Grigore Popescu Arbore: Insomnie estivă cu apocalipsa mioarelor

De câteva decenii, de regulă noaptea, mă întâlnesc cu unele dintre turmele de mioare ale copilăriei. Mi se întâmplă în momentele de insomnie, când țin ochii întredeschiși și spațiul sideral se strecoară între pleoape formând imagini de oameni muți și locuri cunoscute, care apar și dispar, fără să pot schimba cu ei cel puțin câteva cuvinte. Uneori, aceștia mă privesc lung sugerându-mi că se află departe și că, de fapt, nu prea avem legătură unul cu altul, deoarece am pierdut contactul de mult sau nici măcar nu l-am avut și întâlnirea noastră din neant este întâmplătoare. Dar ele vin să te viziteze, precum colocatar al universului din care facem parte și în care, precum spunea Poetul, “viața este infinită”.

În luna iunie, când se apropie ziua cea mai lungă a anului, marcată de solstițiul de vară (anul acesta, va avea 15 ore și 32 minute), sunt vizitat de regulă de chipurilor mioarelor, ale stăpânilor și ucigașilor acestora. Se prezintă în imagini de ansamblu, nu în imagini separate și pulsatorii, de tipul acelora care apar frecvent când invoc apariția, între pleoapele întredeschise, aflate și ele între somn și trezire, a diafanului Haliel, îngerul meu protector, care ia chip uman și îmi comunică totul prin tăcere și priviri. Mioarele au revenit și revin des, după voia lor, pe retina mea, reamintindu-mi că ele există cu adevărat, imponderabile, diafane, pure, într-un spațiu de nepătruns, unde s-au dus cu stăpanii-ucigași care le-au urmat pe pajiștile cerurilor.

De unde se află acum, îmi trimit semnale tainice pe care nu încerc să le descifrez, deoarece întalnirea cu Ingerul și mioarele nu poate fi înțeleasă recurgând la o analiză a viselor, întins pe un pat medical și conversând cu urmașii domnului doctor Freud. În ultimele trei decenii si jumătate, semnalele au revenit pe parcursul anului în preajma zilelor dispariției dintre noi a mamei și tatălui meu. Nu mai revin iarna, probabil datorită faptului că în zona în care locuiesc nu mai există zăpadă și lipsește albul imaculat al iernii, culoarea la a cărui vedere se activau, în adâncurile memoriei mele, pe când locuiam în țară, resorturi nepătrunse: se reelabora autenticitatea ficțiunii.

Haliel a fost însă mereu prezent. Eu cred, de altfel, că el este și protectorul mioarelor ce au fost predestinate morții de ziua nașterii mele sau în zilele în care El mi-a acordat protecția sa.

*

Ceea ce scriu mai jos nu este o invenție literară. S-a întâmplat cu adevărat într-o vreme când aveam respectabila vârstă de cinci ani și aveam mai mulți prieteni printre câini decât printre copiii de o vârstă cu mine. Faptul s-a consumat în urmă cu șapte decenii și jumătate. Într-o zi care nu era pentru mine altceva decât o zi de joacă și de participare la grijile mamei mele și ale tatălui meu decăzut brusc din categoria de “rentier-agricultor” în categoria de șomer .

Era o seară de iunie, caldă; în curtea „de deasupra”, aflată la nivelul primului și ultimului etaj al casei cu două nivele construită în anii ’30 pentru unul din fiii bunicii, mama și tatăl meu își aranjau în magazie burdufurile de brânză în coajă de brad primite de la oierii din Bran, aflați cu turmele în trecere spre „vale”. Erau răsplata pentru cele câteva săptămâni de pășunat ale turmei pe sfoara de fâneață, vreo 5 hectare, de la Valea Calului. Peste câțiva ani de la întâmplare, 2-3, am aflat semnificația cuvântului transhumanță. Cineva mi-a explicat sensul. Am înțeles mai bine a posteriori ce se întâmplase în seara despre care vă vorbesc. În curtea luminată atunci de un bec mare ca minge de fotbal, se trebăluia încă. Pe neașteptate, apa a încetat să curgă la robinetul din bucătărie și punerea în ordine a burdufurilor și a borcanelor cu telemea putea rămâne neterminată. Mama mea mi-a cerut să mă duc în curtea vecinului, fratele mamei tatălui meu, „nenea“ Nicuță Arzoiu, să văd dacă la cișmeaua din curtea lui, care se alimenta de la „conducta principală” a comunei, curge apa. M-a înzestrat și cu o găleată mai micuță, pe potriva vârstei și puterilor mele, pentru a aduce apă, în cazul în care „cișmeaua lor” ar fi funcționat.

Ocolind extremitatea de nord a casei noastre, ce privea toată spre răsărit, se ajungea direct la o poartă aflată la extremitatea casei unchiului Nicuță. Lungul pridvor al acesteia, orientat spre nord și către care se deschideau ușile și ferestrele numeroaselor încăperi locuite de familia lui „nea Nicuță” și familia mezinului său, avea în fața sa o curte ce mi s-a părut mereu enormă, deși era doar cu puțin mai mare decât o jumătate de teren de fotbal. Era un loc familiar mie, unde mă duceam fără griji, cunoscut fiind de câinii ciobănești ai stăpânilor. “Nenea Nicuță” avea oi multe, risipite prin munți în câteva turme. Uneori, aducea turme de oi destul de mari la „povarna” aflată cam la un kilometru de curtea casei: un complex de țarcuri pentru animale și magazii cu butoaie și alambice pentru depozitatul prunelor și distilarea țuicii.

În acea noapte, curtea casei Arzoilor, rudele noastre dinspre partea bunicii, moartă la 20 de ani, în vremea epidemiei de gripă spaniolă de după Primul Război Mondial (1918-1920), după ce dăduse viată la patru copii, printre care și tatăl meu, era luminată ca ziua, cu becuri uriașe de 500 de watt. Toată suprafața curții, care mi s-a părut din nou imensă, era acoperită cu corpurile mioarelor din turma adusă de la povarnă. În câteva ore, avusese loc un măcel. Fusese sacrificat sacrificabilul. Era sânge pretutindeni. Câteva persoane își dădeau de lucru ca să tundă lâna unora dintre sărmanele oițe. Am ajuns la cișmea călcând prin bălți de sânge. Funcționa. Am luat apă si m-am întors acasă târând găleata. Imaginea acelei nopți în care rudele mele își exterminaseră turma – așa cum am aflat că au făcut în zilele următoare și cu celelalte oi aflate în stânele „de sus”, adică din munte – mă urmărește de o viață. Eram copil. Nu îmi era clar ce se întâmpla. În biserica ridicată în anii ’30 dincolo de gardul din spate al casei noastre, ctitorită de Grigorești, rude cu Popeștii (familia bunicului meu) și Arzoii (familia bunicii), și ei printre întemeietori, m-am rugat pentru sufletul mioarelor duse la moarte de stăpânii lor. Care știau că nu mai aveau unde să le ducă, deoarece pământurile din munte nu le mai aparțineau, tranhumanța era la amurgul existenței și începuse era vexațiilor de stat. În grajdul tatălui meu, ultimul cal de călărie din cele două herghelii ale bunicului dispăruse deja de mult. În locul lui mai rămăsese un cocoș de munte într-o cușcă-colivie.

Peste câteva zile după căutarea nocturnă a apei și ultima întalnire cu mioarele unchiului Nicuță, fiii acestuia, care pe atunci aveau în jur de 43-45 de ani, au venit să-i roage pe părinții mei să-i lase să pună la uscat și în porticul-pridvor al casei noastre, unde era mai mult soare decât în curtea lor, formele de pastramă, așa cum ele fuseseră jupuite din trupurile mioarelor. Câteva zile am conviețuit, copil neștiutor fiind, cu părți din corpul mioarelor fluturând deasupra capetelor noastre. Nu aveam atunci cum să știu că eram intrați în plină Apocalipsă, în sensul original al cuvântului, care înseamnă atât „distrugere”, cât și “revelație”.

Nu știam, în seara acelei „excursii în căutare de apă”, că ziua aceea fatală pentru mioarele mele era o zi destructivă, apocaliptică, pentru o întreagă societate. Era ziua în care s-a proclamat „Legea cu privire la naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de transport și asigurări“, Ziua „naționalizării principalelor mijloace de producție ale României”–conform formulei oficiale a regimului. Se știa de mai multă vreme – iar „nenea Nicuță” era probabil la curent – că ea se află „pe țeavă”. Cu Noua Lege se închidea o epocă, aceea a capitalismului și inițiativei private și se deschidea Apocalipsa dictaturii, a ascensiunii celor “trei puteri” întrevăzute în Apocalipsa lui Ioan: balaurul, fiara și falsul profet, care este încă printre noi. Cei care și-au sacrificat mioarele au anticipat Apocalipsa generând ei înșiși o altă apocalipsă, a lor, rurală, în care victimele au fost și mioarele mele.

Astăzi este trista zi de aducere aminte a Apocalipsei prevestită de o Lege scrisă de oameni și a Apocalipsei în apocalipsă a mioarelor mele. La ele mă gândesc des cu infinită dragoste. Erau albe, incredibil de albe în curtea luminată feeric, în vremuri când, inocent fiind, împlineam 5 ani chiar într-o zi trecută spre noapte: 11 iunie.

În fond, este vorba aici despre o simplă coincidență și o lungă insomnie….