Statele UE au ajuns la un acord de principiu pentru un embargou petrolier impus Iranului, în timp ce Teheranul ameninţă că va bloca tranzitul a 17 milioane de barili zilnic prin strâmtoarea Ormuz. Se conturează un nou război al petrolului, agravat şi de recentele conflicte sociale, atentate sau instabilitatea politică din alte state membre OPEC: Nigeria, Algeria, Libia şi Irak.
Războaiele petrolului nu au învingători, ci doar învinşi, dupa cum o demonstrează cele şase embargouri impuse de Occident în ultimii 20 de ani. Populaţia din statele industrializate realizează acest fapt în faţa pompei de benzină, iar cetăţenii statelor producatoare în momentul în care rămân fără hrană, scrie Der Spiegel. În Germania preţul benzinei a atins un nivel record la finalul lui 2011, iar preţul barilului de petrol a trecut din nou de 100 de dolari.
Publicaţia germană pune sub semnul întrebării relativul entuziasm cu care ţările UE susţin un embargou impus Iranului, al doilea producător din OPEC. În 2015, Europa va importa mai mult petrol decat SUA, iar un eventual embargou va complica situaţia securităţii energetice a Europei mai mult decât pe cea a SUA.
Cel mai lovite state Europene vor fi Grecia, care importă o treime din petrol din Iran, Italia şi Spania. Aliaţi din NATO precum Turcia, care importă din Iran 30% din necesarul de petrol, au cerut deja Washingtonului să excepteze Ankara de la aplicarea sancţiunilor împotriva tranzacţiilor cu petrol. Japonia, care importa 10% din petrol din Iran, sau Coreea de Sud nu pot găsi rapid alternative şi, cel mai probabil nu se vor alătura unui embargou, scrie Der Spiegel. India, care importă din Iran 12% din petrol, are relaţii apropiate cu Teheranul, iar China a anunţat că nu va impune nicio sancţiune.
Istoria demonstrează că embargoul impus de Vest nu este cel care duce la prăbuşirea unor regimuri, ci trupele trimise pe teritoriul inamic. Asa s-a întâmplat în cazul lui Saddam Hussein sau al lui Muammar Gaddafi. Atunci când embargoul este impus de statele producătoare, el se întoarce împotriva acestora.
În timpul războiului de Yom Kippur, în 1973, OPEC a redus drastic producţia, iar în Germania a fost necesară interzicerea circulaţiei auto duminica. În realitate, Germaniei nu i-au lipsit decât 12 milioane de tone de petrol pe an, cantitate care a putut fi compensată uşor.
În anii ’70, statele vestice au căutat resurse alternative, au fost deschise exploatări în Alaska, Golful Mexic şi Marea Nordului, iar piaţa a fost inundată de petrol, ceea ce a lovit dur în producatorii din OPEC. Preţul petrolului a căzul sub 10 dolari pe baril, foarte puţin pentru economiile total dependente de exportul de hidrocarburi.
Chiar dacă războiul dintre Occident şi Iran va ramane la stadiul cuvintelor, preţul petrolului va depinde de situaţia gravă din Libia, Irak şi Nigeria. Nu demult duşmani ai Occidentului în cadrul OPEC, Libia si Irakul sunt consduse de noi regimuri prooccodentale, însă insecuritatea din aceste ţări şi distrugerile suferite de instalaţiile petroliere duc la creşterea preţului de producţie şi a asigurărilor, ceea ce se va reflecta în pretul produselor rafinate. Nigeria, unul dintre cei mai mari furnizori de petrol ai SUA, se confruntă cu un val de atentate ale organizaţiei islamiste Boko Haram şi de proteste sociale împotriva eliminării subvenţiilor pentru combustibil.
În Algeria, o altă ţară OPEC, principalele partide din opoziţie au cerut preşedintelui Abdelaziz Bouteflika să-l demită pe premier şi să garanteze că alegerile din 2012 vor fi libere. Algeria este singurul stat nord-african care nu a fost atins de „primăvara arabă”, însă, cum Bouteflika se află la putere începând din 1999, iar ţara a fost cuprinsa de un război civil timp de peste zece ani (1991-2002), perspectiva unor revolte nu poate fi înlăturată.
