Explozie într-un stat asediat financiar

Până să fie lovit de explozia din Beirut, Libanul trecea prin cea mai gravă criză din istoria sa modernă. Din octombrie 2019 și până acum, lira libaneză s-a devalorizat cu 80%. Șomajul este în creștere continuă, prețurile au explodat, mulți libanezi au probleme cu procurarea alimentelor. La aceasta se adaugă numărul mare de refugiați sirieni din Liban, care devine treptat un stat eșuat, ”ajutat” și de sistemul ”dinastic” de conducere, și de sistemul sectar de împărțire a puterii între creștini, sunniți și șiiți. Cum au ajuns în asemenea situație urmașii negustorilor fenicieni?

Strâns în menghină de sancțiunile americane împotriva băncilor, premierul Libanului a început să vorbească despre dificultatea de a menține ”neutralitatea regională” a țării. Aceasta este o mare miză în acest moment, iar explozia din Beirut poate fi folosită pentru provocarea unei realinieri a Libanului, care în ultimii ani s-a distanțat de Arabia Saudită, aliatul SUA și al Israelului în regiune.

Actualul preier Hassan Diab a spus, în luna iulie, că SUA și aliații regionali ai SUA ”împiedică transferurile către Liban și blochează liniile de credit pentru importul de combustibil, medicamente, făină, pentru a întrerupe electricitatea, pentru a-i înfometa pe libanezi”. Premierul Diab a vorbit despre un ”asediu financiar” împotriva Libanului. În acest context, el a anunțat că Libanul este deschis la ofertele de ajutor din partea Chinei.

Luni, cu o zi înaintea exploziei din Beirut, ministrul de Externe Nassif Hitti a demsionat, din cauza că guvernul nu întreprinde ”reforme structurale”. Altfel, a avertizat el, ”corabia se va scufunda cu toată lumea la bord”.

Asediul financiar al Libanului

Din 2016, țara a fost condusă de guvernul lui Saad Hariri, fiul lui Rafik Hariri, asasinat în 2005. În noiembrie 2017, Hariri și-a anunțat demisia, într-o intervenție tocmai din Arabia Saudiă, acolo unde, potrivit multor analiști, a fost ținut ostatic, la fel ca și președintele Yemenului, Abd Mansour Hadi. Hariri are și cetățenie saudită, și cetățenie franceză. La presiunile interne din Liban, Hariri a revenit supra deciziei. Au urmat apoi protestele din Liban de la finalul anului 2019 – într-o serie care a inclus state latino-americane, Hong Kong, Franța, Spania. A fost așa-zisa revoluție ”WhatsApp” din Liban.

Protestele din Liban au avut o cauză specifică – criza lirei libaneze datorată sancțiunilor impuse de SUA băncilor din Liban. Corupția a fost prezentată ca fiind cauza protestelor, însă corupția era răspândită în Liban de decenii. Mai degrabă, forța din spatele protestelor a fost dolarul, iar cauza protestelor a ținut de sancțiunile americane împotriva băncilor libaneze. Atât înainte, cât și după războiul civil din 1975-1990, economia libaneză a fost una dolarizată. Lira libaneză a fost fixată de fostul premier (miliardar) Rafiq Hariri, la paritatea 1 dolar SUA/1.500 de lire. Bancomatele libaneze eliberau lire și dolari fără a percepe vreo taxă. Magazinele libaneze oferă restul amestecat în lire și dolari. Asta s-a incheiat la finalul anului trecut.

SUA anunță retragerea militară din Siria, însă se află în ofensiva economică, prin sancțiuni. Băncile libaneze au ajutat mereu circulația banilor sirienilor, ocolind sancțiunile SUA (până la urmă, mulți sirieni sunt libanezi și viceversa, ca urmare a împărțirilor coloniale occidentale de după Primul Război Mondial). Apoi, se adaugă sancțiunile împotriva Hezbollah, care în Vest este considerată organizație teroristă, însă în Liban are aripă politică și participă la guvernare, aflându-se deseori în relații foarte bune cu partidele creștine. Administrația Trump a ales să lovească în lira libaneză și în societatea libaneză pentru a pricepe Hezbollahul și Siria regimului Assad. Ce a rezultat este un stat libanez aproape eșuat, în incapacitate de plată, cu condiții greu de acceptat pentru un împrumut FMI.

Premierul Hariri a demisionat, la finalul anului 2019. Noul premier Hassan Diab a anunțat un cabinet politico-tehnocrat. Însă nici asta nu a mulțumit Statele Unite și Arabia Saudită sau Israelul, căci din guvern fac parte în continuare politicieni susținuti de Hezbollah. În iulie, premierul Diab a vorbit despre necesitatea unui dialog pentru menținerea ”neutralității regionale” a Libanului. Acelasi premier, refuzat de tarile arabe care au ajutat mereu Libanul, a anuntat ca se indreapta spre China. In iulie, premierul Diab a spus limpede ca tarile

Război informațional după explozia di Beirut

Apoi, pe 4 august, au fost doua explozii. A doua se pare că s-a auzit peste mare, pâna în Cipru. Președintele Libanului, Michel Aoun, a scris pe contul sau Twitter că în depozitul care a explodat și a produs tragedia se aflau stocate, de circa șase ani, 2.750 de tone de nitrat de amoniu, precursor al îngrășămintelor, dar și al explozibililor. Spre exemplu, la atentatele de la Oklahoma City, din 1995, au fost folosite două tone de nitrat de amoniu, iar explozia a distrus și avariat zeci clădiri și a ucis 168 de persoane. Acum, sursele neoficiale arată că sunt peste 200 de morți și peste 4.000 de răniți în Beirut – străzi întregi au fost rase de pe fața pământului.

Cine a decis ca o asemenea cantitate de material folosit pentru fabricarea bombelor să fie depozitată în centrul Beirutului ani de zile? Jurnalistul Paul Wood, de la revista britanică The Spectator, spune că mai mulți prieteni din Liban susțin că miliția șiită pro-iraniană Hezbollah are legătură cu acest explozibil. Publicațiile controlate de Hezbollah au fost primele care au pus explozia pe seama unor artificii.

Șeful Directoratului pentru Securitate din Liban, generalul Abbas Ibrahim, a spus imediat că ”este naiv să pui o asemenea explozie pe seama artificiilor”. Tot revista The Spectator citează contacte din conducerea Hezbollah care susțin că, înaintea exploziei, a avut loc un atac israelian cu dronă împotriva unui depozit de arme al Hezbollah. Unii martori susțin că au auzit un avion zburând la joasă înălțime înainte de explozie. Un general în retragere din armata libaneză a declarat la televiziunea publică că a văzut un avion care a lansat o rachetă înainte de explozie. Israelul a negat orice implicare în explozia din Beirut și s-a oferit să trimită ajutoare umanitare în Liban. Cel mai probabil, oferta va fi respinsă, câtă vreme cele două țări sunt, formal, în stare de război.

Același general Ibrahim a respins ideea unui atac terorist, către care înclină nu puțini libanezi, câtă vreme țara a fost marcată de multe asemenea atacuri. O asemenea bombă de mare putere l-a ucis pe premierul Rafik Hariri, în 2005.

Nicio criză nu trebuie irosită

Având în vedere situația din Liban din ultimul an, explozia din Beirut poate fi fitilul care va duce la o explozie socială și la o realiniere politică și strategică a țării. Desigur, dacă tragedia s-a produs ca urmare a unui accident, așa cum arată oficialii libanezi, ba chiar și oficiali ai Pentagonului citați de CNN, potențialul ”exploziv” al evenimentului din Beirut se reduce. Dar ce se poate spune despre declarația președintelui Donald Trump imediat după explozie, când a vorbit despre ”un atac groaznic” și ”ceva ce pare a fi o bombă”? Se poate spune că președintele Donald Trump își dorește să dea foc unui fitil in Liban. Cum administrația SUA încearcă de mai mult timp acest lucru, accidentul de la Beirut va fi exploatat la maxim.

Explozia de luni nu face decât să adauge tensiune într-o țară aproape eșuată. Cu cât vor apărea în presa libaneză și internațională mai multe informatii despre posibila implicare (în orice fel) a Hezbollah în explozie, cu atât va fi mai ușor de readus guvernul Libanului pe făgașul politic prosaudit și antiiranian. La fel, razboiul informational poate fi speculat de tabăra proiraniană, prin acuze îndreptate împotriva Israelului sa a SUA.

Păstrând proporțiile, situația Libanului din anul ce a trecut se aseamănă cu situația economiei mondiale asupra căreia avertizau rapoartele ONU și reuniunile miniștrilor de Finanțe de la Banca Mondială sau FMI,îin 2019. Toate avertizau că 2020 va aduce o criză economică, agravată de războiul comercial sino-american și de inegalitatea socială și a accesului la resurse. Tulburările sociale erau deja anuntațe de proteste din țări dezvoltate: Spania, Chile, Liban, Franța. Se adăugau starea de urgență din cauza protestelor în Ecuador, semi-lovitura de stat din Bolivia. Iar protestele actuale din SUA ar fi urmat cu siguranță, chiar și în lipsa crizei pandemiei.

Ce s-a întâmplat însă? Un accident a dus la explozia unei epidemii. Criza economică preconizată a lovit, însă este pusă acum pe seama acestui eveniment extarordinar, pe care guvernele ce au generat criza anunțată în 2019 îl pot exploata pentru a recurge la realinieri economice, strategice, sociale, totul însă fără a da socoteala, fără a-și pierde privilegiile, ba chiar sporindu-și autoritatea. La o scară mult redusă, un accident tragic în Libanul semi-eșuat poate fi folosit pentru a închide una dintre ferestrele spre lume ale regimului din Siria, pentru îndiguirea Iranului, impiedicarea stabilirii unui cap de pod al Chinei în Liban si pentru ”reformele structurale”.