FERECĂTURA (1988) ȘI CALUPUL DE URĂ (2019) 

Toamna lui 1988 se anunţa blândă, iar la Curtea Veche, ruinele palatului brâncovenesc mă așteptau în muţenia lor seculară. Erau vremuri tulburi, trăiam în spaţiul închis din noi, care, paradoxal, ne păstra mai liberi şi mai curaţi decât cel de acum. Ne furişam cu grijă şi teamă prin labirintul oraşului, evitând lupii cu capete de oameni şi ochi sticloşi, ale căror cozi le acopereau cizmele din care creşteau gheare. Astăzi, sunt adulaţi de o mare categorie de oameni, în special din generaţia tânără, care nu-şi poate imagina răul şi spaima pe care le exercitau înainte de ’89.

În 1986, fusese distrusă  Mănăstirea Văcăreşti, o crimă pentru patrimoniul cultural al ţării. Ceea ce am simţit a fost mai mult decât o revoltă.

Îl iubesc profund pe Brâncoveanu. A rămas o referinţă cu valoare testamentară: cum să te lepezi de tine?

Astăzi, ne lepădăm de valori, oriunde: în pieţe publice şi în instituțiile fundamentale ale ţării, ori de câte ori interesul personal o cere. Convingerile şi virtutea sunt pentru idealişti, proşti şi naivi.

În ruinele Palatului Brâncovenesc, simţeam cum se năştea un clopot care devenea din ce în ce mai mare. A fost lumina gândului. Găsisem răspunsul. În plin sacrilegiu de demolări şi de transfer de lăcaşe de cult, îl voi purta pe străzile Bucureștiului, ca o mărturie a acelui timp şi ca o atitudine necesară. Într-un fel, a anunţat premonitoriu ceea ce avea să se petreacă un an mai târziu, în ’89. Am sărbătorit în acea toamnă a lui ’88, într-un oraş tăcut, la Curtea Veche, cei 300 de ani ce se împlineau de la urcarea pe tron a marelui voievod. Peste 26 de ani, în 2014, întors de la Paris, am deschis la Palatele Mogoșoaia expoziţia retrospectivă dedicată celor 300 de ani de la martiriul domnitorului şi al celor patru fii ai săi.

Filmul «Ferecătura» s-a născut acum 31 de ani şi l-am realizat cu mijloace modeste. Simţeam că arta ne ajută să ne vedem si să recunoaştem urâtul din noi, pentru a deveni mai curaţi. În prezent, urâtul a devenit un mijloc, o protecţie, şi permite să avansezi. Suntem în plin progresism, gradul bate simbolul! Probabil că mâine, ceea ce a constituit un act de curaj şi moralitate în ’88 va fi considerat o fărădelege, un material militant fundamentalist puse la zid de ONG-urile societăţii deschise, care mizează numai pe multiculturalism, şi care nu agreează identitatea şi matricea noastră ancestrală, având o adevărată aversiune faţă de religie. Ironie a istoriei, Robert Schuman, unul dintre părinţii fondatori al Uniunii Europene, afirma că «democraţia îşi datorează existenţa crestinismului».

Astăzi, pe un soclu de granit, clopotul din ’88 veghează Seminariul Teologic de la Rizarios, lângă Muzeul Bizantin din Atena. L-am dăruit Greciei după expoziţia mea,  «Raport către Bizant»  Grecii sânt ataşaţi Credintei, noi sântem ataşaţi Serviciilor. Fiecare popor cu valorile sale.

Când decupam stema României socialiste de pe drapelul naţional, în euforia aceea indescriptibilă, n-aş fi crezut că după 30 de ani, o să fim conduşi de aceiaşi – la care se adaugă şi odraslele lor –  împotriva cărora ieşisem pe străzi împinşi de spaimă şi de speranţă. Ce ironie a soartei! Pentru cine am ieşit în ’88 în strada? Tot pentru ei?

Cum să respect sistemul actual, reprezentat de vechi slujitori ai sistemului comunist, ce astăzi şi-au plasat copiii pe orbita puterii ce e pe cale de a le deveni proprietate, având în plus şi impertinenţa să ne dea lectii de anticomunism? Pe lângă ei, mulţi intelectuali, lèche-botte, îşi aşteaptă tainul. Mă delimitez, cu riscul de a-mi închide oportunitătile, pe care le construiesc cu o munca aspră, dar cu o satisfacţie morală; «je reste droit dans mes bottes», cum spunea Alain Juppé.

Aş vrea să amintesc tuturor oportuniştilor, că cei ce au pus România pe harta lumii, cei care au făcut pentru aceasta ţară mai mult  decât toţi politicienii, baronii, acoperiţii din ultimii 30 de ani, au fost marii noştri oameni de cultură, artă şi ştiinţă, de la  Eminescu,  Brâncuşi, Cioran, Eliade, Enescu, Eugen Ionescu, Tzara, Vuia, Vlaicu, Coandă, Racoviţă şi multi altii. Astăzi, bugetul culturii este o glumă faţă de bugetul Serviciilor. Dar generalii aduc mult, trebuie protejaţi si recompensaţi! Toată armata asta plină de stele şi luceferi nu valorează nici cât barda lui Brâncuşi ce ne priveste de pe un vârf de infinit. Putem să credem azi în România, în timp de pace, că în timp de răboi, Churchill îi răspundea ministrului apărării care propunea o mărire a bugetului armatei în detrimentul culturii: „Atunci, pentru ce ne mai batem?“

Ce reprezintă în istoria României şi ce au făcut pentru acest popor: Lazăr «anticomunistul» în slujba torţionarilor, atât de iubit şi respectat de putere şi de intelectuali (mai ales filozofi), a fost «util»!; dar tatăl şi fiica Lascu (impusă întotdeauna prin forţa şi prin natura intereselor geopolitice); dar unchiul şi nepotul Cioloş (căruia i se construiesc în permanenţă treptele ascensiunii); dar tatăl şi fiica Macovei (cea mai toxică şi anti-românească voce de la Bruxelles, alături de Siegfrid M.); dar tatăl si fiica Prună, dar Rareş B., (acest Savonarola al sistemului); dar Ludovic Orban (achitat de ICCJ şi spălat de DNA)? Ce reprezintă în galeria de personalităţi ale istoriei neamului: Coldea, Maior, Helvig, Dumbravă cu al sau «câmp tactic»? Ce reprezintă aceştia în raport cu adevăraţii ofiţeri ai armatei române, care au căzut pe câmpul de onoare pentru libertatea noastră? Dar «eroicul» general Oprea căruia nu-i mai ajungeau epoleţii pentru stelele şi meritele «fabricii de doctorate»? Dar Băsescu, «regele neâncoronat al moralităţii», Iohannis, Dăncilă, Ponta, Barna, Dragnea, Grindeanu, dar unchiul „Nic, regele medicamentelor“ şi nepotul V. Voiculescu? Dar Meleşcanu, Tudose, Birchall (singurul ministru psdist agreat de Cotroceni, ce avea ca sarcina desființarea SIIJ) Tarcea, Udrea, Stanciu, Ciolacu, Văcăroiu, «vameşul» Blaga, Vâlcov, Hrebenciuc, Fifor, Teodorovici…?  De ce li s-a dat o putere monstruoasă? Cu aceştia am înlocuit golul din drapelul naţiunii? Pentru puterea şi avantajele acestora au suferit milioane de români şi au murit tineri? Pentru ei? Oare sunt după chipul şi asemănarea noastră?

Justiţia nu este o armă în dotare personală pentru distrugerea adversarului. Lupta anticorupţie presupune moralizarea întregii societăţi, nu eliminarea părţii adverse. Există riscul unui totalitarism al democraţiei. Teama pe care o  suscită serviciile îi face pe oameni să refuze realitatea. La acestea se adaugă şi lipsa unor adevărate valori, care nu servesc cu prioritate interesele personale; exemplul clasei politice din vârful piramidei este dezastruos.

Se vorbeşte despre resetarea statului. Întreaga naţiune trebuie sa fie reprezentată, fără atitudini partizane. Înseamnă încredere în instituţiile statului, eliminarea privilegiilor (abuzuri există peste tot, nu numai la adversar). Presupune ca preşedintele să fie mediatorul imparţial între instituţiile statului, să vegheze neîncălcarea Constituţiei (a devenit aleatorie, o glumă astăzi). Presupune ca Guvernul să aibă obligaţia responsabilităţii proiectelor de dezvoltare a ţării, şi nu susţinerea prioritară a familiei sale politice. Presupune ca voturile alegerilor să nu fie verificate de o instituţie militarizată despre care se ştie că este subordonată CSAT şi implicit preşedintelui. Presupune ca preşedintele să prezinte anual un bilanţ al ţării în faţa Parlamentului.

României îi este fixat un parcurs clar de către UE. Când întreaga putere  (preşedinţie, executiv, legislativ) va aparţine dreptei, pentru care se face lobby intens la Bruxelles, mecanismul financiar european (arma fatală cu ajutorul căreia se pun la punct ţările rebele) va sprijini masiv România, în vederea legitimării dreptei, Serviciilor şi Justiţiei (care îşi va păstra vechiul comportament!). Viaţa oamenilor se va ameliora. Manevră! – pentru că ea se va aplica partizan, ţinând cont numai de culoarea politică agreată – ce va schimba fundamental echilibrul societăţii civile româneşti. Se va naşte un puternic val de simpatie şi o adeziune faţă de sistem şi instrumentele sale, scopul acestei strategii, altfel spus, este «numai cu aceştia o să vă fie bine». Serviciile (vechea Securitate) au dat dovadă de multă abilitate pentru a se impune  în conştiinţa socială şi pentru a oferi falsa senzaţie că reprezintă  principalul vector al integrării şi modernizării ţării, ceea ce îi va facilita ulterior afacerile subterane. O manipulare de care românii şi mai ales generaţiile tinere nu-și vor da seama, operaţiunea fiind făcută «strategic».  Forţele exterioare (UE, partenariate, ambasade) ştiu bine că în ţările lor nu ar fi cu putinţă așa ceva (de ex. protocoalele secrete între Justitie şi Servicii, care nu au ca scop securitatea și integritatea teritorială a statului, ci eliminarea adversarilor incomozi prin fabricarea de dosare tratate în echipe mixte); pentru că drepturile şi protecţia libertăţilor oamenilor din Occident sunt apărate – indiferent de partidul de guvernământ – de constituţii pe care nimeni nu-şi poate sterge bocancii şi cizmele. Pe vremuri, Europa critica sistemul şi metodele Securităţii, astăzi, UE trece sub tăcere adevărata situaţie din România, pentru că ea îi serveşte interesele şi în mare parte reprezintă propria sa construcţie (Juncker, Timmermans, Manfred Weber, Mogherini, Verhofstadt, Mark Rutte…) Un puci perfect! Posibil în România, pentru că mentalitatea şi caracterul oamenilor o permit.

În paralel, şi pe fondul acestor schimbări urmărite, Kovesi sau Cioloş vor fi pregătiţi să preia puterea în 2024, deci cel puţin până la această dată, stânga va întâmpina reale probleme de a mai reveni. Este obligatoriu, fiind ultima şansă, ca aceasta să înceapă de urgenţă reconstrucţia, sub forma unei mişcări noi, însă nu cu cei care sunt detestaţi din cauza incompetenţei şi a corupţiei, (baroni, baronaşi). Ea trebuie să cuprindă oameni noi, din societatea civilă, adevărate personalităţi, cu o moralitate ireproşabilă, cu o pregătire profesională solidă şi adecvată sarcinilor pentru care sunt recomandaţi şi pregătiţi pentru prosperitatea României şi nu a lor personală. Politica nu trebuie să reprezinte o sursă de parvenire şi îmbogăţire individuală, este o datorie nobilă în slujba poporului, nu-i aşa, domnilor politicieni??? Cleptocraţia eradicată! Autentice valori patriotice! O schimbare de mentalitate este obligatorie; pentru perceperea acesteia, şi schimbarea numelui partidului este necesară. Altfel, stânga va fi strivită. O democraţie solidă nu poate exista fără o opoziţie constructivă, obiectivă. Recucerirea puterii nu trebuie să reprezinte unicul scop (ca în prezent). Unicul scop, domnilor politicieni de toate culorile, este dragostea de ţară şi bunăstarea poporului, iar acest lucru se poate realiza şi prin colaborare inteligentă nu numai prin guvernul meu, meu, meu, meu, meu, după care POPORUL ALEGE. Cui servește  o ţară blocată patru ani? Acest lucru înseamnă DEMOCRAȚIE!!

Un fierastrău biblic a împărţit România. Cinismul, ipocrizia, nepăsarea și manipularea se expun în calupuri sub formă de patriotism şi dragoste de ţară. În mod nefericit, sunt preferate celor autentice şi mult mai adecvate oportunismului şi imposturii.

Întreaga admirație față de discursul curajos al Principesei Margareta în fața olandezilor. Verticalitate și demnitate națională! Uitasem că mai există.