Maestru de balet, a studiat la “American Ballets Theatre School” şi apoi la “School of American Ballets”, atât cu George Balanchine, cât şi cu Jerome Robbins. Se alătură, la 19 ani, Companiei “New York City Ballets”, unde a evoluat timp de 15 ani, luându-şi zborul apoi pe scena internaţională, ca profesor invitat la Royal Danish Ballets, unde a dezvoltat o înţelegere subtilă între muzică şi mişcare. Supervizează la Monte Carlo, din iniţiativa Trustului George Balanchine, producţia a patru balete. A montat pe marile scene ale lumii, cu ansambluri precum Joffrey Ballets din Chicago, Kirov din Sankt Petersburg, K-Ballets din Tokyo, Leipzig Oper, Het Nationale din Amsterdam şi Los Angeles Ballets, până la Scala din Milano.
– Povestiţi-ne câte ceva despre istoria celebrei Companii de Balet “George Balanchine” (Şcoala Americană de Balet), din care faceţi parte. Cum a fost ea influenţată de baletele ruse ale lui Diaghilev?
– Şcoala Americană de Balet (SAB) este o academie care pregăteşte dansatori pentru The New York City Ballet (NYCB), fondat de George Balanchine împreună cu Lincoln Kirstein. Relaţia SAB cu NYCB este identică cu aceea dintre Şcoala de Teatru din Sankt Petersburg şi Mariinsky Ballet, care a fost şcoala şi compania lui Balanchine înainte de a părăsi Rusia. Balanchine a fost maestrul de balet al Companiei lui Diaghilev în ultimii ei ani. A creat pentru ea coregrafii care sunt prezentate şi astăzi, cum ar fi “Apollo” şi “Fiul rătăcitor”. Am lucrat cu Balanchine şi am observat cum îşi modifica propria creaţie în funcţie de caracteristicile dansatorilor, am făcut mici ajustări, în funcţie de nevoile dansatorului, dar care rămân nesesizabile.
– Consideraţi că există un conflict între cele două stiluri de dans – clasic şi modern?
– Baletul clasic şi dansul modern au coexistat vreme îndelungată. Încă dinainte de momentul în care Balanchine a creat primele sale coregrafii la Sankt Petersburg, Fokine a realizat balete fără fir narativ şi alte coregrafii pe muzică ce nu fusese compusă în acest scop, ci pentru concert. Baletul romantic şi baletul clasic sunt legate între ele de vocabularul pe care ambele îl folosesc. Balanchine este un coregraf clasic, deşi mulţi preferă să-l considere un “neoclasic” şi să-l caracterizeze astfel în textele lor. După părerea mea, el este, strict vorbind, un coregraf clasic. Dacă există un conflict între dansul modern şi baletul clasic, asta se întâmplă numai pentru că oamenii au faţă de ele o înţelegere şi o toleranţă limitate.
– Care v-au fost maeştrii?
– Profesorii mei de balet erau exponenţi ai Şcolii Inperiale din Sankt Petersburg, ai Şcolii Bournonville din Copenhaga (numită astfel după ilustrul coregraf August Bournonville) şi foşti dansatori la New York City Ballet: George Balanchine, Alexandra Danilova, Stanley Williams, Suki Shorer, Richard Rapp şi, de asemenea, Andrei Kramerevsky de la Balşoi.
– Care este diferenţa dintre şcoala de balet americană şi cea europeană (aţi creat coregrafii la Scala din Milano, la Monte Carlo, la Amsterdam)?
– Am pus în scenă balete în Asia, Europa de Vest şi de Est. De fiecare dată a existat o relaţie diferită cu muzica faţă de cea cu care fusesem noi obişnuiţi la New York City Ballet de către Balanchine. Am fost instruiţi să urmăm strict tempourile piesei, aşa cum le-a stabilit compozitorul ei şi ni s-a explicat că dansatorii nu au voie să altereze intenţiile muzicale ale lui Ceaikovski sau Stravinski. Numai dirijorul şi coregraful ar putea determina tempoul. Ne urmăream foarte strict dirijorul, aşa cum fac muzicienii unei orchestre. Chiar în antrenamentul zilnic eram educaţi să fim dansatori muzicali, care înţeleg muzica drept o artă cu o matematică armonică.
– Ce calităţi apreciaţi la un dansator?
– Înainte de toate, deschiderea către eşec. Înţeleg prin asta dorinţa de a lucra în afara zonei lor de confort. Prefer dansatorii veseli, eleganţi şi atletici, care să aibă şi un grăunte de mister, şi forţă de iluzionare. Factorul X. Pentru a dansa baletele lui Balanchine, trebuie să fii capabil să te mişti repede şi în perfect acord cu muzica şi… nu strică să fii şi frumos!
– Cum v-aţi conceput montările pe care le realizaţi la Opera din Bucureşti şi cum apreciaţi această cooperare? Tinerii balerini au înţeles acest stil?
– Baletele pe care le-am pus în scenă la Bucureşti aveau nevoie de un casting specific şi dansatorii de aici au răspuns admirabil acestei provocări. De fapt, cred că, după premieră, când vor avea posibilitatea de a evolua în aceste balete distribuţii alternative, spectatorii vor fi surprinşi să-şi vadă dansatorii preferaţi într-o lumină nouă şi flatantă. Am lucrat timp de cinci săptămâni non-stop, într-un ritm alert, şi cred că aceste balete sunt o provocare şi o bucurie de a dansa, iar balerinii români învaţă şi cresc în timp ce dansează. Nu pot să vă spun că n-am avut dificultăţi la început, pentru că balerinii nu cunoşteau acest stil, dar ei au muncit cu multă pasiune chiar din prima zi. Cred că pentru balerinii români nu banii sunt principalul motiv pentru care pun atâta pasiune în ceea ce fac. Eu predau şi lecţii de dans, nu numai coregrafie. Sunt bucuros că am reuşit să le dau balerinilor români şi o altă direcţie.
– Eşecurile vă rănesc, vă fac să vă simţiţi bine, vă îmboldesc să continuaţi?
– Eşecuri? Nu sunt sigur că se poate eşua. Dacă ceva poate fi îmbunătăţit, va fi îmbunătăţit, iar o lecţie se învaţă numai din greşeli. Dansatorii cad tot timpul şi atunci se ridică şi reiau cu mai multă forţă şi mai serioasă cunoaştere.
– Stilul de dans al lui Balanchine a fost descris ca fiind unul neoclasic. Care sunt caracteristicile sale distinctive?
– Mişcările sale au un grad mare de dificultate tehnică, pusă în evidenţă de viteza execuţiei şi de mărimea spaţiului ce trebuie acoperit. Exprimarea sa prin mişcări cuprinde influenţe din partea unor surse diverse de inspiraţie, respectând întotdeauna muzica utilizată. Muzicalitatea complexă conduce adeseori la crearea unor interpretări abstracte ale partiturii. El mărturisea: “Importantă în balet este mişcarea însăşi, aşa cum într-o simfonie important este sunetul”.
– Credeţi că dansul clasic mai poate avea succes? Încotro baletul?
– Viitorul baletului clasic? Iată o întrebare interesantă. În măsura în care coregrafii de astăzi încetează să foloseasca vocabularul pe care l-am învăţat la şcoală şi nu dezvoltă modalităţi de lucru şi de expresie, mişcări inspirate, baletul clasic va suferi o moarte lentă.
– Ce fel de schimbări a suferit coregrafia?
– De-a lungul anilor în care Balanchine şi-a păstrat repertoriul, a adus mici modificări creaţiilor sale, pentru a pune în valoare talentele specifice dansatorilor şi pentru a aduce îmbunătăţirile pe care le considera necesare. Uneori a ales paşi mai potriviţi dansatorilor care moşteneau un rol de la un balerin din generaţia anterioară. “Serenada”, de exemplu, a fost o operă în îmbunătăţire continuă de-a lungul mai multor ani; iniţial, coregrafia a fost gândită pentru studenţi. Costumele pe care le vedem astăzi nu seamănă cu cele pe care dansatorii le purtau la primele spectacole, iar “Elegia” a fost adăugată baletului după mulţi ani. Balanchine aprecia: “Acum câţiva ani am reuşit, în sfârşit, să extind baletul meu astfel încât el să cuprindă întreaga compoziţie «Serenada pentru orchestră de coarde» a lui Ceaikovski, lucru pe care-l doream de mult”. “Serenada” este un dans, dacă preferaţi, sub clar de lună. El a împărţit rolurile principale la cinci soliste, cu scopul de a scoate în evidenţă numărul mare de talente din Compania sa. Pentru că, aşa cum spunea, baletul reprezintă femeia. Am făcut alegerea de a preda lecţii de dans numai femeilor. Bărbaţii sunt pe scenă doar ca simpli parteneri. Balanchine-ul pe care spectatorii îl vor vedea la Bucureşti este versiunea finală, aceeaşi pe care ar putea-o urmări la New York, dar cu dansatori români.
– Cât este de greu astăzi să fii original?
– Imaginaţia dă naştere originalităţii. Nu este suficient să fii inteligent, este important să vorbeşti cu oamenii, să te conectezi la inimile lor şi cred că Balanchine a făcut acest lucru cu o adevărată artă. A creat coregrafia pentru 425 de balete. Nu toate erau “originale”. A creat “Shakespeare Ballets”, “Cervantes Ballets”, “Hoffman Ballets”, care aveau propriile lor interpretări, dar care erau toate, în mod clar, balete Balanchine, cu semnătura lui inconfundabilă.
– Ce spectacole vă sunt mai aproape sufletului?
– Aşa cum spuneam, Balanchine a creat peste 400 de coregrafii şi dintre acestea îmi sunt familiare aproximativ 75. Pot aminti “Concertul pentru vioară” al lui Stravinski şi “Liebeslieder Waltzer” al lui Brahms, “Concertul Baroc” al lui Bach şi “Serenada” lui Ceaikovski, “Orfeu” şi “La Nuit”, “Bourrée fantasque”, “Agon”, “Jewels”, într-un top 10 al baletelor mele preferate din creaţia lui Balanchine.
– Ce proiecte aveţi?
George Balanchine Trust, care are grijă, în mod oficial, de repertoriul marelui coregraf, încredinţează unor oameni ca mine proiecte. De aici voi pleca la Leipzig, pentru a monta “Agon”, şi, apoi, la Scala din Milano pentru a pune în scenă “Fiul rătăcitor”.
– Aţi lucrat mult cu Balanchine. Ce pondere are muzica în creaţia dumneavoastră?
– Aproape în fiecare zi, Balanchine ne preda câte ceva. Îşi făcuse propriile transcripţii de pian, întrucât, în acea vreme, nu existau înregistrări. Avea cunoştinţe muzicale foarte înalte, era prieten cu Schönberg şi Stravinski. M-au influenţat foarte mult lecţiile lui de muzică.
– Ce reprezintă baletul pentru dumneavoastră?
– Ceva ce poţi atinge, mirosi, gusta sau bea. Este o experienţă a frumuseţii trăită împreună de dansatori şi dansatoare, care-şi pun propriile poveşti în paşii altcuiva, ca atunci când interpretezi Mozart sau Bellini, Chopin sau Hindemith. Îi poţi dansa pe Petipa şi pe Balanchine…
