Gabriel Liiceanu este un client de-al meu mai vechi. Am încercat cîndva să-l vindec de boala de a lua de la alţii crezînd că totul este al lui. N-am reuşit, din contră, după ani de zile, m-am trezit cu o carte a lui în care scrie chiar pe copertă: „Isus al meu”! Văzînd năzbîtia asta, mi-am dat seama că pentru un astfel de cleptoman doar medicii de specilitate ar putea să se pronunţe în privinţa şanselor sale de vindecare.
Iată, însă, că în aceste zile, pe site-ul „contributors.ro”, Gabriel Liiceanu răspunde la trei întrebări puse de un băieţaş de pe acolo. Textul are titlul: „Numirea recentă a lui Sorin Câmpeanu la Învățămînt este de-a dreptul impudică la scară națională”. Chestiunea cu pricina nu mă interesează, ţinînd de preocupările noului Guvern şi ale lui Klaus Iohannis.
Este însă în acest text ceva care merită să fie scos la iveală. Citiţi cu atenţie şi minunaţi-vă, stimaţi cititori:
Ce avem noi aici? Liiceanu este întrebat „care este cea mai interesantă carte din domeniul lui de preocupări a anului 2020”. O întrebare banală, adresată, în general, de jurnaliştii începători. Un şablon, cum se spune în breasla noastră, care trebuie să fie evitat. Ca să nu mai spunem că întrebarea este formulată prost şi agramat, căci corect ar fi sunat aşa: „Care este cea mai interesantă idee a anului 2020 (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări?” Ar mai fi putut fi: „Care este cea mai interesantă idee (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări al anului 2020?”, dacă se referea la „domeniu”, sau chiar „Care este cea mai interesantă idee (teorie, descoperire, carte) din domeniul dvs. de preocupări ale anului 2020?”, dacă întrebarea se referea la „preocupări”. În nici un caz aşa cum este formulată în burta textului lui Gabriel Liiceanu.
Dar, iată că ne-am luat cu amănuntele şi am pierdut esenţa chestiunii. Revenim.
Deci, Gabriel Liiceanu este întrebat mai pe ocolite care este, în opinia sa, cartea cea mai interesantă a anului 2020. Şi, ca orice personaj care se simte miezul din dodoaşcă, Gabriel Liiceanu spune sec: „ALE MELE!” Mai exact, „Isus al meu”, o stupizenie cu aere de eseu, şi „Despre destin”, un epistolar lugubru între Liiceanu şi Pleşu, care stau la taclale în scris (n.b.: din ce am verificat, toate citatele au şi trimiterile aferente, ceea ce este o noutate pentru cei doi plagiatori). Adică, mai direct, CĂRŢILE LUI! Aaa, şi cartea Ioanei Pârvulescu, subalterna lui de la Humanitas.
Ce e asta, oameni buni, dacă nu simptom al unei boli extrem de periculoase? Cum, aşa? Dintre toate cărţile apărute pe piaţă în 2020, Gabriel Liiceanu crede că ale lui sînt cele mai bune? Răspunsul ar putea fi corect doar dacă, în tot anul 2020, Liiceanu nu a citit decît aceste două cărţi pe care le-a semnat, altfel… piei, Drace!
Şi, ca să ne arate că mai are mult pînă la vindecare, Liiceanu adaugă senin: „Îmi cer scuze că vă răspund așa, dar îmi e imposibil să nu fiu obiectiv”! Ni-no-ni-no.
Dacă ne întoarcem la preambulul textului, găsim altă năzbîtie. Acolo unde scrie el sau cei care-l laudă necondiţionat, este „un spațiu public al inteligenței, argumentului și libertății de expresie în formele ei cele mai rafinate”, care, după Gabriel Liiceanu, ar trebui să fie „un anti-dot totodată la vulgaritate și mojicie”, cu trimitere la publicaţiile care au libertatea de a-i pune oglinda în faţă atunci cînd deraiează, aşa cum a făcut şi în acest text.
Ce facem, bă, maestre, că nu merge aşa? Cum dracului se pupă spaţiul tău inteligent şi rafinat cu astfel de cuvinte, precum „vulgaritate” şi „mojicie”? Iar o iei ca în 2007? Înţeleg, nu ţi-a trecut, dar chiar aşa, să devină obsesie? Hai, nu mai fi supărat, că te duc eu în salon să-ţi iei pastiluţele!
@un patriot- obsesia este pentru tot ce nu este pesede.