Gică e un om fericit: vremea e bună, soţia nu-l înşală pe căldură, de restructurare a scăpat cu un salariu mai mic şi cu o ipotecă mai mare pe casa cumpărată în moneda naţională a Elveţiei. În schimb, în luna lui septembrie se delectează zi de zi la festivalul lui George, fiul lui Enescu. Nu că ar fi om de cultură sau Doamne fereşte meloman, ambiţia asta l-a părăsit din şcoala primară. Gică este un adept necondiţionat de muzică de fanfară cât de militară se poate, se simte transportat din funcţionar de rând în patriot scutit de griji. Gigantismul zgomotului, fie el produs şi artificial de instrumente zise de muzică, îi mobilizează spiritul protestatar pentru nedreptatea mondială, conspiraţia universală şi găgăuţismul propriu. Vuietul de alamă scumpă recuperată din minereuri îndepărtate şi amalgamate bârfitor de industrii care adaugă valoare şi comisioane, percuţia masivă pe timpanele încordate ale economiei mondiale, în etern picaj mai naţional decât propriul naţionalism extrem de moderat, coardele întinse la paroxism pe gâtlejuri manipulate, fiori din viori de dimensiuni diferite de la modeste instrumente de umăr până la mormăitul opoziţiei contra-basului.
Orchestrele astea îi dau lui Gică fiorii de oşti metece venite de pretutindeni, cu dirijori din vest, est, sud şi nord, multietnici, cu faţa la orchestră, dirijând dictatorial arme diverse şi coruri de coloratură, contribuţia noastră la amploarea fenomenului divin şi comic în acelşi timp. Cotropit de muze, publicul înflăcărat bate din palme, din picioare, se ridică, se aşază, aruncă flori spre scena pe care se produce fenomenul, gata de atac admirativ reciproc exprimat prin difuzoarele care conferă rezonanţă unei foste săli de cinema mut şi amuţitor. Gică trăieşte festivalul ca pe un eveniment unic, dar cu o reverberţie spirituală a ceea ce i-a mai rămas intact din confruntarea cu planeta la fiecare doi ani, cu pauze agitate laic şi civil de o societate cancanistă, pălăvrăgind fără instrumente mutual acordate. În această confuzie generală, alergat fiind de la Sala Radio la cea a Palatului, de la ateneu la operă, de la cortul în aer liber la săli fără aer fie el şi condiţionat ca mai totul pe aici, Gică e pierdut în admiraţia agitaţiei colective, în lupta cu mediocritatea la care se credea condamnat conspirativ de decidenţi invizibili al destinului de care a fost deposedat în revoluţii succesive. Sprijinit de felinarul din colţ, de unde se pornea cândva spre cafeneaua lui Nestor înaintea unui cutremurător sfârşit de istorie fie ea şi contemporană cu el, Gică are de ales între a o lua înainte, la stânga sau a-şi lua viaţa. Temperaturile sunt estivale, fanfara nu o regăseşte în zarva cultă şi arogantă a talentului interpretativ al celor admiraţi de mase, talent de care el personal nu dispune şi nici nu-i înţelege sensul şi geneza. Dar, în ciuda propriilor limitări, totul i se pare paradiziac. Dar cum accesul la paradis i se părea interzis genetic şi social, această unică şansă de a fi transportat spre sublim nu trebuie ratată. Şi ce e mai sublim decât festivalul lui Enescu!
Gică a plecat din nou dintre noi, spre o lume mai bună condusă fie de Barenboim, Foster, Andreescu şi Mandeal, de fapt de aici, dar pentru acolo.
