Mai mulți cunoscuți și prieteni mi-au trimis mesaje scurte cu „A murit Fiți!”. Ca la cutremur, ca la accident. Parcă ar fi căzut guvernul. Fiți n-a fost nici ministru, nici director, nici bogat, nici scriitor, nici cîntăreț, nici bandit. Fiți era un om de rînd fără să fie banal. Era un personaj foarte cunoscut, un fel de marcă pentru o epocă. Pentru cîteva generații, aș zice că în felul său era chiar un bucureștean renumit. Nu-l cunoșteai pe Fiți, nu știai nimic despre lumea studențească, universitară, despre umor și petreceri, despre fotbal și artiști. Nu era tabără studențească și nici vară la Costinești și festival național fără Fiți.
Celebra trupă de umor de la ASE n-ar fi existat fără el. Fiți Arieșanu era un munte de om cu suflet de copil care deșerta optimism și haz la orice apariție. Avea umor și în somn. Îl priveai și te pufnea rîsul. Muntele de om se termina cu o față ascuțită personalizată de cîțiva dinți nealiniați, de un nas ascuțit și de niște ochelari de om care te pipăie pe burtă să caute clanța unei încăperi. Ar fi putut ajunge un actor sau un comediant celebru, un clovn de circ de cea mai bună factură sau un animator de super-show. N-a fost să fie pentru că nu s-a străduit să urce pe nici o scară și să încerce nici o performanță. Fiți Arieșanu era un vulcan de umor și s-a mulțumit să-și risipească talentul în întîlnirile cu prietenii. La cîteva minute după ce intra într-o încăpere strîngea oamenii în jurul său ca magnetul pilitura de fier. Ultimul banc, ultima veste, ultima bîrfă și iar o glumă, o noutate despre un cîntăreț sau despre un fotbalist. „O știi pe aia…”. Aia nu era nici cîntăreață, nici actriță, nici planetă. Era o poveste inventată sau adevărată, dar cu un miez, cu o ironie, cu o glumă, cu un înțeles. Trebuia să asculți pînă la sfîrșit. Sigur urma ceva.
Cînd am ajuns în București era deja celebru. Pendula între ștrandul studențesc din Tei și Casa de cultură a studenților de pe Calea Plevnei. O vară fără Fiți la Costinești și la Vox Maris era ca o nuntă fără taraf. Un Revelion sau o petrecere fără Fiți era ca o înmormîntare de calendar. În Bucureștii anilor 70-80, Fiți Arieșanu era o celebritate, o marcă, o sursă de umor, uneori chiar de clovnerie. Pietenos, gălăgios și buf, Fiți aducea bucuria de a trăi printre cei cu care își petrecea ziua. În viața multora a rămas o pată de culoare , un mod de a disprețui trecerea timpului, de a fugi de sistem și de ideologie. Și își juca dezinvolt rolul de one man show într-o perioadă în care nu era prea bine să ieși din mulțime.
După 1990, l-am pierdut pe undeva. Pînă ieri, cînd l-au așezat pe un catafalc, plutea zîmbitor prin memoria noastră.
Ca o insulă frumoasă peste care se prăvale ceața, Fiți Arieșanu se depărtează de noi. Și, cu el, vremurile din care mulți nu-și mai aduc aminte de comunism, ci de bucuriile tinereții.
Era o desfătare și un privilegiu să-l asculți pe Fiți! El își exprima opiniile și emoțiile într-un mod cu totul deosebit și diferit de mulți alții, care se exprimau cu prudență și, implicit, după tipare rigide. Îmi amintesc că eram în anul 4 într-unul dintre amfiteatre când Fiți a început să vorbească: „Tot timpul mi s-a spus că Brigada noastră este foarte bună, dar are un mare defect: sunteți doar…doi! Uită-te la Cibernetică, ei dunt …20! Și toți …….talentaaați!!! Acum că noi doi suntem în ultimul an…sperăăăm să fie ultimul….” Acesta era Fiți! Și eu speraaam să-l revăd pe 18 septembrie! Îmi vine să strig: vă rog mult, nu mai muriți…!