URSS în cadrul Escadrilei 53 Vânătoare. Tot împotriva sovieticilor a luptat și între 26 aprilie 1943 și 31 mai 1944, în cadrul Grupului 7 Vânătoare. Iar între 31 mai 1944 și 9 mai 1945 a zburat în Grupul 9 Vânătoare cel care, după 23 august 1944 a luptat împotriva Ungariei Hortyste și a Germaniei naziste. Conform statisticilor oficiale, „Bâzu“ Cantacuzino a efectuat 608 misiuni de luptă aeriană, în care repurtat 53 de victorii omologate, în cursul cărora și-a doborât adversarii și le-a distrus aparatele de zbor. Pe 27 iulie 1943, pilotul român a decolat pentru a escorta un avion de recunoaștere german. În timpul acelui zbor, el a observat trei avioane sovietice de tipYak. Printre acestea și pe cel pilotat de Nikolay Khimushkin, unul dintre așii aviației URSS. După câteva minute de evoluții aeriane, ,,Bâzu” ajunge in spatele acestuia și îl doboară. Celelalte două avioane dușmane au făcut cale întoarsă și au părăsit lupta. În cursul zborului său către ,,Bază”, pilotul român a mai doborât și un Petlyakov Pe-2, aparat de luptă sovietic. Iar toate astea se petreceau după ce, pe 18 iulie, Cantacuzino doborâse alte trei avioane rusești. Apoi, în cursul lunii august, tot el a doborât 12 avioane de luptă sovietice, dintre care nouă într-un interval de trei zile. Dar, lupta cea mai spectaculoasă a purtat-o pe 5 august, când, de unul singur, a atacat o formație de 40 de avioane dușmane. Aflat deasupra flotilei adverse, a intrat în picaj chiar în mijlocul lor și a doborât două dintre ele. Recunoscându-l, piloții de vânătoare sovietici au început să roiască în jurul lui, sperând, poate, că vor avea șansa să-l doboare. A fost o luptă inegală din care „Bâzu“ a ieșit cu bine. Ba, mai mult decât atât, a reușit să doboare unul dintre adversarii ruși. Pentru faptele lui de vitejie în cursul luptelor aeriene, Constantin „Bâzu“ Cantacuzino a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“ și Crucea de Fier. La aproape un deceniu de la venirea la putere a comuniștilor, pilotul, deja celebru printre zburătorii din Europa, a părăsit România. Dar, plecarea lui din țară a fost o întreagă aventură, pe care el a descris-o în amintirile sale. A ajuns în Occident, unde a participat la nenumărate spectacole de acrobație aviatică. Dar, spre deosebire de majoritatea colegilor lui care au supraviețuit războiului, „Bâzu“ Cantacuzino a murit relativ tânăr, pe 26 mai 1958, la doar 53 de ani.
Acești câțiva piloți, a căror poveste am relatat-o mai sus, au constituit, cândva, elita aviației românești. Dar, bineînțeles că ei nu au fost singurii. De fapt, lista eroilor aerului este deosebit de lungă și conține aproape o sută de nume, de care acum își mai amintesc doar specialiștii. Unii au avut la activ câteva zeci de victorii în timp ce alții doar câteva, cam câte se pot număra pe degetele unei singure mâini. Unii au supraviețuit și după încheierea războiului, în timp ce alții (nu puțini la număr), au căzut la datorie. Cine-și mai amintește acum de ei? Aproape nimeni! Preocupați de propria îmbogățire dar și de ieftinele lor jocuri de culise, politicienii, la fel ca și ceilalți „factori de decizie“, au trimis numele tuturor acestor eroi într-o rușinoasă uitare.