Festivalul Internaţional de Film de la Cannes

A fost marea seară a cinematografului la Cannes. Timp de două săptămâni, Cannes devine inima pulsantă a cinematografului mondial. De aceea mi-am propus o scurtă trecere în revistă a evenimentelor marcante ale acestor zile.

Actriţa Chiara Mastroianni a deschis oficial festivalul, alături de cineastul mexican Alfonso Cuaron. Actori, realizatori, membri ai juriului, fotografi au defilat pe covorul roşu. Jane Fonda, Laetitia Casta, Audrey Tautou, Nicole Kidman, la braţul lui Tim Roth şi al regizorului Olivier Dahan. Elegante rochii de seară lungi, dominând culoarea albastru electric, iar bărbaţii, în smokinguri.

Un pic de muzică. Asistenţa a ascultat un fragment din “Lecţia de pian”, în interpretarea lui Michael Nyman, autorul partiturii din filmul lui Jane Campion, preşedinta juriului.

“Voi sunteţi cinema-ul meu”, a spus maestrul de ceremonii, Lambert Wilson, adresându-se publicului. Sunteţi o mare familie a cinema-ului”. Lambert Wilson a invitat-o pe Nicole Kidman să danseze câţiva paşi de rumbă. Toţi au cântat “Happy Birthday” marelui cinema pe cale de dispariţie.

Este emoţionanat să-l auzi pe Lambert Wilson scandând numele giganticilor Luchino Visconti, Federico Fellini, Orson Welles, Ingmar Bergman, Akira Kurosawa, Michelangelo Antonioni pentru a ajunge la Alain Resnais. Ei sunt în memoria noastră, a tuturor. Au urcat pe podium membrii juriului, regizoarea americană Sofia Coppola, actriţa iraniană Leila Hatami, lansată de Asghar Farhadi, Carole Bouquet, sud-coreeana Jeon Do-yeon, Willem Dafoe, regizorul danez Nicolas Winding Refn, talentatul mexican Gael Garcia Bernal, chinezul Jia Zhangke, Nicole Garcia pentru “Camera d’Or” şi Pablo Trapero pentru “Un Certain Regard”.

Între personalităţile prezente au fost cei doi miniştri ai Culturii, Aurélie Filipetti din Franţa şi Dario Franceschini din Italia.

Festivalul a fost deschis cu“Grace de Monaco”, un film de Oliver Dahan, aflat în afara concursului, având-o în rolul titular pe Nicole Kidman, alături de Frank Langella şi Paz Vega, care o întrupează pe Maria Callas. Pelicula a trezit nenumărate controverse, neavând critici entuziaste. Regizorul Olivier Dahan, în 2007, a semnat “Edith Piaf, La vie en rose”, ducând-o pe Marion Cotillard spre obţinerea Oscarului. “Grace de Monaco” este povestea ex-stelei de la Hollywood, actriţa preferată a lui Alfred Hitchcock. Între bijuteriile strălucitoare, rochiile somptuoase şi depresie, filmul redă viaţa în Principatul Monaco în 1962. Tema principală a filmului este dilema pe care o are Grace de a alege între a face un nou film, invitată de Alfred Hitchcock, şi a renunţa definitv la vocaţia de actriţă şi a fi alături de soţul ei, devenind principesă. Ea trebuie să aleagă între pasiunea în dragoste şi profesie. Nicole Kidman declara în “Le Figaro”: “Nu e un film documentar şi nici măcar un biopic, canonic, e mai ales o căutare a fragilităţii şi a figurii umane a lui Grace”. La rândul său, Paz Vega declara: “Rolul Mariei Callas a fost o adevărată provocare. I-am ascultat cu mare pasiune întotdeauna discurile, iar concertele pe care le-am văzut pe video m-au făcut să privesc gestualitatea sa, să mă identific întrucâtva cu personalitatea sa, cu ceea ce a însemnat muzica unei epoci. Am lucrat mult încercând să înţeleg tonalităţile vocii sale. O profesoară de operă mi-a dat lecţii mai ales în ceea ce priveşte tehnica respiraţiei, necesară pentru o soprană. Dar, bineînţeles, ea rămâne de neimitat”.

Rolul Principelui Ranieri este interpretat de Tim Roth, iar cel al lui Aristotel Onassis, de Robert Lindsay.

Pelicula despre Strauss-Kahn, “Welcome to New York”, nu a impresionat

Nicole Kidman şi Lambert Wilson în paşi de rumba

Criticii au fost deziluzionaţi de filmul despre Strauss-Kahn, “Welcome to New York”, pelicula lui Abel Ferrara cu Gérard Depardieu în rolul ex-directorului de la Fondul Monetar Internaţional. Din păcate, acesta nu a reuşit să susţină niciun fel de conversaţie, nici măcar cu cei din staff-ul său, cu fiica sa. În două ore vorbeşte mult, fie în engleză, fie în franceză. Filmul povesteşte evenimentele care l-au dus în arest pe Dominique Strauss-Kahn cu acuzaţia de tentativă de viol asupra unei cameriste din hotelul Carlton. În rolul soţiei lui Strauss-Kahn, jurnalista Anne Sinclair, apare Jacqueline Bisset.

Monologul final pare mistic. Depardieu, în kimono, în noapte. Un scandal conjugal cu Bisset.

Scene de panică la intrarea la proiecţia de pe Croisette. Filmul a fost proiectat în timpul “Pieţei de Film”, dar nu va trece dincolo de aceasta, după cum explică în cotidianul “Le Monde” Vincent Maraval şi Brahim Chioua, şi este disponibil online.

Se pare că trădările conjugale nu sunt un subiect care să-i intereseze pe francezi, aşa încât pelicula “Welcome to New York” a fost ignorată, deşi a costat 3 milioane de dolari.

Ex-preşedintele de la FMI a anunţat o acţiune judiciară împotriva regizorului Abel Ferrara, în timp ce Anne Sinclair, fosta sa soţie jurnalistă şi directoare la “Huffington Post” francez, şi-a exprimat întregul dezgust pentru film.

Sophia Loren a triumfat la Cannes

Secvenţă din Camera albastră, pelicula lui Mathieu Amalric

Un mare film a împlinit 50 de ani şi a fost scos la lumină din nou, în secţiunea “Cannes Classic”, datorită restaurării lui la Cinemateca din Bologna. E vorba despre “Căsătorie în stil italian”, de Vittorio de Sica, după dramaturgia “Filumenei Marturano”, de Eduardo De Filippo, avându-i ca protagonişti pe Marcello Mastroianni şi Sophia Loren.

Sophia Loren a fost protagonistă absolută la Cannes, atât în master class-ul susţinut de ea, cât şi în “Vocea umană”, după Jean Cocteau, tradusă în napolitană şi adaptată de Erri De Luca, a cărui regie este semnată de fiul ei, Edoardo Ponti, un monolog strălucitor interpretat odinioară de Anna Magnani sau de Ingrid Bergman.

Standing ovations pe covorul roşu, pentru minunata actriţă azi în vârstă de 80 de ani. “Am avut o emoţie incredibilă atunci când am ajuns la Cannes şi am văzut peste tot afişele gigantice cu Marcello Mastroianni. E emoţionant posterul cu el din «Opt şi jumătate» al lui Fellini, în sepia, o imagine splendidă care rezumă toată frumuseţea şi ironia sa. În orice moment îmi aduc aminte de clipele când am filmat, în timpul lungii noastre cariere. Era un bărbat extraordinar, cu un mare simţ al umorului, iar atunci când se simţea obosit nu se ducea niciodată să se odihnească şi începea să povestească anecdote. Douăzeci de ani de muncă şi amuzament alături de el.”

Îmbrăcată într-o rochie albastru electric, cu cizme negre, deosebit de generoasă cu cronicarii, avându-l alături pe unul dintre fiii săi, Edoardo.

În timpul master class-ului, “Ciocciara”, cum este numită Sophia Loren, a ţinut o adevărată lecţie despre cinema în Epoca Luminilor. Mărturisea: “Visele întotdeauna mi s-au îndeplinit şi nu am ce să-mi doresc mai mult”.

Regina cinematografului italian e şi acum la fel de splendidă.

Mads Mikkelsen, un canibal pe Croisette

Julianne Moore şi Mia Wasikovska în Maps to the Stars

Actorul danez a fost prezent într-un film în afara concursului, westernul “The Salvation”, alături de tenebroasa şi frumoasa Eva Green şi de Jeffrey Dean Morgan, în regia danezului Kristian Levring.

Mads Michelsen pare născut pentru cinema, în special pentru a interpreta roluri ambigui. Datorită rolului său Hannibal Lecter din seria “Hannibal”, a obţinut consacrarea definitivă. În 2009 a mai fost pe covorul roşu la Cannes, prezentând pelicula “Coco Chanel & Igor Stravinsky”, iar anul trecut cu “Suspectul”, în regia lui Thomas Vitenberg, unde a fost răsplătit cu Premiul pentru cel mai bun actor.

Acum apare în rolul lui Jon, un emigrant danez în America anilor 1870, care se confruntă cu Delarue, un om în afara legii, interpretat de Jeffrey Dean Morgan. “Nu sunt un fan al filmelor cu cowboy, deşi am văzut multe pelicule western şi de acţiune, printre altele cu protagonistul Bruce Lee. Mitologia e similară. Există un personaj bun şi altul rău, iar faptul că un regizor danez a dorit să facă un asemnea western m-a mirat. La sfârşitul anilor 1800, în America se puteau auzi peste un milion de accente ale emigranţilor francezi, suedezi, ba chiar chinezi. Aşa că ideea ca un regizor danez să facă un western nu mi s-a părut totuşi stranie. Am fost ani de zile gimnast şi balerin şi aceste profesii m-au ajutat să am uşurinţa de a realiza scene de acţiune. Şi astăzi pot să fac salturi şi piruete”.

În timpul turnării filmului “The Salvation”, actorul a avut o experienţă nu tocmai plăcută, deoarece în timpul filmărilor din Africa de Sud, manevrând un cuţit şi-a tăiat un deget de la o mână, care între timp s-a infectat… Dar, în final, nu a fost nevoie să i-l taie.

Un imn adus solidarităţii, al fraţilor Dardenne

Echipa filmului Maps to the Stars la Cannes

Aplauze pentru “Două nopţi şi o zi”, pelicula fraţilor belgieni, care povesteşte drama unei femei licenţiate, având-o ca protagonistă pe Marion Cotillard. Cu o privire obosită, cu părul nespălat, cu T-shirt-uri boţite şi cu pastile de Xanax în geantă, Sandra este interpretată de Marion Cotillard, care se pare că va concura pentru titlul de cea mai bună actriţă, după cum scrie presa franceză. Filmul narează weekendul unei femei care, după o perioadă de concediu de depresie, se confruntă cu probleme majore la locul de muncă, luptându-se pentru a-şi păstra postul. În timpul crizei economice ce a lovit Europa, cinismul patronilor i-a făcut pe muncitori să lovească unul împotriva altuia, creând adevărate tensiuni între femei şi bărbaţi, între părinţi şi copii. Fraţii Luc şi Jean Pierre Dardenne au deja “Palme d’Or” la Cannes pentru „Rosetta” şi „L’enfant”.

“Am avut plăcerea să lucrăm cu Marion, care este o actriţă extraordinară”, se confesează Jean Pierre, în revista “CIAK”, iar Luc adaugă: “Am încercat să creăm un sentiment de solidaritate în contrapondere cu individualismul lumii de azi. Speranţa noastră e ca atunci când spectatorii vor merge să vadă acest film, să se întrebe: «Eu ce aş face în rolul Sandrei şi al colegilor săi?». În rolul soţului evoluează Fabrizio Rongione, unul dintre actorii-fetiş ai lui Dardenne, aflat şi în castul “Rosetta”.

Ieşind din rochiile cu paiete şi glamour de lux, Marion Cotillard impune o prezenţă fragilă şi oferă o partitură subtilă. Luc Dardenne este convins că solidaritatea poate să existe şi despre acest lucru vorbeşte pelicula, dar solidaritatea presupune un parcurs şi sustenabilitatea oamenilor. “Am înţeles că acest personaj vorbeşte despre timpurile noastre şi pentru mine a fost o adevărată provocare. Sandra este o femeie ca toate celelalte, care ştie să renunţe la bonusul ce i-ar fi oferit ca să voteze pentru concedierea colegilor ei. Fraţii Dardenne ştiu perfect să se adreseze oamenilor”.

Mathieu Amalric povesteşte în “Camera albastră” o pasiune devastatoare

O frumoasă scenă de dans din Jimmy’s Hall

Multe filme de la această ediţie povestesc despre sex. Pelicule triste, cu criminali şi bolnavi. Israeliana Keren Yedaya, cu pelicula “Departe de tatăl meu”, aduce în scenă convieţuirea incestuoasă dintre un tată şi fiica sa într-un apartament din Tel Aviv. El are 50 de ani, e brutal, ea nu are nici 20 şi mănâncă ciocolată tot timpul…

Atom Egoyan aduce un thriller morbid, “The Captive”, despre o bandă de pedofili, iar ucraineanul Myroslav Slaboshpytskiy, pelicula “The Tribe”, în care vorbeşte despre afacerile criminale consumate într-o comunitate de surdomuţi

“Camera albastră” semnată de francezul Mathieu Amalric este fidelă dialogurilor şi structurii romanului omonim al lui Simenon. Pelicula începe cu corpurile nude a doi amanţi, ambii căsătoriţi, într-o cameră de hotel. Scenele de sex sunt urmărite fragmente după fragmente. “În roman m-au impresionat contrapunerile între răceală şi pasiune, iar protagonista care crezuse într-un personaj ca o statuie este trasă într-un abis delirant de senzualitate din care nu reuşeşte să se oprească”, explică Amalric după aplauzele proiecţiei.

Simenon povestea că a a avut relaţii cu mai mult 10.000 de femei, dintre care multe prostituate. Farmacista Eshter este interpretată de Stéphanie Cléau, soţia în viaţa de zi cu zi a lui Amalric. Este o femeie fatală “pe care am încercat s-o aduc spre modernitate, deşi nu este de înţeles în acţiunile sale”.

La fel victima propriei carnalităţi este Strauss-Kahn, desenat de provocatorul Abel Ferrara. “Un film scandalos, amuzant, dar plicticos”, notează cronicarul Pietra Detassis.

Stallone, Mel Gibson, Harrison Ford, Schwarzenegger, Banderas, protagoniştii peliculei Mercenarii au ajuns pe Croisette

Regizorul şi actorul Mathieu Amalric a revenit în secţiunea “Un Certain Regard” cu cel de al cincilea său film. Personajul central al lui Simenon este fiul unor emigranţi italieni, un self-made-man care se afirmă în regiunea Poitiers, implicat într-o poveste cu o otrăvire. “Partea cu fiul de emigrant s-a demodat. M-am gândit la un personaj plecat un timp din regiunea sa natală, care s-a întors şi s-a impus ca model de reuşită socială, fără a se gândi niciodată că plecarea temporară l-a despărţit definitv de cei cu care are de-a face”. Regizorul a creat un personaj apropiat de tatăl său, Jacques Amalric, originar din Montauban şi ajuns la Paris pentru a lucra la un cotidian naţional. Când era tânăr, Mathieu Amalric era sedus de ideea romantică privind viaţa unui creator, imaginându-şi un destin asemănător celui al lui John Huston, cineastul al cărui parcurs între ringul de box şi vânătoarea de elefanţi era la fel de pasionant ca şi filmele sale. “Camera albastră” conţine un erotism pe care regizorul şi l-a asumat, mai ales în locul închis situat în faţa unei gări, în care personajul îşi reîntâlneşte amanta. Amalric este şi co-producătorul peliculei. Actorul Mathieu Amalric nu a fost niciodată recompensat la Cannes. A luat un Premiu pentru scenografie, în 2010, cu “Tournée”, cel de al patrulea lungmetraj, realizat în culisele unui cabaret burlesc.

„The Search” e o melodramă care vorbeşte despre ultimul război din Cecenia

Mads Mikelsen şi Eva Green în westernul The Salvation

„The Search”, un film despre războiul din Cecenia, semnat Michel Hazanavicius, o dramă filmată în cinci limbi, un fel de remake după “Odiseea tragică” din 1947.

La trei ani după “The Artist”, peliculă multi premiată cu cinci Oscaruri, francezul Michel Hazanavicius aduce o dramă de război, despre care critica franceză scrie că este inexpresivă, fără savoare. “După succesul cu «The Artist» am avut senzaţia că pot să fac orice şi să am succes”, povesteşte regizorul, care a găsit 20 de milioane de euro pentru a realiza acest proiect despre războiul din Cecenia.

Un remake după “Anges Marqués” de Fred Zinnemann, regizorul transportând intriga în timpul războiului din Cecenia anului 1999. Timp de peste două ore este narată întâlnirea între un puşti cecen, care şi-a văzut familia ucisă fără motiv de bărbaţi ruşi, şi o franţuzoaică ce are o misiune în cadrul Uniunii Europene. Sunt redate barbaria cu faţă umană, omenia unora şi tăcerea comunităţii internaţionale care vedea în acest conflict o simplă represiune teroristă. Se pare că, totuşi, ar fi un scenariu prea ambiţios pentru Hazanavicius. Nici la nivelul interpretării nu sunt multe lucruri de adăugat, pentru că, susţin criticii, nimeni nu-şi găseşte locul potrivit, nici măcar Berenice Bejo. “Am întâlnit zeci de ceceni şi am citit multe documentare despre acest subiect. Personajul meu este cel al unei femei care se informează şi ascultă”.

Ca într-un mozaic, istoria urmăreşte diversele destine ale băiatului rămas orfan, al surorii sale care nu renunţă să-l caute.

În afara actorului rus Maxim Emalianov, Hazanavicius a ales actori neprofesionişti pe care i-a găsit într-un sătuc din Georgia.

12 minute de aplauze pentru “Le Meraviglie”, în regia lui Alice Rohrwacher

Monica Bellucci, Alice Rohrwacher şi Maria Alexandra Lungu în Le Meraviglie

Într-un sătuc din Umbria, sfârşitul verii, un bizar clan de apicultori, de fapt, o poveste iniţiatică. O utopie rurală. Gelsomina trăieşte cu părinţii şi cu cele trei surori în mijlocul unei stupine, sub un cer adesea plumburiu, într-o fermă dărăpănată, în care produc miere. Totul este îngrădit de regulile stricte impuse de tatăl lor, până când ajunge acolo Martin, un tânăr delincvent, iar turnarea jocului televizat “Village de merveilles” invadează regiunea. Există o asemănare între viaţa albinelor şi femeile care muncesc din greu, cu figurile lor îmbătrânite, dar cu nume romantice.

Protagonista, în vârstă de 12 ani, este interpretată cu aplomb de românca Maria Alexandra Lungu, aflată la primul său rol, fiica preferată a lui Wolfgang, care doreşte să schimbe viaţa ei şi a surorilor sale, participând la jocul televizat cu premii în produse agricole. Este ca şi cum ar accepta că semniţele dintr-o grădină adevărată aşteaptă opt luni pentru ca să producă fructe, mazăre, dovlecei, vinete…

Acest “Sat al minunilor” este condus de Milly Catena, un rol aspru, interpretat de Monica Belucci, cheia de boltă a acestei pelicule, în care evoluează şi Alice şi Alba Rohrwacher.

Pelicula merită văzută pentru Monica Belucci, mai carismatică decât oricând, dar şi pentru autenticitatea celorlalţi actori.

“Lumea apicultorilor nu este aleasă din întâmplare. Tatăl Aliciei şi al Albei a fost apicultor. De altfel, filmul vorbeşte despre un «rege» şi despre o «regină» care au patru fiice”, a explicat la o conferinţă de presă Alice Rohrwacher.

“În film se vorbeşte mult despre eşec, dar filmul este încărcat de tandreţe”, adaugă ea.

“Rolul meu a fost ca cireaşa de pe tort. Milly Catena este o fată prea obosită pentru a mai visa, dar care este adevărată şi îşi caută propria inocenţă. Rolul adolescentei care se află în centrul povestirii şi mai ales scenele în care se confruntă cu realitatea este teribil”, se destăinuia la conferinţa de presă Monica Bellucci.

Peter Bradshaw de la “The Guardian” comenta : “O operă emoţionantă, dar nu formidabilă”.

“Adieu au langage” de Jean-Luc Godard, genial şi epuizant

Heloise Godet pe covorul roşu fără Jean-Luc Godard

Filmul în 3D a făcut senzaţie prin bizareria lui. Jean-Luc Godard, la 83 de ani, rămâne cel mai excentric cineast în viaţă. Ca întotdeauna, Godard a divizat Croisetta. Între fluierături şi aplauze, realizatorul lui “Pierrot nebunul” a încins încă o dată spiritele. Acţiunea filmului a fost un mister până aproape de proiectarea lui. “Povestea e simplă, explica Godard. O femeie căsătorită şi un bărbat liber se întâlnesc. Se iubesc, se ceartă, plouă cu lovituri. Un câine hoinăreşte între oraş şi sat. Anotimpurile trec. Bărbatul şi femeia se regăsesc cu câinele între ei. Fostul soţ face să sară totul în aer. Începe un al doilea film. Acelaşi ca primul. Şi totuşi, nu. De la specia umană se trece la metaforă. Totul se termină cu lătrături. Şi cu strigăte de copii mici”. Lucrurile sunt însă mai complicare, pentru că totul este metaforă.

“Nu câinele este cel care este orb, spune Godard, ci omul este orb, incapabil de a vedea lumea. Câinele este numai o fiinţă pe pământ care vrea să fie iubită”. Pentru el, filmul este ca un gând, ca un suflet, spunea Truffaut, bunul lui prieten.

“Adieu au langage” este al şaptelea film al lui Godard selecţionat în competiţia de la Cannes, unde regizorul n-a fost însă niciodată premiat.

Berenice Bejo şi micul Abdul-Khalim Mamatusiev în The Search

Pelicula nu are actori cunoscuţi. Evoluează americanca Jessica Erickson şi francezii Héloïse Godet, Zoé Bruneau, Kamel Abdelli sau Richard Chevalier.

Jean-Luc Godard, care n-a venit la Festival, se declară “disperat de lipsa de inovaţie din creaţiile tinerilor cineaşti şi îşi asumă el proiectarea modernităţii pe ecran”, scrie cronicarul de la “L’Express”.

În “Liberation” din 13 mai 1985, Serge Danney nota: “O conferinţă de presă cu Godard este un rit în sine. De ce un rit? Pentru că Godard joacă jocul luând în serios tot ceea ce face. Cum am spune în tenis, el prinde toate mingile. Dacă cinema-ul este un regat, atunci Godard este nebunul, cel care strigă că regele este gol, spunând adevărul”. De altfel, lui Godard îi place să afirme: “Eu nu descriu viaţa oamenilor în general, ci numai viaţa însăşi. Spaţiul, sunetul şi culorile”.

Preşedinta Juriului, Jane Campion, declara înainte de începerea Festivalului că Godard este febleţea ei. Un “Palme d’Or”, scrie presa franceză, ar fi o frumoasă răsturnare de situaţie.

Loach&Leigh, cei doi patriarhi rebeli

Marion Cotillard şi Fabrizio Rongione între fraţii Dardenne

Fiecare cu câte un “Palme d’Or”, practicând un cinema independent şi angajat, cei doi sunt acum la Cannes în “Competiţie”, primul, Ken Loach, de 76 de ani, cu “Jimmy’s Hall”, al doilea, Mike Leigh, de 71 de ani, cu “Domnul Turner”, despre ultimii ani din viaţa marelui pictor englez.

“Jimmy’s Hall”, al regizorului Ken Loach, cu un casting perfect şi un scenariu pasionant, este un serios pretendent la “Palme d’Or”.

Acest film e realizat la 10 ani după războiul civil şi aminteşte ce s-a întâmplat cu visul de independenţă. Irlandezii au rămas deziluzionaţi. După reîntoarcerea la New York, Jimmy a adus cu el un gramofon şi câteva discuri de jazz şi la insistenţa tinerilor lui prieteni deschide un mic local unde se putea dansa, dar şi citi, cânta, învăţa să gândeşti, având şi o bibliotecă. Un film istoric, teribil de actual, care vorbeşte despre criza economică, şomaj, războaie religioase. Ken Loach povesteşte drumul lui James Gralton, un militant comunist irlandez care a fost expulzat din ţara sa în 1933. În anii ’20, acesta conducea un fel de sală de dans şi cămin cultural în care sătenii puteau veni să danseze, să discute… Grija pentru detaliu şi măiestria lui cinematografică oferă unele scene magnifice, ca aceea a dansului senzual şi aerian dintre Jimmy Gralton şi fosta lui logodnică. Ca întotdeauna, castingul este perfect şi mai ales strălucit condus. Cu o menţiune specială pentru Barry Ward, un actor de teatru irlandez care, în rolul principal, infuzează filmului un melanj de carismă şi modestie incredibil. Nu trebuie uitat scenariul pasionant al lui Paul Laverty. Filmele lui Loach traduc opoziţia sa radicală faţă de conservatorism.

Jacqueline Bisset şi Depardieu în DSK

Personajul din “Jimmy’s Hall” este un erou împotriva lobby-ului economic şi cultural. “Avem nevoie de eroi precum Jimmy Gralton, care au curaj şi integritate, deşi par personaje modeste. Mă gândesc la Julian Assange, la Edward Snowden, la Malala Yousafzai în Pakistan. Noi, cineaştii, suntem obligaţi ca în peliculele pe care le facem să punem întrebări, să sfidăm autorităţile, încât să transmitem un mesaj către public”.

Leigh nu vrea să privească lumea numai în roşu şi alb. Pentru a reda figura şi trupul pictorului romantic, un geniu al culorii, îl găsim pe actorul teatral britanic Timothy Spall, protagonist şi al altor filme ale lui Leigh. El dezvăluie în “Le Monde” câteva din secretele fabricării unui film. Actorii sunt plasaţi în locurile în care pare că fac parte din decor şi trebuie să-şi însuşească personajul în asemenea măsură încât să poată reacţiona ca el în orice împrejurări. Timothy Spall, pentru a-l încarna pe Turner, a luat doi ani lecţii de pictură. Dacă regizorul l-a ales pe Turner ca model este şi pentru faptul că a fost fiul unui pictor şi al unei fotografe şi şi-a găsit un punct comun cu arta acestuia.

Pictorul britanic favorit al lui Ken Loach nu a fost Turner, ci William Hogarth, un artist independent care nu a aparţinut niciunei clici şi care avea o libertate extraordinară de a crea.

Cronenberg orchestrează cu artă defilarea de monştri unii mai nebuni decât alţii

Sophia Loren printre fotoreporterii de la Cannes

“David Cronenberg revine cu un film întunecat care denunţă star-sistemul de la Hollywood, o lume cinică şi nemiloasă, crudă şi decadentă, arogantă şi disperată. O viziune lucidă şi profund nihilistă, servită de o regie care te învăluie şi de actori care joacă cu pasiune”, scrie “Journal du Dimanche”.

Regizorul canadian David Cronenberg se întoarce la Cannes după doi ani.

Ieri a fost prezentat „Maps to the Stars”, o feroce satiră asupra Hollywood-ului, avându-l în rolul titular pe John Cusack şi pe Mia Wasikowska în rolul fiicei piromane. În cast apar şi Julianne Moore şi Robert Pattinson. Pelicula a fost filmată în Statele Unite, după romanul “Dead Stars”, în scenografia lui Bruce Wagner.

“Există un fel de disperare la Hollywood, aminteşte Cusack după premieră. Los Angeles e o mare de şarlatani, specialişti, terapeuţi, psihologi, guru. Şi cea mai mare parte dintre ei sunt oportunişti”. Cusack refuză definiţia de familie hollywoodiană. El a studiat la Chigaco şcoala teatrală, iar la Hollywood a ajuns în anii ‘80 jucând în mici comedii pentru tineri. La 48 de ani, pe care îi împlineşte peste câteva zile, John Cusack a apărut rar în reviste, nu a fost niciodată căsătorit, deşi este foarte vânat. “Sunt foarte sceptic în ceea ce priveşte tentativa de azi de a amesteca faima cu arta”.

La Hollywood, oraşul viselor, se telescopează stelele: Benjie, star deja la 13 ani, tatăl ei, Sanford Weiss, autor de succes şi antrenor al celebrităţilor, clienta lui, frumoasa Havana Segrand, pe care o ajută să se realizeze ca femeie şi ca artistă.

Capitala cinema-ului promite fericirea pe peliculă şi afişe celor care încearcă să ajungă în rândul starurilor: Agatha, o tânără devenită, imediat după debarcarea în oraş, asistenta Havanei, şi seducătorul şofer de limuzină de care se ataşează, Jerome Fontana, care aspiră la celebritate.

Monica Bellucci într-o rochie neagră Dolce&Gabbana

Dar atunci de ce se spune că Hollywood-ul este oraşul viciilor şi al nevrozelor, al incesturilor şi al geloziilor? Oraşul viselor reînvie fantomele şi, mai ales, promite dezlănţuirea pulsiunilor şi miros de sânge.

Regizorul autopsiază o lume în criză, stinge brutal luminile unui Hollywood fantasmagoric, dar are tendinţa să exagereze şi discursul lui se pierde uneori pe drumuri întortocheate. Sunt de reţinut unele secvenţe cu Julianne Moore, care este extraordinară în pielea unei vedete extrovertite şi pervertite.

Julianne Moore interpretează rolul Havanei Segrand, fiica unei stele de cinema moarte şi devenite actriţă-cult. “Ea are o nevoie disperată de atenţie şi caută să-şi ia revanşa asupra acestei fantome care i-a furat tot, cel puţin aşa crede ea, analizează actriţa adăugând: Îmi plac cărţile lui Bruce Wagner, scenarist şi romancier reputat pentru viziunea sa acerbă asupra Hollywood-ului. Şi ştiam că asocierea lui cu David va fi fructuoasă. Pe cât de mult lasă Bruce să explodeze emoţiile, pe atât le reţine Cronenberg. Şi apoi, personajul m-a fascinat, iar castul mi-a plăcut la nebunie (Robert Pattinson ca actor-ucenic, John Cusack în rol de analist, Mia Wasikowska, piromană). Cred că glamour semnifică eleganţă, abilitate, să fii natural, toate acestea”.