Europa „în piuă”: jocuri de copii și politică bruxelleză

Europa și Occidentul „civilizat” au fost aspirația noastră dintotdeauna, sau măcar de pe la 1848 încoace. Un număr de lucruri pe care le-am văzut în cei câțiva ani de când trăiesc la Bruxelles, ca și felul cum se întoarce lumea cu susu-n jos în ultima vreme m-au făcut mai atent și mai nuanțat cu aceste aspirații către civilizație. Nu în sensul că le reneg sau că cred că ar trebui ca cineva să le renege, ci în acela că și civilizațiile au, până la urmă, mărirea și decăderea lor, iar lumea nu pare a fi tocmai „pe val” în ziua de azi, după ce „sfârșitul istoriei” al lui Francis Fukuyama, adică triumful definitiv al democrației liberale, s-a dovedit a nu avea loc sau, dimpotrivă, a avut loc, dar cu semn schimbat.

„Touche-touche”, leapșa de Bruxelles

Într-o stație de pe Rue de la Régence din Bruxelles, dimineața, pe întuneric, câțiva copii joacă leapșa, așteptând autobuzul școlii. Unul e al meu. Folosesc o amestecătură de engleză și franceză pentru a comunica, iar leapșa se cheamă, pe limba lor, „touche-touche”. Părinții de diferite nații, cu care m-am împrietenit în multele așteptări în stație, se bucură: e o modalitate bună de a te trezi, plus un pic de mișcare. La un moment dat, Efrem o lasă baltă și vine să se așeze lângă mine. Îl întreb de ce.

„Nu prea am de ce să mă joc. Uite, M. face tot timpul așa” – și ridică două degete ca la școală, atunci când vrei să răspunzi. Intră în piua. „Auzi, dar voi nu jucați pe ouate sau pe cocoțate?” îl întreb.

Efrem se uită lung la mine, nu înțelege. Spre deosebire de leapșa românească, varianta bruxelleză nu e guvernată de nici o performanță, de nici un criteriu competitiv. Pentru piua românească trebuie, măcar, să te lași pe vine. Nu știu ce leapșă ați jucat voi, cititorii, când erați mici, dar mi-aduc aminte că în generația mea cea pe ouate nu avea haz fiindcă era foarte simplu să intri-n piuă. Ne plăcea pe cocoțate.

Într-o altă zi, la întoarcere, urc în autobuz ca să trezesc copilul adormit, copilul coboară primul, iar șoferul, mai sărit de pe fix, închide ușa cu mine în ușă și tinde să plece. Încep să râd, țip să oprească și cobor. Un alt bărbat, părinte, occidental, vine și mă ia de cot îngrijorat: „Ești bine? Ce-ai pățit?” Râd în continuare de prostia șoferului. Și de îngrijorarea lui.

Am călătorit pe vremea lui Ceaușescu în autobuze atât de aglomerate, încât, uneori, bara din ușă se rupea și oamenii cădeau ciorchine pe jos. A fi făcut piftie de uși era ceva curent și nu erau uși atât de blânde ca azi. Nu mă simt superior pentru asta, ci, cel mult, mulțumit că n-am rupt bara niciodată, ca alții. Șansa să-mi fi rupt și mie ceva era destul de mare.

Blândețea, lipsa de agresivitate, regulile sunt peste tot în Occident. O ridicare de voce și o vorbire mai repezită, ca în România, la ghișeu, poate fi interpretat de funcționara cu nimic mai binevoitoare decât cea de la noi ca gest de agresivitate propriu-zisă, când pentru noi e mai degrabă un teatru. Mi s-a întâmplat ca într-o asemenea situație ea să plece și să-și trimită superiorul în loc. (În România, apropo, lucrurile s-au ameliorat incredibil. Pentru buletinul nou am stat 20 de minute cu totul.) Ne-am mutat, dar înainte de a ne muta, traversam uneori cu copilul, la întoarcerea din stația de autobuz, printr-un loc nemarcat, pe o stradă îngustă și foarte puțin circulată de mașini. Așteptam, normal, să treacă mașinile, dacă era cazul, dar am fost surprins să văd că șoferii opresc și ne fac semn zâmbitori să trecem noi primii, deși ei ar fi avut dreptul s-o facă.

Ce-are leapșa cu politica europeană

În „touche-touche”-ul contemporan din Bruxelles, competitivitatea e diminuată la zero absolut. Dacă intri-n piuă, ai dreptul să stai așa oricât, stricând jocul. Am studiat puțin problema și am aflat că există și alte variante occidentale de leapșă, mai sofisticate ca reguli și mai competitive decât cele de la noi. Dar miza s-a pierdut azi, cel puțin la Școala Europeană din Bruxelles, unde sunt copiii.

Și ce-are asta cu politica europeană, declinul civilizațiilor și lumea multipolară? Ajunge să te uiți pe articolul ăsta ca să te convingi că jocurile au reguli și o semnificație politică. Nu știu câți dintre copiii care studiază la Școala Europeană vor ajunge politicieni – mulți, funcționari, mai mult ca sigur -, dar dincolo de ce li se spune la ore, antrenamentul lor pentru gândire strategică, competitivitatea socială la “touche-touche” se învață. La fel ca geopolitica, leapșa are reguli, iar jocul depinde de consensul asupra lor și de beneficii comune. A exagera cu una dintre ele – piua – înseamnă să strici echilibrul beneficiilor și în ultimă instanță jocul.

Câte exemple de “piuă” se găsesc în politica Europei? În lumea multipolară și tranzacțională spre care ne îndreptăm, specificul Uniunii Europene se conturează a fi tot mai tare apetitul pentru (o lume bazată pe) reguli (statul de drept și instituțiile internaționale), evitarea conflictelor prin negociere, protecția celor slabi numeric sau în alt mod. Toate acestea reprezintă un Zeitgeist un pic visător pentru noi, românii, mai zurbagii și combativi din cauza propriei istorii și a situării geografice.

Directivele și regulamentele europene includ nenumărate exemple de „piuă”, de la protecția datelor personale, la „piua” pe care am declarat-o la furnizorul de gaz pe nume Rusia. Nu intru în detalii. Ajunge să spun că un alt exemplu de „piuă”, dintre cele mai elocvente și surprinzătoare este chiar Consiliul European, cel al liderilor de țară. Ghici cine e cel cu piua excesivă, acolo? Nimeni altul decât personajul gratulat cu „Hello, dictator!” pe vremuri de Jean-Claude Juncker, președinte al Comisiei: Viktor Orbán, care se opune mai tuturor deciziilor comune, unde e necesară unanimitatea. Nu trebuie să forțez metafora ca să vă spun că celălalt Consiliu, al Uniunii Europene, e și el o leapșă, cu președinția lui atribuită prin rotație (Danemarca acum, România în 2019 și 2032). Din nou, aș putea continua cu exemplele.

Cât mai stă Europa în piuă? Și cine mai trebuie să iasă

Problema e că la un moment dat, miza jocului începe să devină, dintr-o formă sau alta de performanță sau competitivitate, însăși regula, la fel ca în stația de autobuz. Iar raceeași regulă oprimă actorii. Și naște, în schimb, o mulțime de specialiști în reguli, birocrații, care tind să-și facă din acestea un scop propriu-zis, în locul ca ele să fie un mijloc folosit în vederea binelui comun.

S-au spus destule despre excesul birocratic al Uniunii Europene, așa încât nu e cazul să insist, ci, dimpotrivă, să subliniez că Europa e conștientă de acest exces și de faptul că el duce la lipsa de competitivitate. Au spus-o răspicat și de nenumărate ori și Ursula von der Leyen, președinta Comisiei, și celebrul Mario Draghi, economistul și fostul premier italian al cărui raport despre competitivitate a fost cu siguranță comandat (și) ca “trambulină” pentru o ofensivă politică în direcția creșterii economice.

E simptomatic faptul că la congresul Partidului Popular European de la București, din primăvara trecută, această formațiune, care face jocurile în politica europeană, a lansat un manifest care pune accentul nu numai pe competitivitate, ci și pe subiecte politice noi, ca necesitățile militare ale Europei și migrația, chiar dacă la București nu s-a văzut asta foarte bine. Îmbucurător, pentru un partid care și-a mai spus conservator. Obstrucțiile permanente ale lui Viktor Orbán din Consiliul European au început să fie ocolite, inclusiv cu opinii „26 din 27”, deci prerogativa „de piuă” a acestuia contează din ce în ce mai puțin.

Simptomele că Bruxelles-ul a ieșit din piuă sunt, deci, destul de multe, chiar dacă așa-numita „red tape”, excesul birocratic și de reglementare, rămâne o problemă actuală, fie și numai fiindcă n-a fost inventată de Uniunea Europeană și nu se va termina o dată cu Uniunea Europeană. (Deși, la drept vorbind, singurul lucru pe care nu-l poate păți aceasta din urmă e să se desființeze, fiindcă tratatul ei de bază cere unanimitatea pentru așa ceva.)

În momentul de față, problema e că piua e mai degrabă a jucătorilor, decât a arbitrului de la centru. Fără voința politică a statelor-membre, Bruxelles-ul nu are cum ajunge departe. Un exemplu referitor la România: cooptarea în așa-numita Coaliție a celor “dornici”, sau “dispuși” (“willing, oricum ai traduce-o). E vorba de țările care agreează un grad ridicat de sprijin al Ucrainei. E vorba de o structură informală care nu are legătură cu instituțiile UE, structură în care am fost invitați.

Ca și alte state estice, ne-am arătat mai puțin dispuși să trimitem trupe în Ucraina, fie și pentru menținerea păcii. Trebuie însă să contribuim cu ceva. Nu putem adopta o atitudine de neutralitate sau de expectativă totală la infinit. Riscăm să rămânem în piuă, în stație, în timp ce autobuzul cu ceilalți a plecat deja. E preferabil să ne amintim că știm să ne cocoțăm, lucru pe care l-am făcut deja vreo 18 ani în Europa, unde nu mai suntem chiar codașii, oricum am socoti.