Firma „Cucu” nu ia bani, dar dă de lucru ! – Ghid de practici pentru combaterea „optimizării fiscale” abuzive

Când vorbim despre „optimizare fiscală”, trebuie să facem o distincție clară între ceea ce este legal și ceea ce devine o formă de evaziune fiscală mascată.

Marile corporații au la dispoziție armate de consultanți și avocați care știu să folosească la maximum „portițele de optimizare fiscală”, așa cum numea eufemistic premierul Ilie Bolojan, într-o conferință de presă din 2 iulie 2025, incompetența și neputința statului în a controla și stăvili evaziunea fiscală a marilor companii internaționale. Statul are datoria să nu rămână doar spectator. Dar are oare și voința de a face ce trebuie, chiar cu riscul unor „scandaluri” internaționale sau ale unor amenințări de „divorț” economic?

Să înțelegem bine terenul de joc. Un inspector de la „Marii contribuabili” nu poate opera cu argumentul „eu cred că e abuziv”, ci cu date, metodologii și expertiză internațională. Asta înseamnă, în teorie, instruire continuă în legislație internațională și scheme de prețuri de transfer, acces la baze de date globale cu prețuri comparabile (benchmarking real, nu doar formal), colaborare directă cu organisme ca OECD și Comisia Europeană.

Sunt oare inspectorii de la „Marii contribuabili” slab pregătiți? Eu nu cred, ci mai degrabă neputincioși în față zidului politic și diplomatic care se face în jurul multinaționalelor. „Tinerii frumoși și liberi”, bine pregătiți economic, dar mai ales ideologic, atunci când demonstrau împotriva Ordonanței 13, ne spuneau că multinaționalele sunt singurele companii care își plătesc taxele la zi, asimilând „taxele” doar cu impozitele pe salarii, dar uitând că scopul final al oricărei societăți comerciale este obținerea profitului. În ultima instanța, multinaționalele din România sunt „firme Cucu, nu iau bani, dar dau de lucru”, firme care, cel puțin pe hârtia pe care își imprimă bilanțurile anuale, nu își justifică existența în România, având profituri foarte mici sau, de multe ori, chiar pierderi.

Cele mai mari scurgeri care erodează baza de impozitare fiscală apar în tranzacțiile intra-grup prin redevențe și licențe artificiale (know-how greu de evaluat, branduri „închiriate” la prețuri umflate), servicii de management și consultanță facturate între subsidiare fără justificare economică reală, transfer pricing agresiv pentru mutarea profiturilor în jurisdicții cu impozitare redusă.

Practica recomandată să fie cerute documentații substanțiale și demonstrarea beneficiului economic real. „Cutia neagră” a consultanței facturate cu milioane de euro trebuie deschisă și justificată. Un contract „pe hârtie” nu înseamnă neapărat o tranzacție reală. Aplicarea principiului substanței economice trebuie să ghideze controlul fiscului.

Dacă o filială plătește milioane pentru servicii de „strategic management”, inspectorul trebuie să întrebe unde sunt rapoartele, unde sunt livrabilele, care e valoarea adăugată. Dacă o licență e plătită în Irlanda, dar produsul e dezvoltat și vândut în România, atunci profitul trebuie să fie atribuit acolo unde se creează valoarea, adică în România. Multinaționalele nu mută profitul printr-o singură factură, ci prin structuri complexe cu holdinguri și intermediere (de tip „sandwich” fiscal).

Specialiștii fiscali trebuie să analizeze lanțul complet de tranzacții, nu doar bucată locală, ci întregul lanț de tranzacții. Colaborarea cu alte administrații fiscale (prin schimb automat de informații) devine crucială, ca și folosirea instrumentului GAAR (General Anti-Abuse Rule). România are deja în legislație principiul conform căruia tranzacțiile artificiale, fără scop economic real, pot fi ignorate fiscal. Inspectorii trebuie să aibă curaj să aplice această regulă, chiar dacă acest lucru va însemna litigii cu corporații mari. Cheia este documentarea solidă. Dacă se arată clar că scopul tranzacției a fost exclusiv reducerea impozitului, legea e de partea statului.

Optimizarea fiscală abuzivă lasă urme: marje de profit anormal de mici comparativ cu alte firme din același sector; plăți recurente către jurisdicții cu fiscalitate redusă; discrepanțe între vânzările raportate și realitatea economică.

Optimizarea fiscală legală este un drept. Optimizarea abuzivă este evaziune fiscală. Specialiștii noștri de la „Marii contribuabili” trebuie să înțeleagă că lupta nu e doar una tehnică, ci și una de echitate socială. Fiecare milion de euro mutat artificial în paradisuri fiscale înseamnă mai puțini bani pentru spitale, școli și infrastructură aici, în România. Un stat slab fiscal e un stat vulnerabil. Un stat care știe să-și protejeze baza de impozitare devine un partener respectat chiar și de corporațiile globale. E timpul ca „specialiștii noștri” să înțeleagă că nu apără doar legea, ci și, în ultimă instanță, independența și suveranitatea României. Sau este prea mult ?