Europeni mimetici

Cartea unui psihiatru prestigios (George Şerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001) a fost luată odinioară, simptomatic, în baza diagnozei „societății minciunii“ dată epocii (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügen Gesellschaft, 2006). Pe aceste meleaguri, minciuna abundă însă și acum, iar erorile înfloresc de-a dreptul. Sunt erori, le putem spune, de metodă, care duc la a lua confuzii drept opinii, simple supoziții drept certitudini, verbiajul drept cultură. Sunt frecvente erorile logice – argumentul ad hominem, argumentul ad verecundiam, non causa pro causa – care nu au cum să lămurească faptele. Rău pricepute, tehnicile mediatice ale „concretului“ duc la concluzii hazardate, pe care, bineînțeles, nici un cetățean cu scaun la cap nu se poate bizui. Împreună, toate contribuie la o distorsionare a realității care împiedică de fapt rezolvările.

La toate acestea, în ultimii ani se adaugă un nărav ce capătă rangul unui curent. Lipsindu-le cultura și capacitatea argumentării, destui vor să se împroprietărească cu teme. Unii își adjudecă, bunăoară, tema statului de drept, fără să mai observe că în joc nu este de fapt statul de drept, ci ceva precis – statul de drept al unei democrații, desfigurat de mai bine de un deceniu. Mai nou, sunt inși care cred că întruchipează lupta cu corupția și fac vorbire, dezinvolt, de „penali“. Ei trec pe lângă faptul că, la drept vorbind, sunt mai penali decât „penalii„ și rămân nemișcați de împrejurarea că nu propun nimic, afară de mânuirea iataganului instituțiilor de forță pentru a-i  opri pe cei care încearcă, totuși, ceva.

Firește, și în România, cei mai mulți oameni sunt mândri că sunt europeni și fac ceva pentru aceasta, după puteri, de obicei în tăcere. Mai nou însă apar inși care vor să ia în proprietate chiar apartenența europeană a țării. Ei alarmează funcționari din diferite capitale pentru a se bate cu pumnul în piept. Ba fac un circ unic, cum s-a văzut în recenta „dezbatere“ de la Bruxelles, pentru a-i induce în eroare pe cei care nu au cum să  cunoască degradările la care au contribuit acasă.  Respectivii, nu numai că nu au mișcat un deget atunci când se disputa efectiv integrarea  europeană, nu doar că nu au contribuit la ea, dar aplică mecanica unei alte „corectitudini politice“. A fi european, pentru aceștia, înseamnă, până la urmă, a sta smirnă la ce spune o birocrație care – așa cum arată, deocamdată, Brexitul, amenințarea cu Frexit, tribulațiile Cehiei, Poloniei, Ungariei, preocupările Irlandei – este depășită de rol. Spus direct, actuala birocrație europeană nu are cum să nu ne facă să ne amintim cordial de Prodi sau Delors!

Și în cazul noilor profitori, „corectitudinea politică“ este demagogică și ignorantă. În legătură cu ea se cuvin spuse câteva lucruri.

Identificarea europeană a  generat, în timp, la rândul ei, maladii. Precum au generat altădată, alte valori: uneori patriotismul a devenit de carnaval, iar democratismul a fost folosit pentru a distruge democrația! Este evident că nici această identificare nu este scutită de mimetici și oportuniști, încât nu este de prisos să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă a fi european.

Nu prezentăm aici vreo viziune în detalii. Am făcut-o în alt loc. Aș spune doar că a fi european – la propriu – nu se reduce la a fi născut în geografia continentului, nici la a fi participat la istoria acestuia, nici chiar la a fi în instituții ale Europei unite, nici la a fi cu un partid sau altul, oricare dintre acestea. Adesea, sunt mai europeni cei născuți altundeva și vin din altă istorie, care nici nu revendică cetățenie sau un partid și instituții anume.

Pe de altă parte, nimeni nu este a priori european, căci european se devine. Cheia este felul de a fi și de a te manifesta –  înțeles ca un ansamblu de convingeri obiectivate în comportamente și inițiative benefice. Despre ce este însă vorba când ne referim la acest mod?

Dacă facem o analiză, atunci, la nivelul culturii, nu se poate să nu distilăm componente caracteristice, la un moment dat, ale europenității, precum:  știință, explicativă,  nomologică, în serviciul tehnologiilor; economie de randament;  administrație rațională; cultură a dreptului ce promovează demnitatea omului și, de asemenea, suveranitatea și generalitatea legii; libertatea ca autonomie; derivarea voinței politice din comunicare; unitatea dintre cunoaștere și reflexivitate; prevalența orizontului „vieții izbutite“.

Iar la nivelul persoanei, a fi european presupune o competență deschisă spre cunoaștere, comportament economic subordonat randamentului, atașare la raționalitate în administrație, participare la dezbaterea publică din comunitate, cultura adevărului cu bază faptică, a libertății, dreptății și solidarității umane și abordarea reflexivă a realităților.

Numai că, din concepte nu rezultă realitatea, după cum din convingeri nu ies fapte, decât dacă acționezi. Iar simple pretenții pot să nu însemne nimic. A fi european este, de aceea, înainte de orice, un proiect, dacă este vorba de o persoană, un program, dacă ne gândim la o comunitate. Și proiectul, și programul sunt diferit realizate. La drept vorbind însă, nimeni nu le poate lua în proprietate, fiind bunuri ale vieții civice accesibile continuu, oricui.

Mai trebuie spus că programul amintit este astăzi în fața unor dificultăți deloc oarecare. Le-am evocat nu cu mult timp în urmă. Mărirea decalajelor sociale și extinderea sărăciei, scăderea nivelului educației, reducerea valorii liderilor, lipsa  viziunilor, degradarea unor democrații, declinul demografic sunt doar cele mai perceptibile. Acest program se confruntă mai nou cu o patologie pe care chiar succesele unificării europene de după 1989 au generat-o – birocratizarea, slăbirea simțului istoric  și normopatia. Criza în care Uniunea Europeană a intrat după 2010 demască nemilos aceste maladii.

De aceea, a fi european nu se mai reduce nici măcar la comportamentul cerut de cultura împărtășită a Europei, ci include asumarea dificultăților și înfruntarea lor. A fi european nu este ceva de natura bătutului cu pumnul în piept, ci are de-a face cu luciditatea constatării și răspunderea acțiunii. Mai cu seamă astăzi, când este hotărâtor nu atât ceea ce se decide într-un un centru, cât ceea ce rezolvă împreună statele naționale însele. Spus mai direct, nu dezarmarea și îngenuncherea statului național, ci profilarea acestui stat prin rezolvarea problemelor cetățenilor săi este la ordinea zilei. Nu plierea la birocrație, oricare ar fi, ci gândirea cu capul propriu, străină de clișee, este indiciul apartenenței europene.

Cu două decenii în urmă, analizele (de pildă, Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation und die Zukunft der
Demokratie, 1998)  înregistrau  patru probleme cruciale ale Europei unite: problema ocupării forței de muncă, problema corelării pieţei şi a dreptăţii sociale, problema deciziei și problema formării „voinței politice europene“. Între timp, s-a îngroșat, cred eu, a cincea problemă crucială. Este problema reorganizării: pe de o parte, Europa unită are nevoie stringentă de relansare, dar, pe de altă parte, liderii de azi nu au găsit forma de organizare lăuntrică dincoace de „democrația interguvernamentală“, în care puțini mai cred și plecând de la care trebuie începută democratizarea și debirocratizarea.

Dificultățile, maladiile, problemele presante sunt realități. Nu erai niciodată în mod automat european, dar acum, a  recunoaște nevoia înnoirii  și a democratiza sunt parte a identității europene.

Falsele rezolvări costă totdeauna din greu. După ce România a amânat, tot din „corectitudine politică“, schimbările aduse de cotitura din 1989, după ce a întârziat apoi ieșirea din neoliberalism, acum riscă să întârzie în dreptul unui mimetism pretins „european“, pe care nimeni din afara țării nu îl practică. Profilarea propriului punct de vedere, ca persoane și, de ce nu, ca țară, este parte a felului european de a fi și, desigur, a soluțiilor.