Generalitatea legii și apărarea ei

Obiectiv, în România de azi nu este în joc numai chestiunea deficitului bugetar – semn clar al incapacității decidenților de ieri și de azi. În joc este și o criză care lovește din multe direcții –  randament slab și producere chinuită, pricepere și motivație scăzute, propagandă umflată ce ține loc de viziune.

Un adevăr nu poate fi ocolit: în ani cu oportunități de dezvoltare, în care multe țări au profitat pentru a se consolida, România a fost adusă în criză de decidenți nepregătiți și corupți, care guvernează încălcând  Constituția și se perpetuează prin mituire. În locul societății libere, ei oferă de două decenii un neofeudalism plin de penibilități.

La un moment dat, decidenții și-au caracterizat ei înșiși rezultatul – „stat mafiot”, respectiv „stat eșuat” – după care au rămas tot în mediul „mafiot” sau au devenit factori de „eșuare”. Unii vorbesc acum de „stat idiot”, deși doar persoanele pot fi astfel. Îmi mențin opinia că România a ajuns un „stat avariat” (detaliat în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021) care, fără normalizare, își continuă declinul.

În cea mai profundă înțelegere a statului din epoca pe care o trăim, statul este rezultatul unui contract tacit al cetățenilor egali, încheiat spre a o duce toți mai bine (vezi John Rawls, A Theory of Justice, 1971, comentariu detaliat în A. Marga, Filosofia prezentului, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025). Contractul ia forma legilor. Acestea se caracterizează prin generalitate – legea se aplică fiecărui caz, și obligativitate – nimeni nu este exceptat. Legile sunt chemate să asigure recunoașteri egale în societate. Cum spunea deja Ulpian, „dreptul se stabilește nu pentru fiecare ins în parte”, ci pentru cetățeni, fără excepție, și este obligatoriu pentru fiecare. Tocmai generalitatea legii și a aplicării ei este în miez clamata europenitate.

Știm prea bine că, în timp, statul a fost privit diferit. Unii au accentuat aspectul de creare de posibilități dincolo de natură pentru ființarea umană (Hegel), alții de oportunități noi în viața oamenilor (Jefferson), unii aspectul de instrument de dominare (Marx, Nietzsche), alții aspectul organizator (Max Weber), unii aspectul disciplinator (Carl Schmitt), alții pe cel de echilibrare în societate (Keynes). Peste toate, însă, deși nefericirile oamenilor pot fi puse în seama multor cauze, legile stimulative și generalitatea aplicării lor în stat rămân rezolvarea.

La rândul ei, România s-a modernizat legislativ prin Constituție (1992). Ea s-a proclamat „stat de drept” – în care forța legii reglează litigiile, „stat de drept democratic” – în care voința cetățenilor formată în democrație este cadrul deciziei, și „stat social” – în care niciun cetățean nu rămâne în afara plasei sociale care-i asigură o viață demnă. Ce se petrece în realitate?

Cu „președinți” vădit străini de asemenea repere, de peste două decenii România a rupt cu tradiția generalității legii și a aplicării ei. Exemple sunt nenumărate. Ocolind interesul public și rămânând instrumente de „luptă” cu fantome, legile sunt adesea prost elaborate și închid șanse de dezvoltare. În vreme ce unii duc din țară, seară de seară, profituri considerabile, înăuntrul țării se trăiește cotidian pe datorie. Cu investiții precare și decizii diletante, economia țării este în prag de  „deșeu (junk)”. Democrația, devenind ciocoiască și „de cumetrie”, a generat un regim cu selecție inversată, prostocratic, și a poposit în pragul autoritarismului. Faliile dinăuntrul societății se adâncesc odată cu sărăcirea unor cetățeni și îmbogățirea peste noapte a altora, cu justiție ocazională și educație distrusă, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cel mai extins analfabetism funcțional și cu emigrarea cea mai mare dintr-o țară în timp de pace.

Acești indicatori sunt de ani buni. La ei s-au adăugat, însă,  alții, în 2025, care au avariat și mai mult un stat afectat de abuzuri și corupție. Bunăoară, „președintele” care a trebuit să fie scos în forță la încheierea mandatelor, „intermediarul” care i-a urmat și locatarul actual de la Cotroceni au plasat țara în afara Constituției, în criza alegerilor și în confuzii. Autismul este, pe locul dezbaterii publice, politică de stat. S-a revenit la arestări de cetățeni care gândesc altfel, amenințări cu procurori și milițieni, interdicții de drepturi și libertăți. Partide care guvernează nu mai sunt în stare să-și dea un program (vezi ultimul congres PNL), decum să-l discute cu membrii – noroc că ChatGPT scrie programe de guvernare! Continuă impostura la decizii. S-au înmulțit în funcții inșii cu diplome de carton și fără pregătire, care nu pricep democrația și lumea actuală, vând slugarnic orice și încalcă reglementările. Cuvântul „reformă” este invocat fără a  se ști ce presupune și, în loc să se ceară contribuții pentru echilibrarea bugetului de la actorii economiei, se impun sacrificii celor deja sărăciți. Guvernarea convoacă „privați de succes” să ia măsuri, în loc să discute cu economiști și oameni care pricep statul ca instituție. Vreo concepție despre dezvoltare îi întrece puterile. Dacă privești ce fac exponenții României în relații externe, observi ușor erorile și daunele pe care le aduc țării, din incompetență și mimetism.

După sondajele existente, peste patruzeci la sută dintre elevii de frunte doresc să plece în afara țării. Deocamdată, încă o jumătate de milion de cetățeni vor să emigreze. Decidenții României actuale sunt cei care cauzează țării cele mai mari pierderi.

Decenii la rând, educația din România oferea în mare tinerilor condiții încât fiecare să se poată pregăti pentru a face față vieții. După ce abandonul școlar a fost adus la sfârșitul anilor nouăzeci la sub 2%, în ultimii ani el a explodat, undeva la 14%. Acum, în 2025, se distruge tocmai generalitatea șanselor de pregătire a noilor generații prin comasări de școli create cu greu în localități răsfirate, măriri de clase și de norme didactice, lichidarea de suporturi sociale în condiții de sărăcire, încălcarea principiului „mai mic, cu mai puțini, este mai bine”, îmbrățișat de educația europeană din ultimele decenii. Chestiunea esențială într-o democrație, a educării fiecărui tânăr, este trădată. În vreme ce, de pildă, țări cu populație uriașă, precum China, au dus analfabetismul spre zero!

Incapacitatea celor care administrează țara se maschează revenind la tehnici compromise ale propagandei. Ignoranța este atât de răspândită, încât orice nu convine minților primitive ale decidenților este luat ca semn al „războiului hibrid”. Până și nemulțumirile dascălilor sunt considerate de ministru a fi „hibride”. Se discută despre personalități cu statură în lume cu suficiența imposturii – care nu cunoaște, nu pricepe, dar bate câmpii în căutarea plății în bani peșin. Impostorii nu știu discuta fără sofisme vulgare (ad hominem, non causa pro causa, ad verecundiam etc.). În destule redacții, se falsifică organizat relatări și  declarații – spre inducerea în eroare a populației.

Fiecare cetățean al României se confruntă cu slaba pregătire și corupția decidenților, proasta reglementare și nepăsarea, falsurile și nepotismul, abuzul și nedreptatea. Generalitatea în formularea legilor și în aplicarea lor este disprețuită azi, iar acest fapt macină dinăuntru statul. Din stat al cetățenilor săi, România actuală devine statul unor clici vădit incapabile.

Așa stând lucrurile, nu este nimic mai urgent decât curmarea degradării.  Rezum demersul de restabilire a generalității legii și a aplicării legilor în zece puncte, formulate cât mai simplu și mai direct.

1. Înainte de a ameliora Constituția (1992), care este temă la noi, ar fi cazul aplicării ei, fiind vorba, în fond, de o constituție care în alte țări a dat rezultate. Putem discuta faptul, pe care l-am mai semnalat, că „demnitatea” umană este redusă în Constituție la o „valoare”, în vreme ce ea este „principiu” în constituțiile evoluate, că sistemul semiprezidențial de azi dă naștere la voievozi și vătafi și că împărțirea administrativă cere soluții noi. Din nefericire, însă, Constituția, în forma ei actuală, este încălcată de sus la fiecare pas – de aici venind în principal indicatorii dezastruoși. Nu se mai dezbat nici în Parlament legile, ci se recurge la calea scurtă a mituirii – cum se vede ușor, mituirea pentru orice eventualitate a magistraților. În România de azi, se ignoră dezinvolt faptul că deciziile majore, într-un stat democratic, se iau cu cetățenii, în exercițiul libertăților și drepturilor lor.
2. Nu este societate normalizată fără libertăți personale cât mai largi cu putință și șanse de valorificare economică. Oricare cetățean trebuie să aibă șanse de inițiativă personală și de configurare a vieții lui. Dacă vrem să aplicăm Constituția, cu prevederile ei, atunci urgența României este să deschidă creditări încurajatoare pentru fiecare cetățean care vrea să se lanseze în activități.

Formula reluată în România de o „dreaptă” depășită de istorie și debusolată, „noi, românii, nu suntem în stare de management performant!”, pentru a justifica comercializarea pe sub mână a firmelor majore, este din capul locului eronată. Nu poți, după ce ai numit mereu șefi mediocri la aceste firme, să consideri că nici un cetățean nu ar fi stare să conducă! De ce nu ai organizat ca autoritate concursuri publice?

3. Nu este societate normalizată acolo unde justiția nu apără libertățile, drepturile și obligațiile cetățeanului. În starea precară în care a ajuns, justiția din România actuală este de repus în funcțiune nu cu noi mituiri, prin salarii și pensii speciale, nu cu convertirea procurorilor în magistrați. În situația creată (detaliat în A. Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020), trebuie satisfăcute cinci condiții ale normalizării justiției din țară: a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva; b) proceduri normalizate capabile să promoveze dreptul; c) instituții decolonizate prin trecerea selectării și numirii magistraților în seama unei autorități publice; d) revederea pregătirii pentru magistratură, care este azi sesizabil cea mai slabă în Europa; e) asumarea adevărului că independența justiției nu este produs doar al educației, ci și al unei organizări instituționale, cu mecanisme de corectare a deciziilor și, de ce nu, de răspundere pentru sentințe. Oamenii cu conștiința dreptății știu că nu este justiție unde nu este tripartiție a puterilor, independență a justiției, „neliniște etică” și „îndoială metodică” în decizii.
4. Și azi, democratizarea și orice șansă de ascensiune a unor oameni valoroși la decizii se izbește în România de zidul serviciilor oculte, consolidat de „protocoale” ca la nimeni. În vreme ce în multe țări numirea șefilor serviciilor secrete este un eveniment oarecare, în ordinea curentă a administrării – în țara noastră este mare eveniment, dovadă că de acei șefi depind excesiv de multe lucruri în societate. Încât, de obicei, președinții, care fac desemnarea, recurg la persoane cât mai șterse și docile lor. România actuală concurează apoi la cheltuieli cu servicii secrete cele mai mari țări din Europa.

Securismul distruge libertăți și drepturi ale oamenilor și anulează statul democratic. De aceea, scoaterea serviciilor secrete din inițierea de activități în economie, administrație și politică, ca și trecerea lor sub control public, țin de normalizarea statală. Serviciile secrete au menirea lor dintotdeauna, dar justificarea lor nu are de a face în nici un stat democratic cu securismul, care în România a supraviețuit schimbărilor pentru a păzi o ierarhie de funcții anacronică.

5. Ocuparea prin competiție „curată”, cum s-a scris în proclamația de la Alba Iulia în 1918, a funcțiilor alese și prin concursuri reale a restului funcțiilor publice condiționează reușitele unui stat. Nicio țară nu face compromisurile privind acuratețea alegerilor și numirilor precum statul actual din România. Or, nu se poate ieși din neofeudalismul care s-a instalat fără a organiza competiții deschise pentru orice post în serviciul public. Trebuie oprit complet năravul „desemnărilor personale” în funcții publice, încât nimeni să nu fie angajat, în nici o funcție publică, fără a trece prin concurs public.
6. România are un aparat administrativ-birocratic ineficient și insuportabil, continuu în dauna democratizării, libertăților și drepturilor cetățenilor săi. De aceea, simplificarea rețelei de ministere, agenții și unități de sprijin și a conducerilor și aparatelor de funcționari condiționează orice ieșire din absurdul demult fixat în literatura Europei, cu Caragiale, Urmuz, Eugen Ionescu, dacă nu cumva și cu pesimismul lui Emil Cioran. Aceste date culturale ar trebui nu doar să distreze, ci să pună pe gânduri.
7. Remunerarea muncii și performanțelor ar trebui eliberată de rezolvări neofeudale, cum sunt veniturile disproporționate și pensiile fără contributivitate, prin trecerea la salariu corespunzător pentru munca prestată și la premii substanțiale pentru performanțe aparte. Adăugarea de orice altceva duce, cum s-a văzut, la inegalități și corupție. Firește, eroismul se cere recompensat, ca în orice societate matură, dar pensia se acordă potrivit contribuției justificate social.
8. Multe nu au putut fi dezvoltate în România ultimelor decenii, dar nepotismul a luat amploare ca în nici un alt stat din Europa de azi. Oprirea lui este deja vitală pentru România – criza în care țara a fost aruncată de dominația vizibilă din ultimele decenii a odraslelor este dovadă, fie și indirectă. Ar trebui ca nimeni să nu acceadă în instituții publice și în funcții pentru că e fiul, ginerele, soția, nora, ruda, etc. cuiva. Precum în cele mai multe țări, orice fiu și fiică poate deveni ce dorește, dacă este competitiv, dar, uneori, are de făcut un ocol prin alte concursuri și instituții, în așa fel încât nu filiația și favorizarea să decidă.
9. România s-a umplut în deceniile menționate de titluri pompoase, contrastante cu criza ei. Pe cât de mare este criza, pe atât de gonflate și fără acoperire au devenit titlurile academice. Rămâne și azi valabilă observația lui Spiru Haret că în țară se obțin titluri ca la nimeni. Rămâne șocantă constatarea că România concurează cele mai mari puteri ale Europei și ale lumii la efectivul de generali. România are azi mai mulți secretari de stat decât Germania, Marea Britanie, poate chiar la un loc. La efectivul de agenții guvernamentale România ar lua titlul continental.

În fapt, nu se poate face în fiecare sezon reformă și nu dă rezultate pretenția reformei le orice oră. România ar fructifica însă oportunități acumulând reformele reușite. Nu se construiește nimic luând mereu reformele de la capăt – cu pierderi enorme. Nimeni nu procedează astfel, iar civismul ar fi cazul să îndemne la răspundere.

10. Neofeudalismul face astăzi corp comun cu comercializarea intereselor țării din nepregătire și corupție. Întrebarea „unde sunt caracterele?”, pusă odinioară de Tudor Arghezi, s-a acutizat. Așa cum am citat adesea, Hugh Seton Watson este confirmat mereu în observația că, la Carpați, „elita culturală” este preocupată mai mult să intre în grațiile „șefilor”, decât de suferințele populației.

Mai nou, după cum rezultă din dezvăluirile legate de revenirea salutară la republicanismul democratic în Statele Unite ale Americii, mulți din „elita” carpatică s-au împărtășit copios din generoasele finanțări de peste ocean. Dar au făcut minim efort de cunoaștere a valorilor americane. Nici nu au dat vreo scriere remarcabilă – au dat doar propaganda de conjunctură pentru a ține mințile în priză. Și așteptând, poate, altă ocazie!

Între timp, a avut loc o evoluție și mai gravă: așa cum reputatul medic George Șerban constata, în România s-a extins „minciuna”. Marian Nazat amintește pe bună dreptate, în incisivele sale tablete de istorie și drept, ceea ce René de Wech, ambasadorul Elveției la București, spunea în jurnalul său, în 1942: „Pentru  perioada scurtă de aproape un an cât voi mai sta aici, aș putea să rămân cu o amintire sinceră, pe care o numesc Zece ani în țara minciunii. Căci minciuna este chiar aerul pe care îl respiră această țară.  Desigur, am cunoscut români de bun-simț. Însă când mă gândesc la cea mai mare parte dintre cei care s-au instalat în față nu văd decât imbecili…, mitomani…sau fripturişti…. Ba se păcălesc singuri sau se înșală între ei, ba se străduiesc să înșele o lume întreagă cu un amestec ciudat de viclenie și naivitate. …Poporul şi mai ales țăranii merită poate mai mult decât guvernanții”.

Nu cumva sună actual? De fapt, nu găsești minciuni mai mari decât cele oficiale de la ultimele „alegeri” prezidențiale: ba că se prăbușește leul, ba că se iese din UE și NATO, ba că sunt „extremiști” și „legionari” la poartă. Nu este minciună care să demaște mai bine  incultura decât pretenția burtăverzimii că este „proeuropeană” – ca și cum Europa ar fi devenit compatibilă cu semidocția, falsificarea datelor, decizii ridicole. Nu sunt minciuni mai dăunătoare decât incitarea populației la frică: în anii cincizeci era frica de „imperialiști”, apoi de „nemți” și de „unguri”, mai târziu de „ruși”, unii agită acum „pericolul chinez”. De fiecare dată, fără să se vadă cauzele lăuntrice ale stării de lucruri. În loc să se rezolve problemele cu competență, se caută, cu obstinație prostească, țapii ispășitori și, cum nu se găsesc, se minte.

Or, trăirea din minciună nu ține la nesfârșit – la un moment dat lanțul se rupe. Azi, cu o îndatorare externă record în istoria țării și peste puterile ei, care crește de la o zi la alta, pare să se trăiască doar prefața unei prăbușiri – dacă nu se convine la a schimba guvernarea actuală, de la vârf începând, și a reforma cu pricepere statul. Când decidenții sunt vădit incapabili se așteaptă zadarnic rezolvări.

Minciuna a proliferat în jurul multor teme din societate. Studiile parcurse de persoane publice, pregătirea lor, valoarea și  competitivitatea lor, veniturile reale și contribuțiile, relațiile internaționale sunt falsificate frecvent. Minciuna a proliferat în România ultimelor decenii în jurul bunurilor și interesului public.

De aceea, dacă vrem normalizarea, atunci sunt necesare legi care să protejeze bunurile publice și interesul public. Cum am mai arătat (Karen Panyan, Noi dialoguri cu Andrei Marga, Creator, Brașov, 2023), ar fi de început cu legea abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului ce se face și să restaureze controlul statului  asupra resurselor proprii, precum în statele avansate de azi. Ar fi de continuat cu legea interesului public pentru a împiedica încălecarea interesului public de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public. Ar fi de  înaintat cu legea meritocrației și a concursurilor  curate, în care să conteze pregătirea și meritul știind că cetățenia democratică, interesul public și meritocrația merg mână în mână. Se poate încheia un prim pachet cu legea valorificării în interesul țării și al cetățenilor ei a calităților României de parte a Uniunii Europene și a alianței nord-atlantice, precum și a parteneriatelor.

Ieșirea din minciună nu este posibilă fără grija față de ceea ce observă, obiectează, gândește cetățeanul simplu care suntem fiecare. Este nevoie însă și de intervenția prin legi pentru a pune capăt minciunii din stat și din funcționarea actuală a acestuia. Democrația nu este, cum cred trepădușii propagandei de astăzi, doar procedură, ci și drept sfânt al oricărui cetățean de a-și spune părerea și de a primi răspunsuri de la autorități. Precum și obligație a acestora din urmă de a rezolva prompt neajunsurile.

<ahref=”http://www.andreimarga.eu„>AndreiMarga</a