În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
AL TREIZECI ȘI DOILEA
(268-315)
– Copilul –
Despre limbajul secret al pietrelor prețioase
Fiul lui Caius II nu părea să facă parte dintre Cei O Sută.
Ne-am obișnuit ca strămoșii lui să fie înalți, să aibă, cei mai mulți, maxilarul proeminent, privirea derutantă: ochii jucăuși Ii se pierdeau din cînd în cînd în melancolie. Nimic din toate astea la Al Treizeci și doilea. Bine proporționat, cu un cap delicat, de fetiță, cu niște ochi sfredelitori, prea serioși pentru fețișoara lui, căutînd mereu ceva de negăsit, personajul a fost condamnat să sufere întreaga viață din pricina micimii sale. Și mama sa fusese scundă, însă ceea ce pentru o femeie nu este o nenorocire, pentru un bărbat ajunge, adesea, un handicap nu numai fizic, ci și social. Toate relațiile cu semenii îi erau grefate pe această însușire insurmontabilă: femeile îl tratau ca pe un copil, eventual cu puțină duioșie maternă, iar bărbații își bă- teau, de cele mai multe ori, joc de el.
Și totuși, nu era ceea ce se numește un pitic: capul nu-i era prea mare, picioarele nu-i erau strîmbe. Dumnezeu îl modelase
avînd multă grijă în legătură cu detaliile, îl făcuse frumos, doar că nu-l lăsase nici să crească, nici să îmbătrînească. Și la sfîrșitul vieții, Al Treizeci și doilea va arăta tot ca un copil, ca un băiețandru în pragul pubertății. Doar barba, pe care și-a lăsat-o tocmai pentru a-și legitima într-un fel vîrsta, îl făcea să poată fi deosebit de un puști îmbrăcat în haine de om matur. însă barba îl expunea și batjocurii: cei ce nu-l mai văzuseră întorceau amuzați capul după el, uneori încercau chiar să-i smulgă smocul de păr, încredințați fiind că au în față un băiat jucăuș, cei ce îl cunoșteau rîdeau și făceau glume binevoitoare. Iar el, oricît s-a obișnuit cu ele, oricît de des se repetau, aceste scene îl răneau de fiecare dată. Fiul lui Caius 11 era numit de toată lumea „Copilul”.
Cel mai greu i-a fost în jurul vîrstei adolescenței. Diferența dintre el și tovarășii săi de joacă devenea tot mai evidentă și promisiunile mamei, după care mai mult ca sigur că, de la un moment dat, va crește și el și-și va ajunge din urmă prietenii, se amînau mereu. El se măsura în fiecare dimineață la un semn scrijelit în peretele dormitorului, însă sporul de înălțime făgăduit n-a apărut niciodată. „Dumnezeu a uitat de el“, șușoteau niște domestici creștini.
Nici măcar pe maică-sa n-a reușit s-o ajungă din urmă. De multe ori se puneau spate la spate, iar femeia mai îndoia puțin genunchii spre a-i oferi o iluzie. Apoi mama pleca în mai multe locuri de pelerinaj și urma un sistem propriu de penitență, cu nădejdea secretă că doar-doar Cerul s-o îndupleca de bietul fiu, care suferea mai mult decît putea suporta inima ei iubitoare. Al Treizeci și doilea a rămas toată viața Copilul.
Băiatul lui Caius il își amintea de tatăl său vag, dar cu duioșie: imaginea părintelui i se lega de un cămin cald, unde fiecare membru își avea locul lui, unde rudă sau servitor se simțea la fel de dorit, unde toată lumea participa în egală măsură la bucuriile și la necazurile fiecăruia. Fusese o îndepărtată oază a fericirii acea familie și, cum pe atunci nici retardarea sa fizică nu purta o pecete definitivă, amintirile cuprinzîndu-l și pe Al Treizeci și unulea reprezentau tezaurul de duioșie din inima Copilului. Paradisul lui pierdut. Insulele fericiților ce nu vor mai putea fi atinse niciodată.
Din punct de vedere al intelectului, fiul lui Caius II era perfect normal. O sensibilitate mereu rănită avea să-l facă să-și ascundă disponibilitățile, iar faptul că era atît de mic, îndem- nîndu-i pe adulți să-i vorbească de parcă s-ar fi adresat mereu unui băiețandru, a dus la răspîndirea zvonului că ar fi fost și debil mintal. De aceea Copilul a trebuit tot mai mult să se refugieze într-o lume paralelă, construită cu migală, în așa fel încît nenumăratele agresiuni ale celorlalți oameni să n-o poată atinge. Universul său era asemenea unui palat-jucărie, iar el îi sculpta cu grijă fiecare fronton, îi împodobea cu infinită răbdare fiecare friză. Construcția lui de vis îi oferea adăpost sigur, la fel cum primii ani de viață îi fuseseră ocrotiți de atmosfera călduță din casa tatălui său. Jocurile secrete și frustrările îl făceau să-și reverse afecțiunea asupra unor obiecte. Dintre acestea, pietrele strălucitoare l-au fascinat de mic.
Din păcate, însă, lumea artificială n-a fost niciodată capabilă să-l scutească pînă la capăt de mizeriile celeilalte lumi. Visul nu reprezenta decît locul unde se putea retrage, restul era un teren plin de primejdii: oricînd putea fi jignit, oricînd putea fi batjocorit, oricînd își putea aminti cineva de el și doar prin acest fapt era automat eliminat din lumea celor mulți și fixat într-un colț aparte.
La vîrsta majoratului, Copilul trebui să-și aleagă un drum, i se cerea să-și alcătuiască o familie, se aștepta de la el să învețe să-i reprezinte pe ai săi (tatăl lui murind de mult). Toate aceste imperative pretindeau contacte cu lumea reală, excursii tot mai îndepărtate de zidurile cetății de vis. Iar fiecare asemenea ieșire era amenințată de noi nenorociri, de noi ofense. Ce carieră putea să facă un copil cu barbă, în ce meserie putea el avea succes în clipa cînd va ajunge la confruntarea directă cu alți oameni, unde își va găsi el în mod firesc o tovarășă de viață? In mod firesc, fiindcă bunicile Copilului nu se opreau să țeasă planuri spre a-i găsi o fată mai sărăcuță sau mai urîțică, dispusă, biata de ea, să accepte un omuleț, în schimbul unui statut social mai sigur. Doar că Al Treizeci și doilea, conștient de penibilul situației – resimțit însutit mai acut decît era în realitate – se împotrivea cu hotărîre tuturor acestor tentative. Sătul de cicăleli și de demersuri binevoitoare, el era gata să părăsească și pavăza de căldură a familiei și să plece în Orient. Oriunde, își spunea, numai să fie lăsat în pace. Doar că, abia ajuns în Grecia, simți că străinătatea, în loc să-l ascundă printre cei mulți, îl arăta și mai mult cu degetul. Schimbînd decorul, nimeni nu avea răgazul să se obișnuiască să vadă apariția insolită, copilul cu barbă, și agresiunile asupra sensibilității lui erau și mai frecvente.
Reveni acasă, pretextînd față de el însuși că datoria sa supremă este aceea de a se îngriji de familia al cărei cap a devenit atît de tînăr. Reveni acasă, însă nu reuși să inventeze o îndeletnicire aptă de a-i oferi cît de cît satisfacții. Și, apoi, cum se traducea în faptă misiunea sa de ocrotitor al casei? Stînd ascuns în ultima odaie și citind texte vechi sau rătăcind prin vasta livadă și imaginînd scene la care o minimă luciditate îi spunea că nu va avea niciodată acces? Cu ce-i ajuta pe ai lui faptul că s-a întors? Tot ei trebuiau să-l ferească de relațiile cu străinii, cu tot apanajul de ironii și sentințe searbede. Cît să mai reprezinte el pruncul ce trebuia îngrijit, în loc să devină și în realitate pater familias, avînd în sarcină soarta întregii case?
Devenise limpede că o funcție publică îi era interzisă, că o meserie bazată pe relații directe cu publicul nu-i era accesibilă. Vremurile nu erau dintre cele mai bune și el nu concepea să nu facă nimic în viață. Neavînd parte nici măcar de amăgirile altor tineri patricieni, ce se întîlneau în grupuri mai mari sau mai restrînse spre a-și străbate destinul în grup la terme sau la jocuri, în for sau printre curtezane, discutînd politică sau amintiri din campanii militare, el își purta singurătatea cu eroism. Și totuși, Copilul se încăpățîna să caute o îndeletnicire care să-i și placă, însă să-i și aducă un profit material, asta mai ales spre a-i da sentimentul că-și poate întreține familia, că e, deci, important și el, că și el ar putea deveni o mică, o măruntă celebritate.
Deși s-a retras de atîtea ori printre cărți, o viață în mijlocul bibliotecii nu-l atrăgea, iar pentru arte nu avea talent. Rămî- neau meseriile. De mic copil începuse să adune pietre colorate. Un străbun, i s-a povestit, imaginase, pe vremuri, chiar un joc complicat bazat pe asemenea minerale frumos cioplite și avînd mai multe culori. Al Treizeci și doilea era în stare să compare ore întregi rocile, să le curețe, să le aranjeze în fel și chip. La adolescență, le cunoștea de acum toate proprietățile, știa fiecare dintre ele cum se numea și în ce combinații putea fi găsită în natură. Și, deși toate erau valoroase pentru el, Copilul le putea aprecia dintr-o ochire și prețul convențional. Pietrele rare deveniseră domeniul lui de autoritate, rămînea doar să descopere modalitatea de a-și valorifica prioritatea și în relațiile cu restul oamenilor.
Mai tîrziu, cînd această modalitate a devenit faptă, pentru Al Treizeci și doilea sclipirea rocilor a primit treptat două sensuri cu totul diferite: pe de o parte, în relațiile profesionale, pietrele prețioase aveau o valoare stabilită după cursul pieței, pe de altă parte, fiecare exemplar îi redeștepta în suflet emoțiile varietății respective din codul imaginației sale din copilărie. Pe vremea Celui de Al Treizeci și doilea, jocul „Oul de aur“ nu mai era cunoscut decît de o minoritate conspirativă și nu mai reprezenta decît activitatea secretă dintr-un ritual exclusiv. Ritual al unei secte la care Copilul nu numai că nu avea acces, dar a cărei existență nici nu o bănuia. Altele erau semnificațiile dăruite pietrelor de către fiul lui Caius 11, altele, însă nu mai puț:n simbolice. Doar că sunetul nestematelor devenea mult mai puțin personal, secretul lor cobora în ele și nu exista nici măcar un singur alt om învățat să-i priceapă înțelesul. întreaga simțire și toată priceperea sensului lumii o transfera Copilul în luciul migălos descifrat al pietrelor, în desenul nervurilor, în forma cristalului. De aceea, din punctul lui de vedere, nu avea nici o legătură prețul convențional al unui exemplar cu valoarea lui afectivă. Arta Celui de Al Treizeci și doilea rămînea învăluită în taină: el era în stare să se dedubleze într-atît încît să ofere un preț avantajos pentru un ciob de diamant, indiferent dacă acesta îl emoționa sau nu. Iar atunci cînd, e drept că foarte rar, se întîmpla să cumpere un exemplar lipsit de valoare, cel ce încercase să-l înșele era bîntuit imediat de presimțiri enervante: dacă puștiul cu barbă s-a oprit la un fragment anume, își spunea respectivul, însemna că piatra aceea era mult mai valoroasă decît ai fi crezut. Infailibilitatea specialistului nu era pusă la îndoială de nimeni.
Renumele i se născuse treptat. Inițial, Copilul cumpărase niște pietre prețioase de la negustorii întîlniți prin oraș, apoi le vînduse și el niște exemplare din colecția sa, exemplare ce nu-i produceau satisfacții în misterul lumii lui. Negoțul începu să-l pasioneze: ca să-și poată mări continuu colecția, achiziționa și fragmente de roci spre a le vinde mai avantajos. O vreme, orice comerciant a fost încîntat să facă afaceri cu un partener atît de caraghios: fiecare era încredințat că noul client putea fi ușor tras pe sfoară. Doar că băiețașul cu barbă știa nu numai să cumpere, ci să și pună în valoare marfa obținută, în așa fel încît s-o poată vinde mult mai scump. în timpul călătoriei în Grecia, achiziționase fără nici o intenție de negoț mai multe pietre. Unele dintre ele erau foarte rare la Roma. Vînzîndu-le, își putu cumpăra colecții. în capitală erau nenumărați bărbați frumoși și matroane superbe. Multă lume sărăcea, multă lume avea nevoie urgentă de bani, unii tineri nu știau să prețuiască moșteniri fabuloase. Ei erau plini de farmec, se bucurau de viață. Vindeau. Iar Copilul cumpăra.
Dar oricît se dedubla negustorul de iubitorul de pietre prețioase, cu vremea, fiul lui Caius II începu să se specializeze. Nu lăsa să-i scape o valoare, chiar dacă nu-l interesa afectiv. O revindea cu primul prilej. Partea cea mai mare a ofertei sale o constituia cererea pieței. Avea atîtea exemplaie din respectivele varietăți încît își putea permite. De pildă, rubinele îi prisoseau în toate mărimile, în toate combinațiile și chiar în foarte multe culori. Majoritatea clienților, chiar și unii cunoscători, treceau pe lîngă unele rubine crezînd că acestea trebuie să fie întotdeauna roșii. însă Copilul poseda și exemplare palide, galbene sau incolore. Putea oferi oricînd oricui oricît și era printre
puținii din Roma capabili de a deosebi dintr-o privire rubinul de topaze, hiacinte sau ametiste roșii.
Colecția sa era imensă: smaragdele din Ceylon, comorile rarisime ale oricărui expert, se dovedeau în cazul lui oricînd la îndemînă. Crisolitul galben-verzui era montat alături de hidenit, o piatră total necunoscută, adusă de navigatorii din insulele boreale de dincolo de ultimul orizont. Crisopalul și spinelul, topazul verde, albastru, roșu, galben, turcoaze și turmaline în varietăți atît de asemănătoare încît albastrul lor părea căzut direct din cerul Orientului, opalul din Pannonia, irizînd puternic, încît atrăgea toate privirile, uneori chiar nemeritat, atunci cînd alte și alte pietre se aflau alături mai valoroase, chiar dacă mai discrete. Roci pestrițe, punctate, dungate, stropite, heliotropi sau opali, picături de hiacint sau safir, răni coagulate de granat, vago- nit din insulele Oceanului, crisoberil din nordul Asiei, de unde poseda și numeroase varietăți rare de aquamarin sau ochi de diamant căzut din înălțimi la bocetele cerului. Lacrimile nemuritorilor se adunau de fiecare dată printre averile Copilului.
Puer a fost un personaj pitoresc, cu o oarecare notorietate în antichitate. Cronicarii epocii lui Dioclețian îl numesc printre ciudățeniile imperiului. Copilul cu barbă este protagonistul unor anecdote ilustrînd fie caraghioasa sa apariție1, fie cunoștințele sale exclusive din domeniul pietrelor scumpe. Altă dată, el este amintit doar în circumstanțiere: Al Treizeci și doilea inventariază și expertizează averea unui bogătaș căzut în dizgrație, rezultatele acelei activități fiind folosite ca probă inatacabilă în instanță. Copilul este observat, în treacăt, printre nenumăratele aberații ale Romei. Presimțindu-și, parcă, sfirșitul, capitala milenară încerca ostentativ să atragă atenția prin orice mijloace. Decadența a fost întotdeauna amatoare de recorduri, fiindcă recordurile reprezintă de fiecare dată iluzia ultimului argument.
Copilăria lui Puer este fabuloasă. Pe de o parte au fost nenumăratele excursii petrecute în lumea pietrelor prețioase, inițierea în universul lor părîndu-i-se, peste ani, experiența minunată a altcuiva – pe vremea aceea vedea încă amănunte cu care mai tîrziu s-a obișnuit, iar nestematele, pătrunzînd în intimitatea lui, își trădau ispitele din care s-au născut apoi legăturile atît de intime. Pe de altă parte, perioada aceea n-a fost încă marcată de evidența infirmității, mai trăia speranța că va deveni un bărbat ca oricare altui, totul legîndu-se de existența în casă a unui calm ce va dispărea treptat, o dată cu moartea Celui de Al Treizeci și unulea și cu evidența că fiul acestuia nu va mai crește. Lucrurile se înlănțuiau strîns între ele, figura tatălui devenind un simbol al fericirii în amintirile urmașului. Întîmplările și locurile unde apare sînt înconjurate de o aură de lumină caldă. Părintele, sosit dintr-o călătorie cu un săculeț plin de cioburi strălucitoare, a venit pe terasa unde se afla și Copilul. Era dis-de-dimineață, fiul abia se sculase, era răcoare și o boare calmă flutura hainele tatălui. Acesta, în timp ce vorbea cu cineva, își mîngîia băiatul pe creștet, apoi deșertă conținutul pungii. Brusc, aerul însuși și-a schimbat culoarea, irizînd sub vraja pietrelor. Ochii lui Puer sclipeau ca și nestematele, remarcă uimit cineva. Cînd va mai fi atît de răcoare, atît de plăcut ca în dimineața aceea? Atunci nu l-a durut nimic, corpul și l-a simțit ca o binecuvîntare. Tatăl povestea cu mai mulți oameni, iar Copilul descoperea primele splendori ale viitoarei sale lumi. Acompaniamentul sonor al cuvintelor tatălui – ecoul ininteligibil al unor vorbe – nu va putea fi niciodată despărțit de acea inițiere.
Copilăria Celui de Al Treizeci și doilea se compunea dintr-un amestec alcătuit din fabulosul unor asemenea emanații ale amintirilor și reminiscențe reale, nu mai puțin extraordinare. Marile spectacole cu animale de pe vremea lui Probus și Carinus atinseseră apogeul. Niciodată pînă atunci și niciodată mai tîrziu poporul nu va mai fi dezmierdat cu astfel de distracții.
În amfiteatrul lui Titus erau îngrămădiți, rind pe rînd, sute de mistreți, struți, cerbi, căprioare, urși, lei, însă și zebre, leoparzi, elani, hiene africane, tigri indieni, camelioparzi, rinoceri, hipopotami și chiar și elefanți. De fiecare dată alte specii, de fiecare dată mai multe, de fiecare dată în alt decor. Ruinele Colosseu- mului nu mai evocă azi peisajele rafinat construite în mijlocul arenei, unde mișunau toate acele animale aduse de la mii de mile depărtare spre a fi vînate sub ochii excitați ai mulțimii în „păduri tropicale” sau „pe malurile unor lacuri albastre, printre cascade și grote” artificiale. Niciodată pînă atunci oamenii n-au depus atîta imaginație și talent cu scopul de a crea lumi paralele în spectacolele lor. Vînătorile din peisajele schimbătoare, adăpostite în amfiteatrul lui Titus, au vrăjit generații de romani. în mod firesc, ele nu puteau lipsi din amintirile Copilului. (Iar întîmplări asemănătoare mai vechi au intrat de mult în cimitirul memoriei oamenilor.)
Prezența tatălui, lumea pietrelor prețioase și spectacolele de circ au constituit amintirile Celui de Al Treizeci și doilea. Nemaireușind să crească, aceste amintiri persistau, devenind și componentele vieții sale de mai tîrziu. Acolo era refugiul. Restul conta prea puțin. Privit însă de afară, universul astfel zămislit nu era decît o părticică a ciudățeniilor lumii: un copil cu barbă plimLîndu-se prin oraș. Printr-un oraș unde veneau zilnic alți străini cu dovezile materiale ale unor realități stranii, animale nemaivăzute, fructe ciudate, sclavi cu mai multe capete, unelte casnice apte de a aduna și de a sparge zeci de nuci deodată, jocuri de noroc făcînd vogă instantaneu, obiceiuri tîmpite ce se insinuau contagios – de exemplu, două scoici prinse de degetele de la mina stingă și lovite între ele intr-un anume fel, sco- țînd sunete ciudate, incit tot orașul se pomeni repede invadat de acea muzică imbecilă2 procesiuni nocturne alegorice mereu mai complicate, mutarea pînă și a interesului discuțiilor spre miracolele unor indivizi, secte sau popoare. în tot acest univers strident, Puer reprezenta o pată de culoare și a fost receptat ca atare.
Pitorescul biografiei sale interioare nu a erupt în afară spre a se materializa într-o viață demnă de a fi comentată. Activitatea i-a rămas secretă. Nu este ciudat că tocmai o apariție ce nu putea fi trecută cu vederea a fost în stare să se manifeste atît de tainic?
